In cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea, ştiinţele politice au intrat sub efectul a ceea ce politologul american David Easton numea „revoluţia teoretică" rezultată din depăşirea orientărilor factualiste. Cu alte cuvinte, dacă, în perioada cercetărilor strict empirice, politologia era 82 doar un domeniu de cunoaştere aplicată, folosind cunoştinţe, concepte şi noţiuni din alte sfere ale ştiinţei, pe măsură ce şi-a construit o personalitate distinctă în familia ştiinţelor sociale, ea a ajuns o disciplină cu statut teoretic şi moduri de abordare proprii, specifice, unind organic investigaţia empirică şi elaborarea teoretico-metodologică. Astfel, s-au afirmat metode cum ar fi: instituţionalismul, psihologismul, funcţionalismul, formalismul, analiza lingvistică (sau semantică), teoria jocurilor şi altele.
In ce priveşte instituţionalismul sau orientarea instituţionalistă, acestea se referă la analiza structurii, a modului de organizare şi de funcţionare a instituţiilor, începând cu statul, cu guvernarea. In politologia actuală, termenul este utilizat în sens mai larg, referindu-se la ansamblul activităţii oamenilor în diferite grupuri, ca acţiune pentru a cuceri puterea sau a o utiliza în anumite scopuri (de grup; locale; naţionale; internaţionale etc.). Desigur, analiza proceselor politice vizează cu precădere actorii politici (factorii generatori de politici), scopurile şi obiectivele urmărite, metodele utilizate, exercitarea puterii. Cum observă unii politologi, abordarea instituţională îşi concentrează analiza asupra documentelor politice, constituţii şi acte ale guvernării, alte surse oficiale, dar şi asupra acţiunii propriu-zise a instituţiilor politice, însă esenţialul constă în cercetarea structurii şi a modului de funcţionare a instituţiilor.
In raport cu varianta tradiţională, influenţată de concepte juridice, apreciată de unii drept clasică, varianta neoinstituţionalistă se deschide şi spre analiza instituţiilor neguvernamentale, a grupurilor organizate, în primul rând, a partidelor, dar şi a diverselor grupuri de interese ad-hoc, a structurilor reprezentative ale societăţii civile, care sunt, în felul lor, instituţii ale acţiunii sociale.
Instituţionalismul practică însă şi abordarea statică a fenomenului politic, estompând astfel procesualitatea lui şi, în consecinţă, legitatea, tendinţa subiectivă a mişcării, a dezvoltării şi modernizării politice. Nu numai pentru acest motiv, dar şi pentru altele - unilateralitate, reducţionism, irelevanţă la scară globală -, modul de abordare instituţionalist nu poate fi utilizat exclusiv sau generalizat; el are însă gradul său de viabilitate şi valabilitate specifică.
Un rol aparte revine metodei psihologiste, stimulată de rezultatele spectaculoase ale cercetărilor psihologice (behaviorismul sau comportamentalismul); unii analişti consideră psihologismul ca o replică la instituţionalism în măsura în care acesta a neglijat rolul subiectivităţii, al persoanei umane în procesele politice, s-a orientat către studierea reacţiilor liderilor politici, comportamentului maselor, sistemelor de conduite sau convingeri, către cercetarea proceselor socializării.
Psihologismul presupune studierea empirică a comportamentului individual şi de grup în politică, uneori considerându-se că ar fi vorba chiar despre o disciplină aparte, psihologia politică. Oricum, în cadrul abordărilor de acest gen, este preferată utilizarea de construcţii sau concepte precum personalitatea, atitudinile, convingerile, percepţiile, aşteptările, mobilurile, motivaţiile ş.a., la care se apelează pentru a „decripta" comportamentul politic. Intre altele, atitudinea de vot, curentele de opinie, conflictul, cooperarea politică etc.
In contextul analizei comportamentale s-a remarcat Şcoala behaviorală sau behaviorismul, care, practicat iniţial în SUA, punea accentul pe studiul şi relevarea elementelor sesizabile, observabile şi măsurabile ale atitudinilor politice. Tocmai o asemenea orientare a dus la promovarea schemelor explicative preponderent empirice amintite anterior şi care pot lăsa în umbră (şi în urmă) orizontul teoretic, generalizările relevante pentru natura socio-umană a relaţiilor politice.
In evoluţia metodelor şi abordărilor politologice s-a acordat atenţie funcţionalismului, care, după cum se deduce din însăşi denumirea sa, constă în analiza funcţiilor îndeplinite de sistemele politice sau în cadrul acestora, termenul acoperind o varietate de modalităţi analitice, aplicabile politicii interne, ca şi celei internaţionale. In cadrul demersului de acest gen, efectele constatate sunt numite, de analiştii politici, funcţii, care pot fi manifeste, exprimând un scop evident, o intenţie declarată, dar şi latente, neintenţionate, incidentale, nedeclarate ca atare.
Metoda funcţionalist-structurală oferă perspectiva analizei sistemelor politice în ansamblu, pornindu-se de la examinarea relaţiilor dintre structuri şi funcţii ale sistemului. Funcţionalismul structural statuează îndeplinirea anumitor atribuţii necesare pentru ca un sistem să se menţină şi să-şi consolideze structurile. In acest context, funcţia se referă la un scop servit pentru menţinerea sau perpetuarea sistemului, în timp ce structura priveşte orice set de roluri relaţionale, incluzând structurile organizaţionale concrete: partide politice, parlamente, guverne etc. Aparent complex şi sofisticat - cum susţin politologii americani -, funcţionalismul aspiră la dezvoltarea unei teorii integrate, apte, în opinia lor, a contribui, în mod relevant, la explicarea şi evaluarea unui sistem politic în raport cu dependenţa sa de anumite funcţii. O asemenea abordare rămâne însă, uneori, în perimetrul unilateralităţii, fiind inadecvată pentru sesizarea sau evaluarea caracterului dinamic al proceselor politice.
In ce priveşte formalismul, o asemenea metodă îşi datorează instrumentarul de lucru modelelor matematice şi ştiinţelor economice. Formalismul este, de fapt, „beneficiarul" modelelor formale, al recurgerii la simulări şi la utilizarea structurilor logico-matematice. Abordarea de acest fel se recunoaşte sau se regăseşte în preocuparea de a accede la esenţa şi finalitatea politicii pe mai multe căi, între care se disting câteva trepte, şi anume: a) crearea, imaginarea unor modele - logice, matematice sau informale; b) aplicarea adecvată a acestora la fenomene, procese sau situaţii politice; c) dezbaterea (sau evaluarea) metodologiei şi practicii privind geneza şi fructificarea modelelor formale sau informale; d) folosirea expresă a conceptelor specifice analizei formale. Se înţelege că, în procesul analitic, asemenea căi sau trepte se combină şi se recompun în moduri diverse.
Au devenit frecvente analiza semantică sau logică a limbajului politic ori demersul terminologic, în accepţia lui Georges Balandier. Acest gen de cercetări se referă atât la limbajul agenţilor vieţii politice, cât şi la conceptele şi categoriile cu care s-a operat în istoria doctrinelor politice. Prezintă interes cercetarea limbajului autorilor acţiunii politice (sau numai al conducătorilor), al grupurilor şi claselor sociale, a limbajului propagandistic şi ideologic (limbajul diferitelor lozinci, manifeste, programe, platforme şi al altor documente politice). Insă, în general, între limbă şi comportament politic există o relaţie organică. „Limba este un catalizator ce se dovedeşte necesar în politică, concentrând efectul în cazul grupurilor ce caută avantaje politice... Limbajul interacţionează cu acţiunea în aşa fel încât modelează comportamentul politic".
De o însemnătate tot mai relevantă în analiza politică este utilizarea teoriei jocurilor, care, în esenţă, presupune că strategia şi deciziile unui actor sau agent (jucător) politic depind de strategia şi deciziile celorlalţi. Se admite că, în mod logic, atunci când A decide ce acţiune sau acţiuni va întreprinde, el trebuie să prezică, să prevadă şi ce anume vor întreprinde B, C, D etc., acceptându-se că ei înşişi presupun ce face A. Pentru a crea anumite simulări (jocuri), devine importantă experienţa politologului în a utiliza metoda în sine, dar criticii metodei afirmă că aceasta se bazează pe date neempirice şi presupuneri nereale privind comportamentul partenerilor.
îndeosebi în anii '50 şi '60 ai secolului al XX-lea, teoreticieni politici, americani, dar şi europeni, au sistematizat diversitatea căilor sau metodelor de analiză încetăţenite în politologie. Astfel, şcoala politologică americană delimita tipurile de analiză (sau de reflecţie politică) în trei categorii distincte: funcţionalismul, abordarea psihologică şi formalismul; explicaţiile psihologice se regăsesc într-un evantai larg, de la behaviorism la psihanaliză şi la psihologia configuraţiei, în timp ce formalismul acoperă teoria jocurilor, teoria informaţiei, recursul la modele şi simulări. In Europa, mai ales şcoala franceză recunoştea şi recomanda, ca moduri de abordare politologică, studiul instituţiilor, analiza grupurilor, descifrarea mobilurilor (scopurilor), cuantificarea sau tratarea matematică, demersul terminologic.
Politologia se află sub incidenţa unor continue influenţe inter-disciplinare, cunoscând adevărate „infuzii" de scheme teoretice şi concepte din alte domenii ale ştiinţelor sociale. Dar acestea, în măsura în care se intersectează cu politica şi politicul, practică ceea ce se numeşte, în politologie, abordare extrapolitologică. Un asemenea impact ştiinţific este de natură a contribui la modernizarea politologiei. Aceasta este, cum am mai spus, expresia modernizării vieţii sociale şi a politicii, proces cu multe implicaţii în toate domeniile, rezultat al unor schimbări înlănţuite în ordinea organizării şi conducerii sociale, a gândirii şi acţiunii, a valorilor, atitudinilor şi proiecţiei viitorului, generând noi modele de socializare şi de comportament, inclusiv în sfera politicii, fie că este vorba despre instituţii politice (statul, partidele, sistemele), fie că este vorba despre relaţiile politice (democraţia, guvernarea, politicile decizionale).