Ca filosofie socială, actul deciziei în sine reprezintă un moment al acţiunii umane prin care, în faţa unei probleme, a unei situaţii de rezolvat, din mai multe variante posibile se alege una, presupusă motivat a satisface cât mai bine scopul urmărit. In viaţa social-politică, în genere, decizia se înfăţişează ca o concluzie fie teoretică, în probleme de doctrină, fie practică, în activitatea economică, politică, socială etc. De aici rezultă că, în esenţă, decizia politică este principala modalitate prin care se manifestă puterea. Aceasta, deoarece decizia politică oglindeşte, în forma cea mai concentrată, raporturi de putere, fiind rezultatul conflictelor şi negocierilor dintre forţele sociale.
Lumii contemporane îi este specifică accelerarea dezvoltării politice, categorie politologică ce desemnează ansamblul proceselor de schimbare şi transformare generate de interacţiunile proprii sistemelor politice. Dezvoltarea politică priveşte şi cuprinde evenimente, procese, tendinţe, atât ascendente, cât şi descendente (progresive şi regresive), în cadrul unui sistem politic. Oglindind un proces complex şi multilateral, o asemenea categorie teoretică „acoperă" direcţii sau tendinţe care, în esenţă, reflectă egalitatea între indivizi în relaţie cu sistemul politic, capacitatea sistemului politic prin raportare la mediul naţional sau internaţional, diferenţierea instituţiilor şi structurilor în interiorul sistemelor politice. Cu cât asemenea tendinţe sunt în ascensiune calitativă, cu atât se conturează mai puternic paradigma dezvoltării politice sau a modernizării politice, după unele abordări.
In sensul de model sau tip de explicare a unui fenomen sau proces, paradigma poate fi expresia unei diversităţi a şcolilor de gândire sau de abordare politologică. Iar dacă paradigma dezvoltării politice are un caracter abstract, dată fiind generalitatea fenomenelor şi proceselor la care se referă, ea devine mai transparentă, concretizându-se, prin simplificare, paradigma pluralismului politic. Aceasta „domină majoritatea cercetărilor privind democraţiile avansate: oamenii au «interese» care rezultă din condiţiile materiale, din socializare şi din specificul personalităţii lor; indivizii acţionează în funcţie de interesele lor şi formează grupuri, inclusiv partide politice, care iau în sarcina lor problemele acţiunii colective. Aceste grupuri sunt în competiţie unele cu altele, dar pot în acelaşi timp coopera în urmărirea obiectivelor lor; partidele urmăresc în acelaşi timp să-şi realizeze obiectivele şi să se menţină la putere. Alegătorii optează între diferitele partide în funcţie de interesele lor, de informaţiile de care dispun ş.a.m.d."
De aici se desprind însă noi cerinţe pentru activitatea politică, aşa cum ar fi evaluarea diferiţilor factori în determinarea intereselor sau valorilor (individuale sau colective), descifrarea cauzelor care să explice de ce anumite grupuri se formează mai lesne decât altele, motivaţia şi evoluţia alianţelor politice etc.
Este un fapt demonstrat - nu numai în politologie - că interacţiunea dintre paradigme nu duce numai la schimbarea modului în care sunt puse problemele, ci şi la inovaţie, la creaţie, iar în teoria politică a făcut „carieră" paradigma alegerii raţionale, concept care, sub aspect practic şi teoretic, dezvăluie un larg evantai de comportamente politice, cum ar fi: atitudinea faţă de bunurile colective, comportamentul de coaliţie politică, apelul la calea contractuală, utilizarea teoriei jocurilor, comportamentul electoral, poziţia faţă de adoptarea şi aplicarea legilor etc.
In politica internă sau în cea externă, alegerea raţională reprezintă un act de opţiune şi de voinţă politică pentru un anumit mod de acţiune, o alegere din mai multe variante. Este de reţinut că adoptarea unei decizii presupune, cronologic, o succesiune de operaţii sau activităţi ale actorilor politici: perceperea (sesizarea) problemei, ordonarea faptelor şi a informaţiilor disponibile, evaluarea şi compararea alternativelor, urmate de alegerea unui curs al acţiunii astfel calculat încât să asigure un maximum de randament în atingerea scopului. Trebuie, deci, să se aibă în vedere răspunsul cumulat la mai multe întrebări privind obiectul deciziei, autorul ei, desfăşurarea procedeelor premergătoare, explicarea variantei adoptate, evaluarea impactului social etc. In procesul luării deciziilor, pe lângă afirmarea voinţei politice, coexistă constrângeri subiective şi obiective, de ordin politic şi de natură social-economică, materială în cazul resurselor etc., naţionale şi internaţionale. Datorită acestei realităţi, decizia politică este, cel mai adesea, un compromis.
Procesul de luare a deciziilor („decision making") urmăreşte, în funcţie de scop, fie analiza tuturor factorilor şi a tuturor momentelor, fie numai analiza relaţiilor interpersonale dintre membrii grupului decizional. In general, se poate spune că teoria deciziei studiază „universul" decizional, adică factorii şi mediul care influenţează acest proces, iar o bogată literatură de specialitate semnalează avantajele şi dezavantajele diverselor metode şi contexte social-politice. In ce priveşte factorii, se disting cei controlabili şi cei necontrolabili, în raport cu care pot fi descifrate oportunitatea, mobilul şi motivul luării deciziei, ca şi momentul riscului. Cât priveşte ambianţa, mediul, aceştia pot îndeplini funcţii diverse, de la cea determinantă (favorizantă) sau aleatoare (întâmplătoare), dependentă, imprevizibilă, la cea de incertitudine sau ostilitate.
Unii analişti consideră că „limbajul vieţii politice rezistă concepţiei savante a deciziei avute în vedere ca proces complex de operaţii intelectuale (a concepe un proiect), comunicaţionale (a negocia acceptabilitatea acesteia) şi materiale (a executa pe teren). Tot aşa, acest limbaj stabileşte o separare riguroasă între decizia politică însăşi şi ceea ce o înconjoară: sarcinile administrative de pregătire sau de execuţie, presiunile externe ale grupurilor de interese". Degajat de învelişul său, procesul decizional ia şi înfăţişarea unei solemnităţi; el îl consacră public pe omul politic. In fapt, „căutarea cauzalităţii ştiinţifice vizează identificarea părţii respective care revine fiecăruia în acest proces decizional. Ea scoate cel mai adesea în evidenţă explozia responsabilităţilor. In mod radical diferită, cauzalitatea politică raportează ... ansamblul procesului la un autor unic, fie colectiv (Parlamentul, Guvernul), fie, mai degrabă, individual (ministrul, şeful guvernului). Ea se bazează pe logica fundamentală şi banalizată a imputării".Transferând enunţurile în viaţa politică propriu-zisă, a partidelor şi alianţelor, poate fi vorba, în aceiaşi termeni, de conducerile colective ale forţelor politice (Comitetul Director, Executiv etc.) şi de liderii acestora, în exercitarea puterii sau în lupta pentru a accede la putere, mai precis de măsura în care asemenea factori îşi asumă răspunderea ori acceptă imputarea pentru eşecuri sau erori.
In studierea deciziei, ca act central al puterii, operează diverse distincţii, în funcţie de o serie de criterii: decizia politică, decizia stabilă, deciziile active şi cele pasive. Este de remarcat, totodată, că decizia sau procesul decizional suportă consecinţele continuităţii şi discontinuităţii, iar analiza obiectivă a căilor alegerii raţionale nu poate scăpa din vedere şi factorii neraţionali în luarea deciziilor, constrângerile impuse de structuri organizatorice, de confruntări politice etc. De reţinut este însă că paradigma alegerii raţionale constituie o abordare analitică (un model) ce explică un comportament politic în procesul decizional, urmărind câştiguri maxime şi pierderi minime. Aceasta înseamnă a conferi analizei politice rigurozitate şi precizie, prin apelul la normele logicii formale, la conceptele economice măsurabile (cantitativiste), la limbajul matematic. Se consideră că dezvoltarea şi proliferarea modelelor de alegere raţională, de decizie în cunoştinţă de cauză, se datorează unor contribuţii cum ar fi: teoria economică a comportamentului, teoria bunurilor colective, teoria riscului minim pentru societate, dar şi pentru actorii politici, teoria stării normale de rivalitate, teoria oportunităţii coaliţiilor politice etc.