O bogată literatură de specialitate dezvăluie multiplele faţete ale conceptului de putere, în diversitatea perspectivelor sale de abordare, politologia oprindu-se, bineînţeles, asupra puterii politice. În viziune psihologică, puterea este, cum crede Robert Dahl, capacitatea unui individ (sau grup) de a-l determina pe altul să facă ceea ce acesta nu ar face din proprie voinţă 3. Din perspectivă sociologică, puterea este un concept „dispoziţional: el se referă mai degrabă la posibilitatea apariţiei unei acţiuni decât la desfăşurarea ei reală. Puterea este o trăsătură potenţială a unei relaţii sociale, bazându-se astfel pe accesul la resursele acesteia".
Pornindu-se de la faptul că puterea politică este o funcţie a sistemului social general, există tendinţa de a extrapola definirea sociologică a puterii în planul politicului, ajungându-se la o înţelegere reducţionistă a puterii politice ca fiind o funcţie socială generalizată care constă în a lua decizii la nivelul întregii societăţi. Responsabilitatea elaborării deciziilor majore în societate este o caracteristică esenţială a puterii politice, dar ea înseamnă mult mai mult decât acest exerciţiu de putere. Relaţiile de putere apar în toate zonele activităţii umane, iar o definire adecvată a puterii politice trebuie să reflecte întreaga complexitate a acestui fenomen.
Ca domeniu al analizei şi explicaţiei modului de „a fi" şi „a acţiona" al politicului, politologia concepe puterea ca acel factor pe care îl reprezintă funcţionarea politicului în toate formele de organizare umană, care se exprimă prin acte de decizie, dar şi prin alte fenomene şi relaţii politice manifestate la diverse niveluri sociale, economice, organizaţionale etc. A studia politologic puterea înseamnă a avea în vedere cel puţin trei ipoteze de lucru, formulate de unii autori astfel: 1. „Puterea e inerentă tuturor sistemelor sociale şi tuturor relaţiilor umane. Nu e un lucru, ci un aspect al oricărei şi tuturor relaţiilor dintre oameni. Prin urmare, e inevitabilă şi neutră, intrinsec nici bună, nici rea; 2. « Sistemul de putere » îi include pe toţi - nimeni nu e scutit de el. Dar pierderea de putere a unei persoane nu înseamnă întotdeauna câştigul alteia; 3. Sistemul puterii în orice societate e subdivizat în subsisteme de putere din ce în ce mai mici, cuibărite unul în altul. Aceste subsisteme sunt legate între ele şi de sistemele mai ample de care aparţin, prin feedback. Indivizii sunt încorporaţi în multe subsisteme de putere, diferite, deci conexe"5.
Este de reţinut, deci, că puterea politică nu poate fi limitată la un singur fenomen şi nici considerată ca un întreg indivizibil, ci ca un complex structurat, în forma unui sistem de puteri. Pentru că puterea politică se regăseşte în foarte multe manifestări: procese, fenomene, forme de conştiinţă sau cultură, relaţii sociale, ideologii cu impact social deosebit, forme de comunicare şi comportament, alte exprimări spirituale şi mai ales instituţii, toate acestea fiind creatoare de decizii, de forme de organizare, puterea fiind factorul pivot al proceselor şi relaţiilor politice. De aceea, este aproape unanim convenit în interiorul ştiinţei politice că puterea exprimă abilitatea sau dreptul de a întreprinde o acţiune ce se răsfrânge social, capacitatea de a impune o anumită voinţă sau de a exercita autoritate asupra altora, un raport de dominaţie.
In acest sens, politologia explică şi argumentează rolul puterii în societate, analizând gesturile şi comportamentele factorilor de putere (instituţii politice şi lideri politici), luând în considerare faptul că oamenii nu se conformează automat legilor sau anumitor reguli, puterea sau autoritatea instituind respectul faţă de acestea. In esenţă, rolul oricărei forme de putere este de a asigura - în conformitate cu interesele categoriilor sociale care o deţin şi o exercită - coeziunea şi funcţionalitatea diferitelor structuri şi organisme ale societăţii umane, coordonarea activităţilor care se desfăşoară în interiorul acesteia. Toate societăţile au nevoia de o orientare (coordonare) spre anumite scopuri, puterea având funcţia de a realiza aceasta şi a menţine societăţile în stare de funcţionare. In acelaşi timp, concurenţa politică între indivizi, grupuri sociale (partide) poate genera instabilitate, puterea fiind mijlocul de a „veghea" la echilibrul social şi la ordinea stabilită. Fiecare structură politică (statul îndeosebi) intră în relaţie cu altele, puterea acţionând pentru apărarea intereselor naţionale, pentru a dezvolta relaţii economice, politice, culturale etc.
Intre puterea socială în sens larg şi puterea politică nu sunt diferenţe de esenţă, ci de specific, dat de particularităţile subsistemului pe care îl reprezintă, adică ale existenţei sociale ca viaţă politică. Puterea politică priveşte întotdeauna acţiunea colectivă a unei comunităţi sociale şi se dispune într-un anumit teritoriu. Puterea politică există şi se manifestă acolo unde societatea devine stratificată, asimetrică, tensionată, unde sistemul de relaţii sociale devine tot mai complicat, fiind necesar un instrument pentru a sprijini ordinea şi organizarea raţională (conducerea, 68 administrarea şi controlul etc.). Puterea politică nu este un scop în sine, dar este un mijloc în perspectiva unui scop. Relevând o asemenea funcţie vitală, sociologul american Talcott Parsons consideră puterea drept acea capacitate a unui sistem social de a mobiliza resursele necesare în scopul atingerii unor obiective colective. Cerinţa de a mobiliza resursele necesare conferă puterii politice, între altele, caracteristici cum sunt legitimitatea şi autoritatea, suveranitatea faţă de celelalte forme de putere, caracterul instituţionalizat şi de grup, existenţa coerciţiei şi constrângerii etc.