Politologia, ştiinţele politice operează cu categoria sau conceptul de doctrină politică; adică un ansamblu de teze sau cunoştinţe coerente, călăuzite de un principiu unificator sau de un set de principii de transformare a societăţii, organic unite şi intercondiţionate; acestea evoluează şi tind să orienteze realitatea politică în lumina unor valori care exprimă interese şi opţiuni sociale, economice, ideologice similare, specifice unui grup, unei categorii sociale sau unei clase sociale, într-un anumit timp istoric. In înlănţuirea acestuia se pot constata relaţii de condiţionare reciprocă între doctrinele politice şi evoluţia civilizaţiei umane. La timpul său, Virgil Madgearu susţinea că „elementele constitutive ale unei doctrine politice sunt două: o concepţie asupra situaţiei sociale sau/şi asupra evoluţiei sociale şi un ideal social".
Doctrinele politice apar ca o configuraţie ideală, în sensul de formulare a unor concepţii care urmăresc să aibă efecte, direct sau indirect, asupra dezvoltării societăţii, influenţând luptele socio-politice pe termen mai lung sau mai scurt, pe plan naţional sau internaţional. Doctrinele au un rol important în viaţa politică şi conţin un repertoriu tematic complex referitor „la puterea politică, organizarea şi administrarea puterii în stat, structura şi dinamica sistemului politic dintr-o societate dată, raporturile dintre stat şi societatea civilă, sistemul partidist şi al grupurilor de presiune, dinamica politică, strategia politică internă şi externă, orientarea diverselor politici de ramură, economică , socială, culturală etc."[1]
Istoria bogată şi complexă a luptelor politice relevă că o doctrină sau concepţie politică, adică particularizarea doctrinei într-un context social determinat, sunt influente şi active în mod condiţionat, cel puţin sub următoarele aspecte: 1) în măsura în care politicienii le asimilează şi le transformă în principii de acţiune, de modelare a dezvoltării sociale, economice şi politice; 2) în măsura în care o doctrină sau alta reuşeşte să aibă adepţi în rândul electoratelor; 3) în măsura în care o doctrină sau alta este flexibilă şi receptivă la schimbări, ţinând pasul cu dinamica vieţii social-economice.
Dintr-o asemenea perspectivă, doctrinele politice se arată a fi îndeplinit sau a exercita roluri progresiste, conservatoare sau retrograde, în funcţie de interesele exprimate, de ţelurile şi valorile ce le călăuzesc. De altfel, aproape orice doctrină politică este dinamică, se dezvoltă în raport cu viaţa socială, iar în caz contrar, se osifică, devine dogmă sau se poate transforma într-o utopie, o profeţie, un mit, în sensul de continuă promisiune a ceva realizabil „cândva".
In ce priveşte dogma - fără a intra în detalii - este de relevat că aceasta are sensul de învăţătură sau teză considerată ca imobilă, acceptată necritic, fără a se lua în considerare condiţiile concrete, evoluţia cunoaşterii sau a proceselor sociale etc.
In plan socio-politic, prin prisma comportamentului, dogmatismul reprezintă o concepţie fixă, neschimbătoare faţă de realităţi, spiritului dogmatic fiindu-i proprie absenţa unei judecăţi critice în ce priveşte conţinutul, valoarea şi finalitatea unor principii, teorii sau idei orientative. Abordarea dogmatică a unor idei sau teorii duce la conservatorism, ca o atitudine politică ce preferă păstrarea stării de fapt (status-quo) sau acceptă modificări minore, fiind împotriva unor schimbări radicale în viaţa politică, economică şi socială. Conservatorismul politic se remarcă prin importanţa decisivă acordată tradiţiilor, continuităţii istorice, pledoariei pentru apărarea „ordinii naturale".
Pe de altă parte, trebuie ţinut seama că într-una şi aceeaşi mişcare politică este posibil să existe un grup conservator în dispută cu grupuri radicale sau liberale, apartenenţa la grupul conservator nefiind determinată de îmbrăţişarea ideologiei conservatoare, ci de apărarea unor elemente tradiţionale ale mişcării politice în cauză (liberale, republicane, democrate, creştin-sociale, socialiste etc.).
Politologic, descifrarea analitică a doctrinelor semnifică (sau obligă) recursul la studiul comparativ între diferitele doctrine pentru a sesiza raţional raportul dintre inovare şi dogmatism (deschidere şi închistare) în cadrul fiecărei orientări. In acest sens, criteriile sau principiile analitice trebuie să pornească de la următoarele premise:
- Gradul de universalizare (generalizare) datorat capacităţii de abstractizare şi consecvenţei teoretice;
- Impactul cu practica socială (eficienţa sau influenţa în lumea modernă);
- Coexistenţa, genetic conflictuală, a diverselor opţiuni social-politice;
- Raporturile tot mai complexe individ-colectivitate;
- Funcţionalitatea sau nonfuncţionalitatea partidelor politice care se raportează la o doctrină sau alta;
- Condiţiile economice, tehnologice şi ecologice, în contextul globalizării, integrărilor regionale, dar şi revigorării identităţilor naţionale;
- Capacitatea de regenerare (adaptare-inovare) a unei doctrine sau
alteia;
- Eficienţa sau ineficienta vieţii democratice în contextul dialogului şi confruntării între doctrine, precum şi al opţiunilor social-politice.
Călăuziţi de asemenea criterii (la care se pot alătura şi altele), analiştii realişti ajung la concluzii edificatoare în privinţa decelării notelor comune, diferenţierii sau împrumuturilor sesizabile în procesul social-politic, economic şi cultural al coexistenţei doctrinelor politice şi sesizării corecte a tendinţelor (tendinţa doctrinar ascendentă sau descendentă).
Anton Carpinschi, Deschidere şi sens în gândirea politică, Institutul European, Iaşi, 1995. 186