Teoretic, dar şi practic-politic, problemele democraţiei sunt strâns legate de problemele guvernării, în sensul în care acestea constituie - mai ales din perspectivă politologică - acţiunea de cârmuire, de conducere, de dirijare social-politică, de control asupra afacerilor publice. Aceste funcţii sunt îndeplinite de instituţiile de putere legislativă, executivă şi judecătorească în contextul unei vieţi sociale democratice, bazate pe participare, competenţă, loialitate, concurenţă politică şi, pe cât posibil, convergenţă a intereselor majore şi a obiectivelor.
Examinarea practicii social-politice relevă că participarea ca fenomen social-politic „se află în inima definiţiei democraţiei". Problemele cu care se confruntă guvernările democratice „ar fi mult mai simple dacă singura lor preocupare ar fi să dobândească un maximum de competenţă şi participare. Oricum, de fapt, sistemul politic care ar încerca să atingă acel ţel cu preţul tuturor celorlalte nu ar supravieţui mult. Dacă este ... să supravieţuiască, sistemele politice trebuie să fie de asemenea relativ eficiente şi relativ legitime; adică, ceea ce guvernământul realizează trebuie să fie cel puţin destul de satisfăcător pentru cetăţeni încât să nu se întoarcă împotriva guvernământului"[1].
In genere, este larg acceptată ideea potrivit căreia democraţia oglindeşte o ordine politică şi un mod de funcţionare a sistemului în care se realizează dreptul poporului de a se guverna pe sine însuşi. Ceea ce nu înseamnă că toţi pot fi la guvernare. Istoria social-politică a creat o anumită diviziune: guvernanţi şi guvernaţi; o clasă politică şi un corp electoral; partide politice de diverse orientări, uneori diametral opuse. Esenţa democraţiei emană din principiul suveranităţii poporului, ceea ce presupune că guvernarea poate fi legitimă doar prin voinţa celor guvernaţi.
In diversitatea formelor sale de manifestare, sistemul democraţiei, tipurile de democraţii sau democraţiile sunt rezultanta unui îndelungat proces istoric în continuă mişcare, viaţa democratică întâmpinând, într-o parte sau alta a lumii, şi tendinţe de eroziune, uneori chiar de suprimare. Pornind de la observarea unui asemenea fenomen, unii teoreticieni au comparat democraţia cu o „statuie de nisip la marginea mării".
A devenit un loc comun al cercetării din sfera ştiinţelor politice constatarea că în istoria democraţiei se remarcă o succesiune de etape distincte, fiecare dintre acestea marcând un anume stadiu calitativ. Potrivit unor autori, sunt de consemnat:
- Faza democraţiei antice, acţionând în cadrul statului-cetate (democraţiile ateniană, spartană, corintiană).
- Faza democraţiei moderne, specifică statului contemporan, caracterizată prin apariţia şi evoluţia sistemelor multiple şi diversificate ale reprezentării.
III. Faza democraţiei viitorului, anticipându-se că aceasta va evolua în plan intern şi internaţional, ducând la forme de expresie mai eficiente ale vieţii democratice a popoarelor.
Numitorul comun ce străbate diversele definiţii sau faze ale democraţiei este că aceasta ar fi întruchiparea acelei societăţi în care cetăţenii obişnuiţi exercită un grad relativ înalt de control asupra liderilor şi structurilor conducătoare[2].
Alţi analişti politici descriu evoluţia istorică a democraţiei în valuri, la distanţe de timp inegale; astfel, primul val ar cuprinde epoca dintre încheierea revoluţiilor moderne şi declanşarea celui de-al doilea război mondial, următorul ar fi „trecut" în circa două decenii ale perioadei imediat postbelice, iar cel de-al treilea val al democratizării - apreciat ca fiind, probabil, „cea mai importantă evoluţie politică din ultima parte a secolului XX" - ar fi inaugurat de transformările din Portugalia, Grecia şi Spania, continuate în America Latină şi Asia de Sud-Est, pentru a marca, la sfârşitul anilor '80, prăbuşirea comunismului în Europa Centrală şi de Est, în fosta Uniune Sovietică[3].
Democraţia constituie un sistem de instituţii şi relaţii care situează cetăţenii fie în poziţia de a decide direct (democraţia directă), fie în aceea de a delega puterea de decizie unor reprezentanţi aleşi (democraţia reprezentativă), ambele ipostaze oscilând între un maxim posibil de consens şi un minim necesar de constrângere.
In ciuda acestor condiţii şi premise - instituţionale şi constituţionale, date fiind diversitatea şi divergenţa intereselor sociale, drumul spre echilibrarea intereselor trece prin recunoaşterea diversităţii şi pluralismului acestora, prin efortul conjugat al forţelor social-politice de a „acomoda" mereu sistemele democratice la realităţile social-economice. Se regăsesc aici conlucrarea şi confruntarea pluralităţii de interese care dau viaţă pluralismului politic, tendinţele constructive către noi achiziţii, dar şi conştiinţa tensiunilor şi dificultăţilor existente în atingerea performanţelor sociale şi umane ale democraţiei, ale cărei forme de expresie - diverse şi diversificate - duc la constatarea că în lume s-au manifestat şi se manifestă o multitudine de democraţii care nu sunt sau nupot fi perfecte, ideale.„Observatorii necruţători ai democraţiilor lumii reale văd în ele fapte modelate de valori. Problema crucială devine în ce măsură sunt idealurile realizate şi realizabile? Mai mult ca oricând, suntem martorii unor paradisuri care se materializează în infernuri, idealuri care nu numai că eşuează, dar au şi consecinţe negative. Problema acută pe care rămâne să o abordăm şi chiar să o rezolvăm este transpunerea idealurilor"[4]. Adică, aplicarea lor practică în realitate, problemă la rândul ei acută, dificil de rezolvat.
Raportul dintre ideal şi realitate în democraţie implică trei condiţii fundamentale: a) oamenii afectaţi vital de o decizie umană să aibă un rol efectiv în adoptarea acesteia; b) întreaga putere de a adopta astfel de decizii să aibă o legitimare publică şi c) toţi cei care adoptă asemenea decizii să poată fi traşi la răspundere publică. Or, cum „nici una dintre aceste trei condiţii nu poate să se realizeze" - dat fiind că nu s-a format .. .„nici o societate care să fie total democratică - o asemenea societate rămâne un ideal"[5]. In acest context, sunt de semnalat diverse „paradoxuri ale democraţiei" sau contradicţii interne ale mecanismului democratic, explicabile prin faptul că societăţii umane îi sunt specifice tensiuni, stări conflictuale. Este vorba despre contradicţii relativ permanente, normale între diferite laturi sau moduri de manifestare a vieţii democratice, lesne sesizabile în raporturile dintre consens şi conflict; reprezentativitate şi guvernabilitate; legitimitate şi eficienţă (performanţă socială).
Sistem al competiţiei, al liberei concurenţe în economie, al confruntărilor electorale în politică etc., democraţiile „pun la încercare" diverse forţe, iar ciocnirea de interese poate ameninţa pacea civilă, poate periclita stabilitatea politică. De aici şi cerinţa raţionalităţii, a „stării de veghe", de a tempera conflictul, menţinându-l în limite acceptabile tocmai prin intermediul voinţei de cooperare între factorii politici, prin căutarea consensului în jurul intereselor majore comune. Astfel, prin toleranţă şi flexibilitate, prin moderaţie şi spirit civic se ajunge la căi practice de diminuare a tensiunilor. In ce priveşte relaţia reprezentativitate-guver-nabilitate, paradoxul sau contradicţia rezultă din aplicarea principiului potrivitcăruia democraţia nu este compatibilă cu acapararea (concentrarea) puterii de către un grup restrâns, ci necesită o cât mai largă reprezentare populară, având însă imperios nevoie de ordine, de stabilitate, spre a satisface interesele întregului spectru politic, simultan cu medierea intereselor în conflict şi depăşirea tolerantă a celor nerelevante social.
In mod logic, dificultăţile de acest gen pot fi depăşite prin efectuarea de „corecturi" pe planul „reprezentativităţii", una dintre căi (metode) fiind restrângerea fragmentării forţelor politice; se practică, astfel, pragul electoral (procentaj minim pentru accesul în parlament), avându-se în vedere că fragmentarea excesivă a reprezentării („de la toţi câte cineva sau câţiva reprezentanţi") duce la parlamente ineficiente, divizate, la guverne de coaliţie cu o capacitate scăzută de acţiune coerentă.
Apar dificultăţi şi în privinţa raporturilor dintre legitimitate şi eficienţă. Astfel, pentru a fi stabilă, o democraţie are nevoie de consimţământul permanent al celor guvernaţi, consimţământ ce depinde însă şi de performanţele guvernării, chemată să probeze capacitate de soluţionare a problemelor economice şi sociale, fermitate în asigurarea ordinii şi justiţiei. Dezideratul social-politic al eficienţei împinge uneori la politici nepopulare, ceea ce erodează încrederea în guvernare; urmărind însă a răspunde cu orice preţ unor dorinţe (nevoi) ale populaţiei, mai ales în absenţa posibilităţilor (orientare populistă), guvernanţii nu pot să fie şi eficienţi. Depăşirea unei asemenea dileme (eficient, dar nepopular ori popular, dar neeficient) solicită prudenţă, orientare pragmatică, preocupare pentru rezultate care să ducă la consens, la menţinerea sistemului democratic.
In lumina diferitelor experienţe şi a condiţiilor concret-istorice se cunosc mai multe tipuri sau forme de democraţie, acestea purtând diverse denumiri, în funcţie de modul lor de manifestare sau de perspectiva analizei. Se vorbeşte astfel despre democraţiile pluraliste, consociative, formale, directe, participative, reprezentative, fără a mai aminti conotaţiile doctrinar-politice, unele intrate în desuetudine: democraţie burgheză, socialistă, liberală, creştină[6]. Există, de asemenea, diferenţieridin perspectivă naţională, statală, sau zonal-geografică, fiind utilizaţi termeni ca democraţie americană, franceză, niponă sau europeană, sud-americană etc.
Sistemele de guvernare caracterizate de prezenţa şi funcţionalitatea unei multitudini de instituţii, prin intermediul cărora se asigură exprimarea diversităţii de interese şi de opţiuni ale cetăţenilor, sunt sisteme democratice pluraliste. Altfel spus, într-un asemenea sistem acţionează mai multe partide politice, diverse grupuri de interese, organizaţii ale societăţii civile, iar puterile legislativă, executivă şi judecătorească au propriile lor drepturi şi răspunderi, totul pornind de la recunoaşterea şi asigurarea condiţiilor libertăţii.
Asemenea condiţii nu vin însă de la sine, ci presupun, pe lângă evoluţia vieţii materiale a societăţii, acceptarea sau generalizarea unei anumite filosofii asupra vieţii sociale şi a concepţiei despre libertate. In acest sens, „libertatea fiecăruia este, simultan, libertatea tuturor ... Lăsând la o parte sloganul despre democraţie ca domnie a majorităţii, prin respectarea şi protejarea drepturilor minorităţii se pot susţine dinamica şi mecanica democraţiei"[7], încât toţi cetăţenii să deţină drepturile necesare pentru buna desfăşurare a acesteia.
Referindu-se la democraţia pluralistă sau pluralismul politic, unii politologi vorbesc despre poliarhie sau multitudinea centrelor de decizie. Perspectiva poliarhică are în vedere aspecte esenţiale, definitorii, cum sunt: dreptul fiecărui cetăţean de a candida pentru posturi oficiale; vot universal, cu participarea tuturor membrilor adulţi ai societăţii, alegeri libere şi corecte desfăşurate sistematic; exercitarea controlului asupra reprezentanţilor oficiali, inclusiv prin dreptul de a-i revoca; libertatea expresiei, a opiniilor în toate problemele societăţii; posibilitatea pentru cetăţeni de a obţine informaţii din surse alternative, protejate de lege; crearea de organizaţii multiple ale societăţii civile, sporirea drepturilor individuale etc.[8]
Printre schimbările specifice lumii contemporane, un rol esenţial a revenit şi revine proceselor perfecţionării democraţiei, îndeosebi a celei reprezentative. Teoria reprezentării democratice sau a delegării în vederea deliberării eficiente porneşte de la teza că populaţia unei ţări, a unui teritoriu, are idei în general limpezi în privinţa scopurilor, dar nu ştie precis prin ce mijloace le-ar putea realiza; revine astfel reprezentanţilor aleşi, special desemnaţi, misiunea de a delibera şi acţiona în cunoştinţă de mijloace pentru realizarea scopurilor şi satisfacerea intereselor tuturor.
Analiza politologică a fenomenului, în complexitatea sa evidentă şi pornind de la consecinţe relevante, nu putea să nu semnaleze apariţia unor atitudini negative cum ar fi „îndepărtarea" reprezentanţilor de cetăţenii care i-au ales sau încercările unor grupuri restrânse de a lua decizii „în spatele uşilor închise". Pe de altă parte, alegătorii intră sub incidenţa alienării politice, se simt înstrăinaţi, cetăţenii având sentimentul că au pierdut abilitatea sau uneori chiar vocaţia de a participa efectiv la procesul politic, de a influenţa rezultatele acestuia. Mai ales când guvernarea nu răspunde nevoilor şi speranţelor cetăţenilor, alienarea ia proporţii, devine o autentică maladie social-politică. Antidotul acesteia ar fi, potrivit multor politologi, democraţia modernă, văzută ca un stadiu nou, superior de dezvoltare democratică prin afirmarea instituţiilor necesare unei amplificări funcţionale a centrelor de decizie (ceea ce s-a numit mai înainte poliarhia), prin asigurarea concretă a drepturilor şi libertăţilor individuale garantate de prevederi constituţionale, de legi şi instituţii juridice emancipate de sub tutela politicii, instituindu-se consecvent ordinea socială, precum şi stabilitatea politică. In acest context, concurenţa şi lupta politică reprezintă fenomene normale pentru democraţie. Astfel, opoziţiei politice i se asigură libertatea de a se exprima şi acţiona ca un „supraveghetor" sau vector de corecţie al forţelor puterii, iar factorii de guvernare, confruntaţi cu probleme dificile ale gestionării sociale optime, pot ajunge la soluţii care să nu creeze artificial „crize politice" sau să „destabilizeze" societatea.
Gabriel A. Almond, Sidney Verba, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, CEU-Press, Bucureşti, 1996, p. 208. 152
Robert Dahl, A Preface to Democratic Theory, Chicago, 1956, p. 3.
[3] S.P. Huntington, The Third Wawe: Democratization in the Late Twentieth Century, University of Oklahoma Press, 1991.
Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 25.
[5] C.Wright Mills, Imaginaţia sociologică, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 271-272. 154
Terminologic se discută despre democraţie etimologică, democraţie raţională şi democraţie empirică, democraţie guvernată şi democraţie care guvernează, democraţie electorală, democraţie participativă sau democraţie verticală; despre planificare democratică şi chiar dictatură democratică (Giovanni Sartori, Robert Dahl, S.P. Huntington, J.F. Revel ş.a.).
[7] Giovanni Sartori, Op. cit., p. 55 (Capitolul despre democraţia etimologică).
[8] Robert A. Dahl, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, Institutul European,
Iaşi, 2000. 156