Dezvoltându-se şi afirmându-se în perioada revoluţiei informatice, a revoluţiei cunoaşterii, politologia se bucură de acumulări cantitative remarcabile, pe care le utilizează calitativ. Noile posibilităţi deschise politologiei, deosebit de relevante, constituie, în felul lor, un „şoc intelectual" rezultat din „şocul informaticii", ramură modernă a ştiinţei care permite cunoaşterea adâncită, pe ansamblu şi în detalii, a fenomenelor sociale, iar ca o consecinţă, pătrunderea în interiorul celor politice, evaluarea lor nuanţată şi realistă.
Intre metodele de cercetare a politicului, empirismul s-a afirmat ca un mod de cunoaştere şi evaluare prin experienţă şi observaţii directe, iar cum o astfel de cunoaştere se poate extinde şi asupra obiectelor de cercetare, adică a variabilelor politice ca fenomene sau procese dinamice, schimbătoare, acestea nu mai apar ca fiind scăpate de sub control, putând fi cuantificate prin distribuirea de valori numerice. In acest fel, variabilele devin măsurabile sau comparabile cantitativ spre a fi „interpretate" tendenţial, calitativ. Se înţelege că teoria empirismului aduce argumente în sprijinul ideii că pot fi cunoscute numai acele lucruri (fenomene) care sunt consecinţa directă a percepţiei şi experienţei; metoda, deşi unilaterală, devine utilă şi utilizabilă, ceea ce nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune apelul la deducţie, inducţie, descriere, raţionalitate.
Cum însă pragmatismul are înclinaţiile şi preceptele sale, în anii din urmă, unii analişti s-au orientat prioritar spre culegerea de fapte, spre susţinerea metodei empirice ca o departajare de preocupări normative, înclinate spre subiectivism şi prejudecăţi. Pornind de la comportamente, faptele şi actele politice ale oamenilor (indivizi sau grupuri) au fost încadrate unor grile de cuantificare. Altfel spus, din perspectiva empirismului politologic se acordă atenţie primordială „celor ce există", faptelor politice, în loc să se ia în seamă „cele ce s-ar dori", adică judecăţi ori norme preconcepute. Criteriul evaluării constă astfel în verificarea faptică, şi nu în concluzii deduse prin speculaţie, verificarea fiind precedată de clarificarea conceptelor. In acest mod, faptele politice devin tema primă, esenţială în studiul politicii, cu condiţia ca „empirismul brut" să nu se substituie principiilor care nu fac abstracţie de valori.
Este evident că orice cercetare empirică are nevoie de instrumente teoretice clare, deoarece o cerinţă de bază a cercetării empirice este ca termenii, conceptele, variabilele să fie definite cu limpezime, încât cercetarea în cauză să se realizeze concludent.
In opinia unor specialişti, empirismul are totuşi limitele sale, fiind generator de incertitudini, mai ales când datele, faptele nu sunt „separate", dimensionate, selectate cu acurateţea necesară (uneori, nici nu este posibil). De aceea, un rol important are şi cunoaşterea deductivă.
In procesul analizei, cuantificarea faptelor sau proceselor politice se bazează pe atribuirea de valori numerice variabilelor, încât acestea să poată fi măsurate sau comparate cantitativ. Astfel, în structura sa, actul de conducere politică, la nivel naţional sau local, presupune în mod necesar următoarele componente intercondiţionate: existenţa unui lider (o persoană sau mai multe) cu trăsături, înclinaţii, personalitate şi resurse specifice (apte sau inapte, parţial sau total) în vederea realizării scopurilor grupului; acţiunea celor care îl urmează pe lider; condiţiile în care se desfăşoară actul de conducere; obiectivul sau ţelul cu care sunt confruntaţi conducătorii şi conduşii, aflaţi mereu în interacţiune.
Toţi aceşti factori sunt examinaţi de politologie în dinamica lor, ţinând seama atât de trăsăturile comune, constante, cât şi de variabile. Adică de ceea ce diferă de la o persoană la alta, de la un grup la altul, de la un moment temporal la altul, de la un loc la altul. Studiul variabilelor permite analistului politic să măsoare şi să evalueze aspectele importante ale dinamicii social-politice, fiind însă necesar ca el să facă apel şi la variabilele de control, pentru a determina corect corelaţiile şi a evita căderea în capcana legăturilor sau condiţionărilor false.
Studiul cantitativ - măsurarea variabilelor şi constantelor - şi evaluarea calitativă pot preveni aprecierea eronată atât a factorilor obiectivi ai dezvoltării (raportul de forţe), cât şi a celor subiectivi (starea reală a conştiinţei unui grup social, gradul de înţelegere al oamenilor). In acest caz, „logica voinţei" nu se mai impune în raport cu „logica lucrurilor", rostul analizei politologice fiind şi acela de a contribui la evitarea urmărilor negative ale unor decizii sau opţiuni, la prevenirea lor. In această privinţă, devine posibil şi recomandabil a se utiliza metodele de cercetare experimentală, metode ale: 1) concordanţei; 2) diferenţei; 3) combinaţiei celor două (concordanţei şi diferenţei); 4) reziduurilor şi 5) variaţiilor concomitente.
Este aproape unanimă considerarea variabilei ca o caracteristică a unei realităţi sau a unui proces ori a unor serii ale acestora, caracteristică ce poate diferi cantitativ sau calitativ în momente decalate în timp. De exemplu, dacă statul sau statele sunt acea realitate sau serie de realităţi supuse analizei politice, venitul naţional şi sistemul de guvernare sunt două dintre variabile. Venitul naţional se măsoară cantitativ prin moneda naţională (sau prin echivalare), iar forma de guvernare prin calitatea (funcţionalitatea) democraţiei. Variabilele pot fi dependente sau independente de alte fenomene, cauze sau procese politice, analizele politice trebuind să ţină seama de aceste ipostaze. Prin cuantificare se ajunge la o relativă precizie în privinţa descrierii, definirii, clasificării şi comparării fenomenelor politice, permiţându-se generalizări concludente. Politologia operează cu diferite tipuri de analiză, numite de conţinut, de variaţie, factoriale.
Metodele cuantificării sunt privite însă şi critic ori rezervat de diverşi analişti, avându-se în vedere că procedeul are limitele sau defectele sale. Cuantificarea nu poate reprezenta un scop în sine, analiştii considerând că se impune îmbunătăţirea metodologiei în serviciul îmbogăţirii şi diversificării procesului cunoaşterii şi evaluării vieţii social-politice. Evident, în ce priveşte evaluarea vieţii social-politice (în esenţă, a politicilor), este vorba despre fructificarea calitativă a studiului cantitativ, prin ipoteze, concluzii şi judecăţi de valoare, efectuându-se trecerea logică, prin efort deductiv, de la empirism şi cuantificare la generalizări teoretice şi enunţuri principiale. Se observă, astfel, că şi în cazul politologiei - asemenea altor ştiinţe sociale - teoria nu este o categorie abstractă, autonomă şi speculativă.