Administrație publică

Informaţia şi comunicarea se situează printre noile temelii ale puterii. În universul postmodern, informaţia şi comunicarea au luat noi dimensiuni, stimulând, deopotrivă, cultura informaţiei şi cultura informării. Comunicarea, informaţia domină nu numai zona cunoaşterii şi reflecţiei, ci şi, de asemenea, orice demersuri ale puterii. In societăţile postindustriale, în cadrul cărora producţia încetează să apară ca centru al vieţii economice, locul primordial revine „gestiunii, transmiterii de informaţii", iar locul puterii se deplasează. „De acum înainte ne aflăm în mijlocul relaţiilor, legăturilor, reţelelor, interconexiunilor care înalţă zidurile sistemelor de putere"; capacitatea de a comunica, posibilitatea de a transmite un mesaj, apartenenţa la o structură de reţele, manevrarea informaţiilor pun „o nouă temelie de dominaţie şi creează o legitimitate inedită pentru puterile de decizie".

Se formează astfel o cultură a informaţiei, dar şi a informării, iar adevăraţii actori sociali aparţin de acum „imperiului comunicaţional", care domneşte şi deţine putere, o putere ce priveşte în mod direct şi sfera politicii. De aici şi preocuparea ştiinţifică pentru a analiza şi trage concluzii asupra comportamentului comunicaţional în politică sub cele mai diverse aspecte, atât cele referitoare la lupta pentru cucerirea puterii, cât şi cele privind modul de exercitare a acesteia. Procesele de comunicare politică sunt, se înţelege, multidirecţionale, iar sub incidenţa lor se află partidele politice şi politicienii, guvernele şi guvernanţii, dar şi masa largă a cetăţenilor - eterogenă, diferenţiată, cu interese specifice, „comunicarea politică fiind fără îndoială şi o comunicare publică"⁶. Printre concluziile relevante ale analiştilor se află şi aceea că, într-un sistem politic, procesul de comunicare, nivelul său de deschidere, de intensitate şi consistenţă ideatică depind, pe rând, de gradul de dezvoltare a mediilor de comunicare, de libertatea şi autonomia acestora, de relativa independenţă a grupurilor de interese, de controlul guvernamental şi de partid, de caracteristicile sistemului de partide şi de relaţiile dintre partide.

Prin intermediul comunicării, al transmiterii şi obţinerii de informaţii relevante, forţele politice caută să obţină adeziuni, să-şi exprime opţiuni, să influenţeze comportamente. Sunt utilizate, în acest scop, cele mai diverse forme: discursul politic direct, întâlnirile publice, dialogul, sondajele de opinie, mass-media, pe scurt, toate faptele de limbaj social. „Comunicarea politică se prezintă deci ca un ansamblu disparat de teorii şi tehnici, însă ea desemnează şi practici specifice politicii". Pentru a surprinde aceste practici specifice, dar şi caracterul său complex, multidimensional, unii autori propun definirea comunicării politice „după două axe: una orizontală, care vizează relaţia acţiune-receptare, şi cealaltă, verticală, care introduce «arenele »(dezbaterile televizate, conferinţele de presă, presa de opinie, ceremoniile politice televizate etc.) şi «teritoriile» (locale, regionale, naţionale şi transnaţionale, internaţionale) în care se desfăşoară sistemul complex de comunicare a informaţiei politice"⁸. Transmiţător şi receptor de mesaje, comunicarea politică se regăseşte în fapte, acte şi gesturi de o amplă diversitate: adoptarea sau respingerea unei legi, desfăşurarea unei vizite prezidenţiale, ministeriale, deplasarea unor mijloace sau forţe militare, semnarea unor documente politice interne sau internaţionale etc.

Analiza comunicării politice priveşte şi examinarea limbajului politic, instrument al comunicării, purtătorul de mesaj. Este vorba, bineînţeles, de comunicarea ce transmite - din orice direcţie politică ar veni - un set de enunţuri coerente, propoziţii logic relaţionale, care sta­tuează sau explică programe şi platforme politice, direcţii de acţiune, teze doctrinare etc. În general, comunicarea - iar cea politică nu poate face excepţie de la această normă logică - se împlineşte numai sub incidenţa unei înţelegeri asupra sensului pragmatic al procesului, menit a oferi informaţii pertinente, lămuriri cauzale, argumente logice şi justificări oportune, fiind astfel explicabile preocupările pentru analiza semantică, percepută ca un mod de analiză logică, de semnificaţie a limbajului politic.

Cercetarea limbajului agenţilor acţiunii politice - partide, programe, lozinci, manifeste - prezintă interes nemijlocit pentru politologie, fiind, desigur, necesare delimitări axiologice, concret evaluative prin prisma practicii, a realităţilor sociale. Acestea sunt cu atât mai necesare, cu cât, în procesele comunicării, conceptele politice sunt uneori utilizate şi explicate tendenţios, unilateral, adesea confuz, iar în consecinţă recepţionate fals, distorsionat.

În ştiinţa politică nu există (sau nu trebuie uzitate) scheme conceptuale osificate, universal aplicabile, comunicarea politică oglindind complexitatea şi dinamica societăţii, pluralismul opţiunilor. Cu toate acestea, coerenţa teoretică şi de limbaj, competenţa, cu alte cuvinte stăpânirea unor cunoştinţe adecvate, sunt cerinţe primordiale ale înţelegerii mecanismului social şi condiţiilor de funcţionare a vieţii democratice eficiente, reale. Optimizarea proceselor comunicării politice este, astfel, condiţionată de un set de cerinţe logice primordiale, şi anume: 1) înţelegerea scopurilor şi mecanismului dezvoltării sociale; 2) stă­pânirea cunoştinţelor (a conceptelor) privind desfăşurarea acţiunii politice; 3) un nivel de moralitate compatibil cu principiile civismului social şi 4) un grad corespunzător de instruire şi informare politică adecvată a maselor. Acestea sunt şi condiţiile competenţei comunicative, iar analiza limbajului, a comunicării politice are în vedere, deopotrivă, conţinutul şi forma mesajelor, impactul acestora asupra receptorilor, ţinând seama că tehnicizarea crescândă a lumii contemporane, expan­siunea mijloacelor de comunicare, dezvoltarea explozivă a mass-media au influenţat conţinutul şi stilul „discursului politic". Acesta a devenit mai frecvent, dinamic, repetitiv, diversificat, oferind largi posibilităţi de manipulare. Un studiu special, efectuat de analişti germani, semnala modalităţile cele mai uzitate de politicieni, devenite aproape „clasice" şi „universale" pentru a-şi face reclamă, pentru a câştiga aderenţi, sim­patizanţi, mai precis, alegători, în cele din urmă. Experţii au ajuns astfel la o concluzie numai aparent surprinzătoare: în intervenţiile lor publice, adică în procesul comunicării, oamenii politici încearcă să substituie autoreclama dezbaterilor privind problemele concrete ale vieţii sociale, auditoriul sesizând cu greu în ce constau adevăratele deosebiri între programele oratorilor. Analizând seturi de cuvântări, interviuri, confruntări publice directe ale politicienilor aflaţi la putere sau în opoziţie, cercetătorii semnalează un lanţ de „şiretlicuri": prezentarea aparent neutră a propriei politici; înlocuirea artificială a răspunsului prin critica întrebărilor puse de preopinenţi; sublinierea constantă a propriilor succese; atacul frontal împotriva rivalului; atacul disimulat împotriva rivalului; negarea totală a unor fapte sau evenimente; substituirea unei noţiuni, alteia; fuga de răspundere; afişarea ostentativă a sincerităţii etc. Asemenea practici sau tendinţe contribuie la formarea comportamentului comunicaţional deviant.

Exprimând o relaţie specifică între realitate, interes şi cunoaştere, comunicarea politică vehiculează, în esenţă, trei categorii de factori, rezultaţi din interferenţa între obiectiv şi subiectiv: informaţiile, 178 interpretarea lor (în raport cu scopurile şi idealurile) şi decizia de a le utiliza (în concordanţă cu programul politic urmărit sau promis). În acest context, echilibrul dintre atitudinile obiective şi subiective oferă şi gradul de raţionalitate al comunicării politice, fiind evident că, pe măsură ce balanţa înclină spre subiectivitate, se afirmă şi comportamentul comu-nicaţional deviant.

În lumina teoriei competenţei comunicative, analistul politic trebuie să discearnă adevărul enunţurilor, veridicitatea şi credibilitatea exprimă­rilor, justeţea acţiunilor, sesizând evoluţia sau tendinţele jocurilor politice.