Conturată mai târziu decât liberalismul sau social-democraţia ca doctrină politică, democraţia creştină şi-a extins influenţa îndeosebi după cel de-al doilea război mondial, pornind de la impactul principiilor dreptăţii sociale şi solidarităţii sub egida filosofiei şi eticii creştine. Ea s-a afirmat ca o replică la consecinţele revoluţiei industriale şi liberalismului, îndeosebi în urma exploziei fenomenelor de pauperizare ori a altor manifestări considerate incompatibile cu morala creştină. Democraţia creştină reprezintă una din sintezele cele mai concludente marcate în secolul al XX-lea de relaţia mai veche dintre religie şi politică.
Intre politică, economie şi religie există relaţii specifice, unii autori considerând că, în anumite configuraţii sociale, se manifestă raporturi simultane, de natură economică, politică şi religioasă. Din această perspectivă, examinând demersul lui Max Weber[1], analişti ai domeniului descifrează astfel înţelegerea relaţiilor amintite: „Religia constituie imaginarul şi simbolicul unei societăţi; ea se înscrie în ritualuri specifice, dar structurează de asemenea decisiv conduitele cotidiene; tot ea domină etica şi reveriile escatologice; se întâmplă uneori ca ea să fie însoţită de un gen propriu de putere, în care temporalul este supus în întregime injoncţiunii spiritualului şi încarnării acestuia. Politica este înţeleasă esenţialmente ca relaţie de dominaţie, unii luând decizii şi dând ordine (şi pedepsind dacă este cazul), iar ceilalţi supunându-se şi acceptând să se supună. Economicul desemnează ansamblul practicilor sociale ce vizează satisfacerea trebuinţelor materiale. Aceste domenii nu pot fi considerate izolate. Problema decisivă este cea a raporturilor dintre ele"[2] (subl. ns.).
Gânditori social-politici au semnalat, din diverse unghiuri, convergenţele dintre diferite religii (ca principii, dogme sau practici) şi orientări politice (ca doctrină, convingere sau practică socială). De fapt, istoria consemnează, din cele mai vechi timpuri, raporturi de convergenţă sau divergenţă între puterea bisericească şi cea laică, toate acestea influenţând omul, comportamentul său social. In general, raporturile dintre religie (sau religii) şi politică - ambele fiind subsisteme ale sistemului social global - iau diverse înfăţişări sau comportă o diversitate de valenţe. Acestea privesc, pe de o parte, orientările doctrinare, concepţiile asupra omului şi ansamblului social, iar pe de altă parte, aspecte de ordin practic instituţional, cum ar fi raporturile directe biserică-stat. Ambele ipostaze relevă influenţa religiei sau credinţelor religioase asupra societăţii şi valorilor vieţii umane, dar şi implicarea politicii în sfera vieţii religioase. Politologia acordă atenţie ambelor aspecte, dar cu precădere, primului dintre acestea, sesizabil prin oglindirea preceptelor religioase în spectrul doctrinelor politice, cum ar fi democraţia creştină, social-creştinismul, catolicismul social, orientările islamiste, sionismul iudaic etc.
Viaţa social-politică din diverse zone ale lumii resimte în grade diferite influenţa anumitor orientări religios-politice, tentaţia radicalismului, fundamentalismului şi intoleranţei, spunându-şi adesea cuvântul, în mod tragic, uneori, ca o stavilă în calea cooperării între popoare, a democraţiei şi manifestării libere a omului. De altfel, istoria relaţiei religie-politică dezvăluie o multitudine de interferenţe şi „intercondiţionări", rezultate din colaborare sau conflict. Pe continentul european, puterea religioasă a fost, timp de secole, una din instituţiile dominante, esenţiale, inclusiv sub aspect politic. Până în secolul al XIX-lea, destule conflicte religioase erau, în fond, conflicte politice, istoria politică a unor naţiuni europene fiind marcată pregnant de raporturile colectivităţii, ale instituţiilor statale cu biserica. Sunt cunoscute disputele între „papalitate" şi „imperiu", între papalitate şi regi, de la războaiele religioase izbucnite în cea mai mare parte a statelor europene până la dezbaterile moderne asupra laicităţii şi religiozităţii.
In diverse zone ale lumii, învăţăturile lui Isus, Mahomed, Budha, Moise au fost şi sunt percepute, propagate şi ca precepte moral-politice, acestea influenţând formarea şi afirmarea unor doctrine în care politica se „modelează" după religie. In acest sens, se consideră că religia dispune de 212
„exemple" care pot fi preluate de viaţa social-politică în privinţa conceperii viitorului. Particularitatea fiinţei umane de a se ghida după un model sau un mit salvator se întemeiază pe nevoia existenţei sociale de a dispune de proiecte, oamenii luptând pentru realizarea lor, iar lupta soldându-se cu învinşi şi învingători. In cazul celor înfrânţi, lupta va fi consolare, iar pentru societatea care s-a dovedit invincibilă (până în momentul istoric dat), va fi justificare. Există orientări care extrag din discursul religios anumite principii, asumate sau acceptate, implicit sau explicit, pentru a înfăptui sau justifica acţiuni, pentru a câştiga de partea lor aderenţi. Faptul că protestanţii şi catolicii, conservatorii şi revoluţionarii, capitaliştii şi socialiştii revendică Evanghelia denotă că în ea se găsesc afirmaţii care întemeiază asemenea revendicări. Altfel spus, religia influenţează politica, dar în forme şi direcţii diferite.
Influenţele - uneori, profunde, directe, alteori, indirecte, dar nu superficiale - ale religiei asupra politicii se explică şi prin faptul că, spre exemplu, prin vocaţia sa ecumenică, religia creştină poate fi considerată drept una din sursele cele mai vechi ale doctrinei „drepturilor omului".
In lumina evoluţiei istorice, se acceptă ideea că problema pe care dezvoltarea, tendinţele, tentaţiile şi ezitările au pus-o şi o pun creştinismului politic este de o mare importanţă, şi depăşeşte prin amploare interogaţia elementar doctrinară, deoarece „creştinismul este o religie revelată care se sprijină pe o dogmă, dar şi o putere mondială administrativă, financiară, ideală, spirituală şi care, în ciuda divizării sale în diferite Biserici, dintre care una, cea catolică, fiind puternic centralizată, constituie soclul bimilenar al civilizaţiei, ce implică o concepţie despre lume, despre individ, despre societate, despre imaginarul relativ omogen".
Autorii acestei tezei susţin că „există şi un al doilea curent în politica creştină (sau islamică, sau iudaică)", potrivit căruia, din aceeaşi optică, dar din perspectivă modernă, s-a impus separarea (sau cel puţin distincţia) dintre stat şi Biserică, fiecare promovând alte obiective şi dezvoltând alte valori, reunite într-un punct central, şi anume omul, umanismul. In acest sens şi în acest spirit, separarea stat-biserică se reclamă de la o tradiţie istorică îndelungată, utilă „pentru a extrage din eaprincipii care, ameliorate, făcute mai credibile, mai aplicabile, să convină celor ale statului administrator, regimurilor democratice parlamentare"[3].
Istoria omenirii arată că oamenii, tinzând spre evitarea incertitudinii, au apelat la religii, iar religiile prezente în lumea de azi reflectă, în esenţă, nivelul ştiinţific al perioadei în care s-a format o credinţă religioasă. Analiştii fenomenului avansează ideea că, dacă „din punct de vedere istoric, perioadele de fanatism au alternat întotdeauna cu cele de toleranţă", se poate ajunge la concluzia că „ceea ce se aplică religiilor se aplică şi ideologiilor politice, care adesea se separă greu de ideile religioase... In cadrul culturilor în care evitarea incertitudinii este intensă, găsim ideologii politice intolerante, pe când în cadrul celor în care evitarea incertitudinii este redusă găsim ideologii politice tolerante"[4].
Convingerile religioase şi ideologiile politice s-au întâlnit şi se întâlnesc pe terenul umanismului, al atitudinii faţă de individ şi colectivităţi. In funcţie de doctrine politice există o diversitate de „umanisme", de dreapta, de centru, de stânga, conservatoare, radicale, socialiste etc., iar în interiorul religiilor se întâlnesc orientări dogmatice, intolerante, fanatice şi fundamentaliste, dar şi înţelegeri sau abordări pragmatice, tolerante, liberale, cu deschidere către modernizarea şi emanciparea omului, a lumii, în general. Asemenea orientări, dar cu înţelesuri şi simboluri specifice, sunt prezente şi în cadrul concepţiilor sau atitudinilor politice. Pe acest plan, respectul pentru principiile umanismului, pentru ceea ce constituie larg recunoscutele „drepturi ale omului" presupune toleranţă faţă de oamenii cu idei politice diferite, ca unul din semnele democraţiei şi pluralismului.
Ultimele decenii ale secolului al XX-lea au fost puternic marcate de mişcări şi mutaţii în interiorul diverselor doctrine religioase, înclinate a recuceri lumea. „Apariţia acestor mişcări s-a produs în contextul epuizării certitudinilor născute din progresele aduse de ştiinţă şi tehnică după anii '50... In acelaşi timp, marele mesianism ateu al secolului XX, comunismul, care influenţase cea mai mare parte a utopiilor sociale, a intrat în agonie, pentru a sucomba în toamna lui 1989... Mişcările creştine, evreieşti sau musulmane... se străduiesc mai întâi să depisteze confuzia şi dezordinea lumii de care îşi dau seama adepţii lor, reînviindun vocabular şi categorii ale gândirii religioase, aplicate la universul contemporan. Apoi, ele elaborează proiecte de transformare a ordinii sociale pentru a readuce, conform poruncilor sau valorilor Bibliei, Coranului sau Evangheliilor, singurele garante, după propria interpretare, pentru viitorul unei lumi a dreptăţii şi adevărului"[5], fiecare cultură religioasă susţinând adevărurile sale specifice.
Doctrinele politice de sorginte sau sub influenţă (interferenţă) religioasă necesită, pentru o înţelegere corectă, prezentarea conceptelor şi principiilor cu care operează, a convingerilor sau credinţelor pe care le susţin.
Ca frecvenţă şi semnificaţie, se impune atenţiei doctrina democraţiei creştine, apărută în secolul al XlX-lea, dar „implantată" şi mai puternic în viaţa social-politică imediat după al doilea război mondial, conţinutul său ideatic fiind o simbioză conceptuală şi pragmatică între principiile filosofiei şi eticii creştine şi cele ale democraţiei, mai precis între preceptele social-creştine şi politicile de natură democratică.
Istoriceşte, pătrunderea spiritului creştin în sfera politicii s-a făcut remarcată prin enciclica papei Leon al XlII-lea, Rerum Novarum (1891), care dezvoltă catolicismul social; reacţionând la excesele liberalismului economic, documentul scotea munca de sub incidenţa legilor cererii şi ofertei, conferea proprietăţii funcţii sociale şi cerea sau recomanda puterii politice să se angajeze în ocrotirea drepturilor celor slabi. În esenţă, se recunoştea demnitatea persoanei umane ca o evidenţă a raţionalităţii. Cu toate acestea, nu se poate spune că mişcarea democrat-creştină, deşi izvorăşte din catolicism, a fost susţinută direct de papalitate, partidele politice de orientare catolică nefiind de la început acceptate, ba chiar fiind ţinute o vreme la distanţă, ele devenind cu timpul neconfesionale. Mai mult chiar, după Conciliul Vatican II (1962-1965), s-a accentuat secularizarea mişcării democrat-creştine, aceasta deschizându-se şi spre creştinii necatolici, fapt ce a înlesnit apropierea de ea, ca poziţii social-politice, a altor confesiuni. Aria socială a mişcării democrat-creştine s-a extins astfel mereu, ea fiind prezentă în Europa, în America Latină, dar şi în alte zone ale lumii. Diverşi teoreticieni ai mişcării consideră că aceasta are drept ideal rezolvarea umană a problemelor politice, economice şi sociale pe temeiul moralei creştine, în cadrul democraţiei, ca bună formă de guvernământ şi în diferite contexte naţionale, cu contribuţia directă a unei largi şi diverse familii de partide de orientare democrat-creştină.
Doctrinar, fiind o replică specifică la liberalism şi socialism, democraţia creştină, urmărind a evita atât individualismul, cât şi colectivismul, se caracterizează prin repere programatice precum: a) echilibrarea raporturilor dintre puterea centrală (aptă să intervină în forţă în momente de criză) şi instituţiile reprezentative naţionale şi locale (a căror activitate prevalează în perioadele stabile); b) prevalenţa legilor într-un sistem suplu şi particularizat, fără a se renunţa la unitatea lor; c) combinarea raţională între interesul naţiunii (care este imprescriptibil) şi alianţele internaţionale convenabile, servind pacea mondială; d) sprijinirea autorităţii politice şi juridice a statului şi apărarea autorităţii spirituale (cea a Vaticanului, pentru catolici). Asemenea echilibrări cu acţiune constantă urmăresc să satisfacă, în plan social-politic, valori aparent contradictorii, dar şi complementare, cum sunt: proprietatea şi munca, inegalitatea naturală şi egalitatea morală, disciplina şi libertatea, familia şi statul, naţionalismul şi ecumenismul etc. Curent politic situat la centru, democraţia creştină permite militanţilor săi, după butada unui fost politician francez (Georges Bidault), să se manifeste ca politicieni de centru care fac politică de stânga cu alegători de dreapta, căutând „a treia cale", nici liberală, nici socialistă.
Aplicate în viaţa socială şi economică, principiile democraţiei creştine se centrează în jurul solidarităţii tuturor categoriilor sociale în zona unde trăiesc, pe plan naţional, zonal sau mondial (principiu opus egoismului liberal şi urii de clasă), subliniind rolul subsidiarităţii, în sensul că statul respectă autonomia actorilor sociali, asigură autoadministrarea, lăsând câmp liber iniţiativei particulare, dar şi responsabilităţii statului, dator să susţină afacerile publice în favoarea binelui social.
In plan teoretic, democraţia creştină se „alimentează" din textele sacre, din opera unor gânditori şi oameni politici creştin-catolici, din reflecţiile unei pleiade de filosofi, cu precădere personalişti (Jacques Maritain, Emmanuel Mounier, Etienne Borne), pentru care persoana este, ontologic, fundamentală, iar judecăţile de valoare trebuie să se refere mereu la persoană. In plan social-politic, persoana umană joacă un rol fundamental în înfăptuirea principiilor democraţiei.
In ce priveşte poziţia faţă de economie, democraţia creştină a acţionat în lumina principiilor sale călăuzitoare, pornind de la situaţii naţionale istoric specifice, concrete. Una dintre aceste situaţii o constituie reforma economică promovată în Germania după al doilea război mondial, când Uniunea Creştin-Democrată a elaborat (1949) Principiile directoare de la Düsseldorf în vederea refacerii şi reconstrucţiei economiei, iar economistul Alfred Müller Armak aducea în atenţia opiniei publice şi a clasei politice în formare (după dezastrul nazist) Propuneri pentru implementarea economiei sociale de piaţă. Principiile, ca şi Propunerile conţineau soluţii liberale, rezumate de autori în sensul că trebuie ales „între două sisteme economice fundamental diferite, şi anume sistemul planificării economice anti-piaţă şi sistemul unei economii de piaţă bazate pe libera stabilire a preţurilor, adevărata competiţie a realizărilor şi dreptate socială". Elementele sociale au constat în orientarea ca angajaţii să fie trataţi cu omenie, fără a restrânge responsabilitatea întreprinzătorilor, în reglarea sau normarea competiţiei şi într-o politică antimonopolistă, potrivit convingerii că piaţa însăşi va rezolva toate problemele sociale, cu condiţia să fie lăsată să genereze o creştere suficientă[6].
In perioada postbelică, prin concursul diverşilor factori - reformă economică, înţelegeri contractuale cu sindicatele, introducerea codeciziei în industria cărbunelui şi oţelului, sistemul participativ în întreprinderi, o serie de măsuri sociale (pensii, asistenţă sanitară etc.) şi, nu în ultimul rând, „influenţa indirectă, dar determinantă a puterilor de ocupaţie" (inclusiv „Planul Marshall) - s-a reuşit ca Germania să devină, încă de pe vremea guvernării creştin-democrate a lui Adenauer, una din cele mai avansate ţări ale Europei în ce priveşte protecţia socială. Cu toate acestea, economia socială de piaţă ar fi „în fapt un hibrid, chiar o combinaţie de ingrediente aparent incompatibile, dar care în cazul german au reuşit să producă un amestec destul de sănătos. Astfel, nu există nici un «sistem» care să poată fi numit «economie socială de piaţă»; există doar o realitate care a apărut în împrejurări speciale, deşi nu în mod necesar unice"[7].
In Italia, democraţia creştină s-a afirmat prin partidul cu acelaşi nume, devenit, după alegerile din 1946, un partid de masă, cu aderenţi în întreg spectrul social - sindicalişti şi patroni, lucrători din sectorul privat şi public, muncitori, ţărani, funcţionari -, cu o aripă de stânga favorabilă economiei dirijate, apropiată de sindicatele catolice, şi o puternică aripă de dreapta, orientată către economia liberală, dar şi reprezentanţi conservatori din Mezzogiorno. Mult timp la guvernare, practicând alianţe variabile, partidul democrat-creştin s-a compromis, mai ales prin corupţia unor militanţi ai săi.
In România, orientarea democrat-creştină este îmbrăţişată, după 1989, de către Partidul Naţional-Ţărănesc Creştin-Democrat şi alte partide populare şi creştin-democrate, ale căror opţiuni se îndreaptă, potrivit declaraţiilor lor doctrinare, către democraţie autentică, morală creştină, dreptate socială şi patriotism luminat.
Ca o concluzie mai generală, apare evident că doctrinele politice şi doctrinele religioase au evoluat de la excludere şi izolare la compromis, consens şi coabitare, într-un efort continuu de regăsire a limbajului comun cu viaţa individuală şi social-colectivă a oamenilor. In acest sens, catolicismul şi ortodoxia - pentru a numi două dintre principalele religii ale continentului european - au acceptat şi îşi apropie anumite idei sociale laice, respingându-le în acelaşi timp pe altele. Este o constatare a istoriei că mişcările social-religioase au înţeles că societatea şi omul căruia i se adresează religia s-au schimbat şi sunt în schimbare continuă, intensificându-se participarea directă a individului, a grupurilor sociale la viaţa şi activitatea social-politică.
O asemenea orientare nu putea să rămână fără urmări în privinţa proliferării doctrinelor politice influenţate sau generate de doctrinele religioase. Astfel, socialismul creştin constituie un curent politic-religios apărut în Europa la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea ca reacţie a catolicismului faţă de răspândirea marxismului şi a mişcării muncitoreşti organizate. Socialismul creştin se bazează pe ideea că toate principiile socialiste fundamentale au fost proclamate de creştinism încă de la apariţia sa, iar biserica a aplicat şi aplică aceste principii sau precepte ale „creştinismului primar". Socialismul creştin practică o anumită „critică socială" a viciilor capitalismului, concomitent cu susţinerea proprietăţii private, ca „expresie a libertăţii umane şi garanţie a autonomiei persoanei şi familiei". Diferenţele sociale
(discrepanţele) sunt explicate prin diversitatea capacităţilor fizice şi intelectuale ale oamenilor, care trebuie să parcurgă un proces de purificare şi perfecţionare religios-morală.
O religie şi o practică social-politică împărtăşite astăzi în diverse zone ale lumii o constituie ceea ce, în lumea musulmană, se numeşte islamismul, religie prezentă pe toate continentele, fondată de profetul Muhammad (Mohamed), cel ce a adus din partea lui Dumnezeu Coranul, a cărui citire (înţelegere) impune credinţă în revelaţie, subordonare necondiţionată faţă de Dumnezeu şi contopirea preceptelor religioase cu morala practică. Tema principală a Coranului este monoteismul, puterea unui singur Dumnezeu, în„mâna" (stăpânirea) căruia se află mereu natura şi soarta. Reforma religioasă a profetului stă la baza reformelor sociale şi juridice, a justiţiei civile, a vieţii individuale şi sociale a musulmanilor.
În ce priveşte viaţa social-politică, doctrina islamică susţine, ca unul din principiile sale călăuzitoare, ideea potrivit căreia autoritatea aparţine numai divinităţii, iar liderii politici acţionează în conformitate cu legile acesteia. Comunităţile islamice sunt astfel comunităţi religioase, politice, juridice, morale şi economice, evoluţia socială fiind percepută ca rezultat al transformării liber consimţite, reformele sociale şi juridice trebuind să corespundă reformei religioase a lui Mohamed. Tradiţia musulmană acţionează ca un factor generator şi unificator al progresului, cultura islamică excluzând deosebirile rasiale, sociale, economice etc. Dacă există inegalitate socială, este menirea efortului individual de a face ca aceasta să fie abolită, asigurându-se justiţia socială. În această viziune, bogăţia nu trebuie condamnată şi nici considerată un scop în sine, ci utilizată ca mijloc pentru înfăptuirea binelui general, preceptele religioase fiind de acord cu existenţa patrimoniului colectiv, dar încurajând şi prelevarea de avuţie pentru redistribuire.
Pe baza învăţăturilor Coranului, divers interpretate, se justifică şi se practică cele mai diferite poziţii şi regimuri politice, de la cele fundamentaliste, conservatoare, care vor să contopească statul şi religia, la cele moderate şi modernizate, care susţin reducerea intervenţiei religiei în viaţa politică şi, ca urmare, stoparea tendinţei autorităţilor religioase de a deveni clasă ereditară autocrată.
Există variante ale islamismului, unele sub influenţă marxistă, care susţin separarea religiei de politică şi consideră politicul ca fiind prioritar în viaţa societăţii. În genere, islamul are o atitudine critică faţă de modernismul lumii occidentale, denunţând, cu şi fără argumente, unele manifestări, tendinţe şi comportamente.
In interpretarea unor analişti, revigorarea islamismului, în ultimele decenii, ar fi sancţiunea cea mai explicită a falimentului politic, economic şi social al elitelor ajunse la putere după cucerirea independenţei în ţări de religie islamică. Incriminarea conducerilor acestor ţări, în numele textelor sacre ale islamului, echivalează cu punerea în cauză a caracterului alogen, importat din Occident, al diverselor soluţii, a modernităţii pe care aceste elite au dorit să o construiască în ţările lor. Critica radicală a mers până acolo încât s-a spus că nu trebuie reţinut nimic dintr-un „sistem politic intrinsec pervers", chiar democraţia fiind respinsă fără apel, pentru că, aşa cum declara un imam, tribun al mişcării islamiste, noţiunea de demos, de popor suveran, nu are nici un fundament coranic; dimpotrivă, ea contrazice singura suveranitate legitimă, aceea exercitată de Allah asupra comunităţii credincioşilor, prin intermediul unei guvernări care trebuie să pună în aplicare poruncile divine, aşa cum figurează în textele sacre ale islamului[8].
Intre variantele islamismului există şi o doctrină a socialismului islamic, considerat proiect al unei societăţi a justiţiei sociale, rezultată din aplicarea prevederilor Coranului, din interpretarea unor precepte ale sale ca justificând şi chiar impunând eliberarea de sub aservire şi opresiune; adepţii acestei orientări susţin că asemenea orientări pot fi legitimate chiar prin Coran.
Sunt cunoscute şi alte religii contemporane care, în ţara de origine sau zona geografică unde se afirmă, „iradiază" în viaţa social-politică ori se află sub influenţa politicii, în modalităţi din cele mai diverse, directe sau indirecte. Aceasta s-ar putea spune, între altele, despre budism, hinduism, iudaism, şamanism, şintoism şi altele[9].
In concluzie la această temă, este de semnalat opinia multor analişti potrivit căreia religia trăieşte„încă, cu adevărat ca o forţă politică, dar este o forţă care se îndreaptă către diferite direcţii"[10]. Altfel spus, dispersată şi în continuă dispersare.
[1] In Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Weber demonstra că întreprinzătorul caută în muncă împlinirea vocaţiei şi configurarea graţiei divine, încât calvinismul, fără a fi cauza capitalismului, contribuia la dezvoltarea lui.
[2] Francois Châtelet, Eveline Pisier, Op. cit, p. 496.
[3] Idem, p. 80, 82.
[4] Idem, p. 157.
Gilles Kepel, La revanche de Dieu. Chrétiens, juifs et musulmans à la reconquête du monde, Seuil, Paris, 1991, p. 259-260.
Ralf Dahrendorf, Reflecţii asupra revoluţiei din Europa, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 80.
[7] Idem, p. 84-85.
iy Gilles Kepel, Op. cit., p. 262.
[9] Dictionnaire de la pensée politique, Larousse, Paris, 1997.
[10] T.Ball, R.Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 244.
220