Ca urmare, pentru demersul politologic devine determinant a ieşi din sfera concretului informativ cotidian şi a trece la studiul nemijlocit al cunoaşterii directe a faptelor şi realităţilor politice prin metode de investigaţie noi, perfecţionate, care să sporească posibilităţile nu numai de evaluare a prezentului, dar şi de anticipare cu oarecare certitudine a viitorului, de sesizare a tendinţelor. Una dintre aceste metode este comparaţia, metodă deosebit de utilă politologului, fie că examinează politici interne, naţionale, fie pe cele internaţionale, mondiale.
Avantajul comparării proceselor şi situaţiilor politice rezultă din faptul că metoda stimulează percepţia, permiţând clasarea fenomenelor, ierarhizarea lor, „demontarea" mecanismelor care le provoacă ori le întreţin. Adevărată pârghie a cunoaşterii, comparaţia se dovedeşte a fi „modul obişnuit de a gândi. Nimic nu este mai natural decât a considera oameni, idei sau instituţii în relaţie cu alţi oameni, alte idei sau alte instituţii. Cunoaştem prin relaţii, prin referinţe. Natura comparaţiei ştiinţifice nu este diferită, chiar dacă cere unelte intelectuale mai sofisticate. Comparăm pentru a evalua mai obiectiv situaţia noastră ca indivizi, comunităţi sau naţiuni".
Perspectiva comparatistă reprezintă un salt calitativ în perceperea şi evaluarea fenomenelor socio-politice, analistul obţinând, prin comparaţie, un adevărat „nou simţ al cunoaşterii", rezultatele cercetării aducând la lumină cauze aparent ascunse, precum şi dimensiuni nebănuite încă sau poate abia intuite ale schimbărilor. De altfel, drumul de la comparaţie la sinteză, de la comparaţie la predicţie este unul logic, firesc, iar parcurgerea lui solicită efort intelectual, deschidere către explicaţia cauzală a proceselor, evenimentelor sau situaţiilor politice.
Determinarea obiectivă a cauzei schimbărilor este cu atât mai stringentă, cu cât una din iluziile politicilor contemporane, interne şi externe, pare a fi aceea că, după confruntări ideologice de câteva decenii, ar fi „triumfat", potrivit unei scheme acreditate ca general-acceptată, numai una dintre părţile aflate în confruntare. Insă, spre deosebire de conflictele armate sau concurenţa economică acerbă, când învinge cel mai puternic, în lumea ideilor, după „ciocnirea" lor apare tot timpul „altceva". Simplificând, numai pentru a exemplifica (într-un domeniu în care tocmai simplificarea este duşmanul înţelegerii sau aliatul confuziei), s-ar putea spune că lupta dintre doctrine politice diametral opuse nu se încheie niciodată cu „victoria pură", definitivă a uneia şi „moartea deplină" a celeilalte. De pildă, confruntările de diverse intensităţi din ultimele decenii dintre doctrina politică liberală şi cea socialistă nu au dus la dispariţia nici uneia dintre ele, ci, în mod paradoxal, la îmbogăţirea lor, poate chiar reciprocă Din aceste considerente este important şi esenţial ca ideile şi doctrinele politice, evenimentele, situaţiile şi procesele politice să fie examinate nu în sine, izolate unele de altele şi de lumea în care se manifestă ori se „exprimă", ci prin raportare la această lume, prin comparaţie continuă între ele şi cu practica socială.
Una din funcţiile benefice ale metodei comparative este avertismentul că un sistem politic, un proces ori eveniment politic, deci diversele politici naţionale şi internaţionale concrete, specifice unui spaţiu geografic şi unui timp istoric, nu pot fi transplantate aidoma dintr-o parte în alta a lumii, dintr-o ţară în alta. Avertismentul previne şi împotriva „capcanei modelelor" în care cad unii politicieni sau unele partide politice dintr-o ţară sau alta, confundând loialitatea faţă de o doctrină sau credinţa în anumite principii cu gândirea dogmatică şi politica şablonului. Imitaţia ori similitudinea pornind de la aceeaşi doctrină sau platformă politică „nu garantează că soluţii demne de laudă într-o ţară pot fi potrivite pentru o alta. Aceeaşi cură de liberalism nu poate da aceleaşi rezultate în Marea Britanie şi în Japonia; capacitatea structurilor şi organizaţiilor sociale franceze de a regulariza funcţionarea pieţei libere nu este egală cu cea a sistemului german. O prescripţie ce pare miraculoasă aici nu dă în mod necesar aceleaşi rezultate bune în altă parte. Dar o contribuţie esenţială a comparaţiei ştiinţifice este faptul că aruncă lumină asupra importanţei contextelor originale".
Comparaţia, obiectivă, desigur, reprezintă un factor dinamic, stimulativ al cunoaşterii şi evaluării proceselor politice, dat fiind că înţelegerea unui singur caz este condiţionată de înţelegerea mai multora, în sensul că singularul, particularul devin mai relevante prin prisma generalizării, iar generalizarea, credibilă prin seria faptelor concordante. Astfel că, prin comparaţie, se deschide calea inovării în teoria şi ştiinţa politică. Din păcate, nu de puţine ori, „aspectele teoretice nerezolvate -problema identităţii, supremaţia dorinţelor, depăşirea graniţelor - sunt privite ad infinitum, în relaţiile cu Platon, Augustin, Machiavelli, Arendt. Aceiaşi teoreticieni - Nietzsche, Foucault - stabilesc termenii de referinţă, acelaşi vocabular şi aceleaşi metafore sunt utilizate şi reutilizate, aceleaşi texte sunt citate la nesfârşit. Răul nu este însă aici, ci în tipurile de teorie politică şi de ştiinţă politică în general care duc la „modalităţi de cercetare convenţionalizate şi stilizate" care, pe lângă contribuţia pozitivă evidentă, „creează şi un anumit conformism intelectual, inhibând tipurile de cercetare mai angajate, colocviale, relevante".
Pentru a deveni eficientă şi operaţională, metoda comparativă are nevoie de concepte operaţionale, proprii politologiei (sistem politic sau cultură politică, socializare, comunicare politică, democraţie, clasă politică şi elită politică, actori politici etc.), de cadrul teoretic adecvat (criteriile şi principiile comparării). Prin comparare devine posibil a evalua entităţi sau evenimente simetrice sau asimetrice, similare sau contrastante, eterogene sau omogene, frecvent întâlnite în politici secvenţiale (de partid, de coaliţii, pe plan intern) sau în politici externe (la scară naţională, zonală sau internaţională).
Rolul comparaţiei este acela de a netezi drumul analizei şi a pregăti terenul sintezei, permiţând astfel întemeierea predicţiei, în cele din urmă, a înlesni selecţia alternativelor strategice şi elaborarea programelor politice, a deciziilor chiar. În realitate, perspectiva comparatistă reprezintă un continuu efort de selecţie, analiză, interpretare, renunţare şi afirmare.
De obicei, în ştiinţă, pentru a ajunge la concluzii relevante se apelează la verificări experimentale, de laborator. Dar, în societate, acest lucru nu este posibil; chiar dacă se consideră că unele teorii sociale pot fi câteodată experimentate - iar la nivel microsocial ar putea fi aşa -, la scară macrosocială, încercarea devine periculoasă, dat fiind că nu se poate experimenta felul în care un sistem socio-politic se formează şi se dezvoltă sub incidenţa tendinţelor contrare şi a stărilor conflictuale inerente, a impactului cu alte sisteme. Pentru societatea umană, singurul laborator viabil este istoria, iar aceasta nu poate fi „preconcepută" şi „condusă" după „reţete".
Metoda comparativă a fost privită de John Stuart Mill, Alexis de Tocqueville, Auguste Comte, Emil Durkheim ori Karl Marx drept cel mai bun substitut al experienţei imediate, directe. De altfel, în societate, rareori, experimentul preconceput nu se transformă în eşec. Aşa se poate spune despre experimentul „istoric" al socialismului, preconizat teoretic de Marx, în secolul al XIX-lea, pe baza studierii societăţilor din Anglia, Franţa sau Germania epocii sale, dar aplicat în secolul următor sub forma comunismului lui Lenin şi Stalin. Este evident că, din punctul de vedere al tentaţiei experimentului, socialismul de tip sovietic poate fi considerat ca un amalgam rezultat dintr-un răspuns englez la o problemă germană „implementat" în Rusia, ţară ale cărei condiţii economico-sociale erau departe de a fi comparabile cu acelea din Vestul Europei.
Metoda comparaţiei nu poate fi echivalată cu simpla aşezare mecanică faţă în faţă a unor asemănări şi diferenţe, reale sau aparente, între două sau mai multe situaţii, ţări, evenimente etc., ci ea impune un efort de analiză paralelă a unor informaţii cât mai cuprinzătoare asupra acestora, informaţii necesare gândirii corecte şi disocierii realiste, adică nedistorsionate tendenţios, respectându-se criteriile demersului ştiinţific. Disciplină teoretică şi aplicativă, politologia lucrează cu sinteze, iar în această privinţă, pornind de la adevărul că toate teoriile sunt sinteze, nu încape îndoială că geneza lor se află şi în analiza întemeiată pe comparaţie. Astfel că probleme fundamentale cum sunt evoluţia sau involuţia structurilor democratice, întărirea sau declinul puterii, creşterea sau diminuarea rolului statului, guvernarea experţilor, situaţiile de inguvernabilitate, recursul la dictat în politica internă sau în relaţiile dintre state, în evoluţia organismelor internaţionale (ONU, FMI, UE, OMC) pot fi examinate relevant prin intermediul comparaţiei. Spre exemplu, analişti care s-au ocupat de fizionomia totalitarismului, punând faţă în faţă trăsăturile sale comune, au sesizat că acestuia îi sunt caracteristice, dincolo de unele deosebiri specifice, elemente definitorii pentru un asemenea tip de guvernare, şi anume: impunerea unei ideologii unice, care să „acopere" toate aspectele esenţiale ale vieţii colective; existenţa şi acţiunea unui partid unic, de masă; crearea unui aparat de constrângere; monopolul armelor; controlul exhaustiv asupra mass-media şi proceselor de socializare; centralizarea întregii economii; impunerea unui lider sau conducător unic, adulat de mulţime; eliminarea criticii sociale etc.6
Aplicată sistemelor democratice, metoda comparativă pune în evidenţă o serie de trăsături comune, pozitive şi negative. După unii autori, studiul comparativ al politicii a produs o adevărată revoluţie intelectuală în domeniu, date fiind achiziţiile sau avantajele majore ale metodei: 1. Mai buna cunoaştere a diverselor experienţe politice ale omenirii. 2. Abordarea mai puţin formală şi mai puţin instituţională, ceea ce permite o perspectivă cuprinzătoare şi profundă asupra fenomenelor politice. 3. Acurateţea şi rigoarea în descriere şi analiză. 4. Accesul la cadre teoretice interpretative adecvate cercetării şi evaluării politicii în dinamica proceselor pe care le parcurge7.
Demersul comparativ îşi găseşte justificarea şi raţiunea de a fi în identificarea, analiza şi interpretarea asemănărilor şi diferenţelor între sisteme politice, cu scopul de a contribui la explicarea corectă a proceselor fundamentale, dincolo de formalismul instituţional. Un asemenea procedeu se dovedeşte deosebit de stimulativ şi fructuos atunci când sistemele politice sunt suficient de asemănătoare fără a fi similare. Acesta este cazul democraţiilor occidentale, caracterizate prin anumite trăsături comune, dar deosebindu-se una de alta prin istoria, miturile şi valorile fiecăreia. În ciuda diferenţelor care le separă, democraţiile occidentale se regăsesc împreună prin idealuri şi instituţii comune cum ar fi: afirmarea pluralismului, mecanisme specifice de exprimare a opţiunilor, echilibrul structurilor de putere şi subordonarea autorităţii publice faţă de normele constituţionale.
Metoda comparativă evidenţiază că dezvoltarea democraţiei este un proces complex, contradictoriu, cu evidente particularităţi de la o zonă la alta a lumii. „Marile idei ale democraţiei - libertăţile şi demnităţile individului, principiul guvernământului prin consimţământul celor guvernaţi - sunt înnobilatoare. Ele au captat imaginaţia multora dintre liderii noilor state şi ai celor vechi, în curs de modernizare. Însă principiile de bază ale formei democratice de guvernare şi ale culturii ei civice - modurile în care elitele politice iau decizii, normele şi atitudinile lor, precum şi normele şi atitudinile cetăţeanului obişnuit, relaţia sa cu forme de guvernământ şi cu concetăţenii săi - sunt componente culturale mai subtile. Ele au proprietăţile mai difuze ale sistemelor de credinţe sau codurilor relaţiilor personale, despre care antropologii spun că se răspândesc doar cu mare dificultate, suportând modificări substanţiale în desfăşurarea lor".
Valenţele creative ale comparaţiei politice se regăsesc în ceea ce s-ar putea numi ţinta logică a demersului, cu alte cuvinte, anticiparea viitorului, iar pe această bază, enunţul aşteptatei şi necesarei predicţii. De fapt, în domeniul politicii, iar drept urmare şi în politologie, în analiza sistemelor de guvernare, ignorarea viitorului echivalează cu pierderea de sens. În acest context, nu este lipsit de semnificaţie a semnala că, în ultimii ani ai secolului XX, perioada de după încheierea „războiului rece" se consideră a fi perioada unei „crize mondiale a sensului". O criză de sens, marcată printr-o dublă pierdere - aceea a finalităţii (către ce se îndreaptă lumea) şi aceea a centralităţii (importante instituţii - internaţionale, naţionale sau sociale), ambele intrate în criză. Problematica unei „lumi lipsite de sens" (de direcţie sau de înţeles) se referă la divorţul între sens şi putere, la absenţa unui orizont de aşteptare, adică a perspectivei politice.
A discuta sau a compara stările prezente dintr-o ţară sau alta, din anumite zone ale lumii, nu înseamnă însă a prefigura viitorul. Cum consideră analiştii metodei comparative, compararea situaţiilor curente permite prezicerea mai multor modele de evoluţie, prospectarea fiind totuşi o sarcină dificilă dacă nu există un model plauzibil, verificabil, confirmativ.
Analizele comparative conferă predicţiei certitudine, îndeosebi pe termen scurt. În ce priveşte orizonturile de timp mai îndepărtate, predicţia pierde din claritate şi concreteţe, se transformă într-o prognoză generală, oarecum difuză, anticipând mai mult dorinţele decât tendinţele. Iar aceasta, datorită faptului că atitudinile şi condiţiile umane se schimbă pe neaşteptate potrivit unei multitudini de factori înconjurători, unii dintre ei imprevizibili totuşi. În cel mai bun caz, analistul poate integra în gândirea lui schimbarea predictibilă a unor comportamente, nici ele uşor detectabile. Se înţelege astfel că predictibilitatea de ordin politic este destul de redusă. Cei care susţin contrariul, cum sublinia Bertrand de
Jouvenel9, sunt cei ce văd schimbarea politică derivând în mod necesar din schimbarea socială, care, fiind un proces dificil şi lent, poate fi prezisă cu mai multă certitudine. Erorile de predicţie pot veni din subiectivitate şi necunoaştere, din asocieri şi comparaţii înşelătoare.
În politică, îndeosebi în ce priveşte relaţiile sau raporturile internaţionale, prospectarea este deosebit de dificilă, deoarece evenimentele, atitudinile, situaţiile politice sunt imprevizibile, iar politica este, în fond, şi un teren al surprizelor. Cu toate acestea, predicţia devine posibilă prin extrapolare şi analogie, prin sesizarea cauzalităţii şi depistarea tendinţelor. De regulă, spiritul omenesc extrage concluzii din realităţile prezentului, în concordanţă cu un interes sau altul, însă numai cu condiţia depistării factorilor determinanţi. Căutarea de analogii - un alt demers specific spiritului omenesc - poate înlesni predicţia, însă, a prezice prin analogie înseamnă a defini satisfăcător situaţia prezentă pentru a găsi situaţii analoge celei de referinţă, dat fiind că „nu se pot aştepta aceleaşi efecte decât dacă situaţiile comparate se aseamănă prin trăsături care au o puternică valoare cauzală.. ."10
Analistul politic sau / şi politicianul realist nu pot face abstracţie de realitatea că, în sfera politicii, extrapolarea, analogia şi în cele din urmă predicţia sunt şi o rezultantă a nivelului cunoaşterii şi al subiectivităţii. De aceea, analiza politică prin comparaţie presupune sistematizarea, altfel spus, a face un demers inductiv pentru a câştiga deductiv, trecerea de la inducţie la deducţie fiind supusă „controlului" cunoaşterii sau evaluării datelor şi evenimentelor concrete. Comparaţia înlesneşte predicţia tocmai pentru că duce la sistematizare, dar predicţia nu poate fi transformată în certitudine dacă sunt ignorate posibilele evenimente neprevăzute, ceea ce, în spirit realist, solicită a se ţine seama şi de ceea ce s-ar putea numi, aparent paradoxal, principiul incertitudinii, care poate fi o incertitudine a lucrurilor, a fenomenelor, dar şi o incertitudine a spiritului, a cunoaşterii. Atunci când este vorba de a imagina scenarii pe termen lung, devine dificil să se facă abstracţie de opţiuni ideologice, de speranţe, temeri şi chiar obsesii. În anii '80 ai secolului XX, către sfârşitul „războiului rece", când acesta se metamorfoza în „războiul stelelor", atitudini politice din SUA şi Europa occidentală oglindeau evaluări când pesimiste, când optimiste faţă de procesele din fosta Uniune Sovietică, unde se contura democratizarea prin „glasnosti" şi „perestroika", literatura politică a perioadei respective furnizând o serie de predicţii care anunţau nu „căderea", ci „acomodarea" şi „renovarea" sistemului socialist de tip sovietic. Evenimentele de la sfârşitul deceniului al nouălea au contrazis predicţiile optimiste ale acomodării şi modernizării, relevând, de data aceasta, paradoxul certitudinilor. La fel s-ar putea spune despre predicţiile marxist-leniniste mai vechi privind „prăbuşirea capitalismului".
În această ordine de idei este de reţinut aserţiunea potrivit căreia, în sfera politicii, schemele ideatice au mai multă forţă decât realitatea însăşi, date fiind facultatea omului de a interpreta faptele în avantajul său, ca şi aceea de a uita şi respinge ceea ce îi contrazice convingerile şi interesele, acordând întâietate simbolurilor11. De aici şi opiniile potrivit cărora politologii, ca analişti obiectivi sau cercetători ştiinţifici, ar rămâne sceptici în legătură cu predicţiile, deoarece sunt prudenţi, în timp ce politicienii se feresc de proiecţii îndepărtate, deoarece preocupările lor vizează, de regulă, prezentul sau cel mult viitorul imediat. În ce-i priveşte pe aceştia din urmă, este însă de semnalat o evidentă contradicţie ori situaţie paradoxală: ca politicieni, ei nu au vreme să se concentreze asupra predicţiei, fiind supuşi presiunii activităţilor curente, dar, devenind oameni de stat, trebuie să probeze şi capacitate de prospectare a viitorului. În această ultimă ipostază, politicienii trebuie să rămână echidistanţi faţă de diversele conduite şi convingeri politice, condiţie sine qua non a obiectivităţii, a demersului analitic.