Ca element component al sistemului politic, în sensul de conştiinţă şi recunoaştere a acesteia, cultura politică reprezintă condiţia existenţei politicului în plan spiritual şi acţional. Când se vorbeşte de cultura politică a unei societăţi, se are în vedere sistemul politic, aşa cum a fost internalizat (asimilat) în cunoştinţe, sentimente şi evaluări, evident, diferenţiate ale populaţiei. „Oamenii sunt înrolaţi în ea la fel cum sunt socializaţi în roluri nonpolitice şi sisteme sociale. Conflictele culturilor politice au mult în comun cu alte conflicte culturale, iar procesele de aculturare politică sunt mai uşor de înţeles dacă le vedem în lumina rezistenţelor şi a tendinţelor de unire şi încorporare ale schimbării culturale în general".
Privită în complexitatea sa, cultura politică este un generator de activităţi, de comportamente, de sentimente şi stări de spirit, de valori etc., care, prin efectele lor, „colorează" în mod specific viaţa politică. In fapt, cultura politică este produsul unei experienţe istorice a întregii societăţi, precum şi al experienţelor personale ce contribuie la angajarea socială a fiecărui individ, la socializarea politică, iar aceasta din urmă este, în felul său, o şcoală a perfecţionării vieţii democratice.
Dacă, în general, termenul de cultură are printre conotaţiile sale şi pe acelea de ansamblu de modele comportamentale însuşite şi transmise social, specifice unei societăţi, sintagma cultură politică desemnează un fenomen complex, rezultat al unui sistem de atitudini, generat de reprezentările, valorile, credinţele, mentalităţile, concepţiile şi convingerile ideologico-politice împărtăşite. Se cuprinde aici un mod de exprimare socială, prin opinii şi comportamente de către cetăţeni în raport cu viaţa politică sau în contextul acesteia. Astfel, cultura politică desemnează, de regulă, dimensiunea psihologică a comportamentului politic - convingeri, sentimente, concepţii şi orientări evaluative privind viaţa social-politică. Aproape similar procesului de socializare politică, închegarea şi afirmarea culturii politice joacă rolul transformării conduitelor individuale în conduite sociale, politice. De aici şi concluzia potrivit căreia funcţionarea unei societăţi, respectiv stabilitatea şi eficienţa sa depind de existenţa şi afirmarea activă a unei anumite culturi politice, favorabile mişcării optime a mecanismelor sociale prin contribuţia participativă a cetăţenilor.
Termenul de cultură politică se referă la orientările politice specifice - atitudini faţă de sistemul politic şi diferitele sale părţi, precum şi atitudini faţă de rolul binelui în sistem. Se vorbeşte despre cultură politică exact aşa cum se vorbeşte despre cultură economică sau cultură religioasă, iar pentru a înţelege apariţia şi transformarea sistemelor politice, este de un real folos a examina evoluţia şi stadiul culturii politice, a populaţiei (alegătorilor), a liderilor (aleşilor), dar şi a comentatorilor şi analiştilor politici.
Ansamblul de cunoştinţe despre sistemul politic şi fenomenele politice constituie palierul cognitiv al culturii politice în vreme ce stările ce însoţesc atitudinile, independent de orice judecată raţională asupra politicii (admiraţie faţă de o personalitate, negarea altora etc.), reprezintă trăsătura afectivă, pentru ca aprecierea fenomenelor politice prin raportări la un sistem de valori să pună în lumină funcţia evaluativă a culturii politice. Cum sistemele politice sunt mobile, schimbătoare (în grade diferite, desigur), orientările amintite reflectă, în sfera culturii politice grade diferite de fidelitate, apatie sau alienare faţă de sistemul politic, în general, faţă de componentele sale, în special.
Clasificarea tipurilor de cultură politică descifrează culturile politice parohiale, dependente şi participative, ceea ce nu înseamnă că ar fi vorba de omogenizări sau uniformităţi în sfera atitudinilor individuale ori de grup, acestea diferenţiindu-se şi evoluând în funcţie de o multitudine de factori sociali, economici, politici, culturali, religioşi, etnici etc., după cum demonstrează Almond şi Verba în lucrarea Cultura civică, devenită clasică în domeniu. Cele trei tipuri de cultură politică - parohială (prin simplificare, locală, tradiţională, neconştientizată de un sistem politic centralizat), dependentă (conştiinţa unei autorităţi guvernamentale specializate) şi participativă (implicare în funcţionarea sistemului) se recompun şi se regăsesc în alte trei tipuri de „culturi politice sistematic mixtate": cultura parohial-dependentă, dependent-participativă şi parohial-participativă.
Cercetătorii fenomenului au demonstrat că se disting diverse culturi politice naţionale, diferite orientări, atitudini şi comportamente specifice unor zone şi unor ţări, ceea ce şi creează experienţe diferite, o diversitate tipologică de sisteme şi regimuri politice. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că, în fiecare ţară, societatea fiind un ansamblu neomogen, diferitele clase şi pături sociale elaborează, acceptă şi practică sau încurajează (ori descurajează) anumite norme şi reprezentări, concordante anumitor valori şi scopuri, urmărind anumite ţeluri, frecvent diferite şi diferenţiabile din perspectiva ştiinţei politice.
In cadrul culturii politice naţionale, se pot distinge subculturi ale elitei şi ale maselor, reflectând diferenţe în orientările factorilor de decizie faţă de cele aparţinând cetăţenilor mai puţin activi. Diferenţele şi deficienţele ce se resimt în planul culturii politice favorizează manipularea şi provocările politice, iar societatea suferă de pe urma reacţiilor predominant emoţionale, imprevizibile, care adesea declanşează violenţa străzii, anomia. Prin urmare, nu există o cultură politică unică, unitară sau omogenă, ci culturi politice diferenţiate, pe axul sau eşichierul poziţiilor politice posibile (dreapta, stânga, centru etc.) sau subculturi întemeiate pe deosebiri regionale, religioase, etnice ori de statut social. Unele subculturi (sau contraculturi), opunându-se direct normelor, convingerilor dominante, pot genera ostilităţi şi tensiuni în societate.
Din perspectivă politologică, prezintă un deosebit interes cultura civică. Dacă, de regulă, cultura politică întruneşte un grad superior de sistematizare şi raţionalitate, cultura civică nu este altceva decât o cultură socială proprie cetăţenilor (de unde-şi trage şi numele), sesizabilă prin atitudini şi comportamente în procesul abordării şi rezolvării problemelor cotidiene ale colectivităţii, ale societăţii, în general. Cultura civică se exteriorizează printr-un ansamblu de cunoştinţe, percepţii şi mentalităţi despre drepturi şi îndatoriri, despre normele de comportare, despre mecanismele de luare a deciziilor, despre relaţiile dintre conducători şi guvernaţi. Nivelul acestei culturi se măsoară printr-o competenţă socială subiectivă, prin modul de percepere a posibilităţilor proprii de acţiune 40 socială, prin modul personal de apreciere a fenomenelor politice, prin gradul de angajare conştientă în viaţa social-politică, exprimat structural şi organizaţional de reprezentanţi ai societăţii civile. In fiecare societate, tradiţia, practicile zilnice, gradul de difuzare a culturii politice contribuie la afirmarea şi dinamizarea culturii civice.
Analizele politologice demonstrează că, în esenţa ei, socializarea politică este expresia directă a culturii civice şi a ascensiunii vieţii democratice, fiecare generaţie absorbind cultura civică în contextul relaţiei dintre consens şi clivaj, prin intermediul participării la viaţa social-politică (mai mult sau mai puţin activ), ca şi prin preluarea (mai mult sau mai puţin selectivă) a comportamentelor şi atitudinilor generaţiei anterioare. Numai că, în această privinţă, trebuie avute în vedere, între altele, diferenţierile de conştiinţă civică, loialitate, participare, încredere în sine şi în sistem, sociabilitate, libertate de comunicare, gradul de informare, apartenenţa sau nonapartenenţa organizaţională, ca factori care proliferează civismul vieţii sociale, atitudinile faţă de guvernare şi politică, toate acestea găsindu-şi expresia în formarea şi dezvoltarea societăţii civile.
In această ordine de idei, se impune o remarcă, nu numai metodologică, despre originile, evoluţia şi funcţiile culturii civice, o cultură ce combină modernitatea cu tradiţia, fiind produsul unei serii de conflicte care s-au manifestat diferit în diferite zone ale lumii, generând culturi politice şi civice eterogene. De aceea, „cultura civică nu este cultura politică de obicei descrisă în manualele de educaţie civică, acelea care prescriu modul în care cetăţenii trebuie să se comporte într-o democraţie. Se aşteaptă din partea cetăţeanului democrat să fie activ în politică şi să se implice. Pe deasupra, se presupune că el va fi raţional în modul său de abordare a vieţii politice, că va fi ghidat de raţiune şi nu de emoţie".
Viitorul culturii civice depinde de dezvoltarea politică, de practica socială, dar, în mod determinant, de educaţie, care este însă şi manipulabilă, relaţia dintre procesele de socializare şi crearea unei culturi civice scoţând în evidenţă o complexitate de procese - unele contradictorii - care se cer a fi analizate profund şi realist, gradul de cultură civică reprezentând şi un factor de stabilitate politică, o măsură a bunei funcţionări a instituţiilor democraţiei.