Procesul istoric de profunzime şi amplitudine social-politică naţională şi internaţională privind geneza şi dezvoltarea Uniunii Europene a pus şi pune în evidenţă noi experimente organizaţional-instituţionale. Analiştii constată că „Uniunea Europeană este cel mai radical exemplu de integrare economică şi politică regională. Ca organizaţie internaţională, ea merge dincolo de interguvernamentalismul tradiţional şi de elementele substanţiale de supranaţionalitate".[1]
Relaţiile dintre statele membre ale Uniunii Europene sau candidate la admiterea în acest organism - el însuşi o instituţie politică originală şi multifuncţională - se bazează pe Tratate obligatorii, care deosebesc această Comunitate de alte organisme internaţionale. Tocmai interpretarea şi aplicarea unitară şi neechivocă a acestor Tratate au permis constituirea dreptului european, ca fundament democratic al unui sistem instituţional dinamic şi eficient.
In acest sens, se desfăşoară două acţiuni concomitente. In fiecare dintre statele membre sau candidate se produc schimbări în sistemul instituţiilor politice atât pentru a asigura integrarea (se creează ministere, departamente, agenţii cu atribuţii exprese în această direcţie - Ministerul Integrării Europene, spre exemplu, sau departamente de integrare la nivel ministerial), cât şi în direcţia adaptării din mers a societăţilor la exigenţele Comunităţii Europene. In acelaşi timp, se perfecţionează şi se dezvoltă instituţiile europene de tip comunitar.
Instituţiile Uniunii Europene sunt intercorelate şi complementare, iar structura, funcţiile şi atribuţiile lor sunt consemnate într-un document fundamental, cel al Constituţiei Europene, care urmează a deveni o
Constituţie pentru Europa[2]. Potrivit documentului, Uniunea dispune de un cadru instituţional unic, al cărui scop îl reprezintă: urmărirea obiectivelor Uniunii, promovarea valorilor sale, servirea intereselor cetăţenilor şi statelor membre, precum şi asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor întreprinse. Acest cadru instituţional cuprinde Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul de Miniştri, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie (la care se adaugă alte instituţii şi organisme specializate, cum sunt Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi şi organismele consultative - Comitetul regiunilor şi Comitetul Economic şi Social).
Prin intermediul tuturor acestor instituţii, Uniunea acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, bazată pe o creştere economică echilibrată, pe o economie socială de piaţă competitivă, vizând ocuparea deplină a forţei de muncă şi progresul social, un înalt nivel de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului. La temelia întregii activităţi a instituţiilor europene, a Uniunii în ansamblu, se află, aşa cum este stabilit constituţional, „valorile respectării demnităţii umane, a libertăţii, a democraţiei, a egalităţii, a statului de drept, precum şi respectarea drepturilor omului. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi nediscriminare"[3].
O prevedere esenţială a normelor şi principiilor pe care se întemeiază existenţa şi acţiunile Uniunii Europene este respectul identităţii naţionale a statelor membre în ceea ce priveşte structurile fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv autonomia locală şi regională. De aici rezultă şi respectul funcţiilor esenţiale ale statului naţional, în special al celor care se referă la asigurarea integrităţii teritoriale a acestuia, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii interne, în contextul cooperării loiale între Uniune şi statele membre.
Instituţiile Uniunii acţionează în limitele atribuţiilor conferite prin Tratate şi prin Constituţie, după adoptarea acesteia. In ceea ce priveşte modul de constituire, structura şi funcţiile principalelor instituţii ale Uniunii, acestea sunt bine delimitate. Astfel:
- Parlamentul European exercită funcţiile legislativă şi bugetară,
de control politic şi consultative. El este ales prin vot universal direct de
către cetăţenii europeni, prin scrutin liber şi secret, pentru un mandat de
cinci ani. Reprezentarea cetăţenilor europeni este asigurată în mod
proporţional cu mărimea populaţiei, pornind de la un prag minim de patru
membri pentru fiecare stat component. - Consiliul European are menirea de a defini orientările şi priorităţile de politică generală a Uniunii, fără a exercita funcţii legislative. Este format din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, din preşedintele Consiliului European şi al Comisiei Europene. Deciziile acestei instituţii se adoptă prin consens. Preşedintele Consiliului nu poate exercita un mandat naţional.
- Consiliul de Miniştri este format din reprezentanţi numiţi de fiecare stat membru şi exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi bugetară, precum şi funcţii de coordonare, hotărând prin majoritate calificată (majoritatea statelor membre care asigură cel puţin trei cincimi din populaţia Uniunii).
- Comisia Europeană exercită funcţii de coordonare, execuţie şi gestionare, promovând interesul european general. Comisia se compune din Preşedinte, ministrul afacerilor externe al Uniunii şi un număr de comisari europeni selectaţi conform unui sistem de rotaţie egală între statele membre. Comisia îşi exercită atribuţiile în deplină independenţă; nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea vreunui guvern sau organism. Comisia răspunde, însă, în faţa Parlamentului European pentru activităţile comisarilor.
- Curtea de Justiţie cuprinde Curtea Europeană de Justiţie (Curtea Supremă a Uniunii), Tribunalul de Mare Instanţă şi tribunale specializate, prin care se asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Constituţiei şi a legislaţiei comunitare.
In toate activităţile lor, Uniunea Europeană şi instituţiile sale aplică şi respectă principiile democraţiei reprezentative şi ale celei participative, asigurând transparenţa lucrărilor şi deciziilor la toate nivelurile.
In procesul lărgirii Uniunii Europene, practica instituţiilor sale se răsfrânge asupra statelor candidate, iar acestea îşi armonizează, treptat, în contextul preaderării, legislaţia şi activitatea social-politică, încâtintegrarea efectivă să asigure funcţionarea optimă a noii entităţi politice continentale şi internaţionale, adevărată unitate în diversitate[4].
O dată cu funcţiile lor efective, aflate în serviciul transpunerii în practică a ideii europene, instituţiile Uniunii Europene îndeplinesc şi un rol modelator în ceea ce priveşte organizarea, structurarea şi funcţionarea instituţiilor politice naţionale.
[1] Iain McLean (coordonator), Oxford. Dicţionar de politică, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p. 474. 146
Proiect de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa, iulie, 2003, Convenţia Europeană, Luxemburg, Oficiul pentru Publicaţii al Comunităţilor Europene, ediţia în limba română, p. 21-30.
[3] Ibidem, p. 19.
[4] Vezi, mai pe larg, Andrei Popescu, Alina Dinu, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.