Între ştiinţele despre societate, despre organizarea şi conducerea acesteia, politologia sau ştiinţa politică deţine un loc aparte şi un rol specific. O asemenea disciplină, intrată relativ recent în familia ştiinţelor sociale, cuprinde o problematică diversă şi complexă, nu de puţine ori contradictorie, şi acoperă un vast câmp de activităţi, de acţiuni, de cultură şi comunicare politică. Astăzi, politologia s-a instaurat temeinic în variatele niveluri de învăţământ şi în cercetările atât de diverse şi importante privind viaţa politică, politicul. Politologia, ca ştiinţă sau teorie, reprezintă şi un instrument sau o metodă a cunoaşterii cât mai concrete şi a evaluării realiste, obiective, a politicii sau politicilor, în diversele lor înfăţişări, oferind explicaţii, diagnoze, concluzii şi soluţii practice de larg interes social.
Desigur, politologia nu este singura disciplină care studiază viaţa politică şi problemele politice. Împreună cu această disciplină, sociologia politică, filosofia politică, geopolitica, istoria ideilor, psihologia politică, filosofia socială etc. formează domeniul larg al ştiinţelor politice. Se consideră însă că politologia sau ştiinţa politică reprezintă, într-un anumit sens, disciplina fundamentală. Ea este o ştiinţă cu putere de sinteză şi, din perspectiva sa, ajungem la o imagine generală, de ansamblu, asupra întregului domeniu. Politologia operează cu concepte care au funcţii explicative şi unificatoare asupra realităţi complexe şi dinamice, cum sunt politicul şi politica, puterea şi interesul politic, relaţiile şi sistemele politice, regimurile politice, organizarea şi acţiunea politică, valorile politice, comportamentele şi cultura politică, idealurile şi ideologiile politice, relaţiile politice internaţionale etc.
Deşi politica a atras atenţia gânditorilor sociali, filosofilor, încă din antichitate, politologia, ca disciplină de sine stătătoare, este o ştiinţă a secolului XX. Termenul de politologie ca denumire pentru ştiinţa politică a fost utilizat prima dată la mijlocul secolului trecut. El a fost propus de analistul german Eugen Fischer Baling şi promovat , în 1954, de olandezul Gert von Eynern, francezul André Thérive şi alţii.
Drumul politologiei către identificare, către definire, a fost anevoios şi îndelungat. Ca în orice ştiinţă, şi procesul de constituire a ştiinţei politice încorporează preocupări şi eforturi teoretice susţinute în direcţia clarificării domeniului de studiu, perspectivei sau unghiului de abordare a fenomenelor şi proceselor specifice, asemănării şi deosebirii faţă de alte ramuri ale ştiinţelor sociale, a locului său distinct în cadrul acestor ştiinţe. Ambivalenţa şi ambiguitatea sunt moduri de a fi şi a acţiona ale politicii şi ale politicienilor, iar sfera şi conţinutul politologiei, funcţiile ei rezidă în analiza şi descifrarea unui proces clădit pe „nisipurile mişcătoare" ale intereselor. Ca urmare, definirea obiectului politologiei sau ştiinţei politice este datoare a preciza domeniul propriu, conceptele şi metodele specifice de abordare, deosebirile şi asemănările faţă de alte discipline ce studiază societatea umană.
Studierea sistematică, ştiinţifică, a politicii s-a afirmat în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, iar analistul politic al acelui timp era mai aproape de jurist, de istoric, de filosoful moral. Astfel, în anul 1871, lua fiinţă Şcoala liberă de ştiinţe politice de la Paris; în 1875, s-a creat, după acest model, Şcoala de ştiinţe sociale de la Florenţa (Italia), iar în 1880 îşi începe activitatea Şcoala de ştiinţe politice de la Columbia (S.U.A.). În 1895, s-a organizat Şcoala de economie şi ştiinţe politice de la Londra. În general, se consideră că ultimele trei decenii ale secolului amintit au pus bazele apariţiei ştiinţei politice ca disciplină autonomă.
Prima jumătate a secolului al XX-lea este marcată de apariţia unor importante lucrări de ştiinţe politice, iar în 1950, sub egida UNESCO, apărea o lucrare de sinteză datorată unor specialişti din mai multe ţări: Ştiinţa politică în lume. În această perioadă s-a ajuns la descoperirea şi aplicarea, chiar dacă uneori prin „împrumut" din sociologie sau psihologie, a unor concepte şi metode analitice, care au contribuit determinant la constituirea efectivă a politologiei ca ramură distinctă a ştiinţelor sociale.
Este de reţinut, deci, că ştiinţa politică sau politologia a apărut din nevoia socială de integrare conceptuală a unor realităţi tot mai complexe, care, la rândul ei, a impus necesitatea de a se trece de la studiul ideilor şi doctrinelor politice, de la istoria acestora la analiza specifică şi descrierea metodică a modului lor de acţiune, a impactului asupra dezvoltării sociale.
De asemenea, afirmarea disciplinei a fost generată de cerinţe, condiţii şi realităţi pregnante ale modernităţii, între care şi „puterea ideilor într-o lume dominată de cinism şi manipulare, relevanţa unui vocabular declarat umanist în epoca postmodernă, natura mişcărilor democratice, strategiile pe care acestea le aplică, opţiunile cu care se confruntă tipurile de politică pe care doresc să le realizeze"1.
Criteriile pentru a identifica un subiect de politologie au trecut, cu timpul, de la conceptele instituţionale de stat, guvern, monarh, preşedinte la procesele sau la conceptele relaţionale de putere, decizie, sistem politic, proces politic etc. Politologia a dus mai departe analiza predominant juridică, istorică sau descriptivă, adoptând metode şi perspective novatoare, proprii. Treptat, politologia s-a deschis unor influenţe multiple, îndeosebi din direcţia dreptului, economiei, sociologiei, psihologiei, psihologiei sociale şi chiar antropologiei; interpenetrarea disciplinelor, inovaţia în ştiinţele sociale s-au afirmat în procesul intersectării lor. Astăzi, deşi nu există un consens asupra contururilor ştiinţelor sociale în ansamblu, nucleul acestora îl constituie sociologia, antropologia şi ştiinţa politică2, adică politologia. Aceasta şi-a format şi consolidat un statut propriu, şi-a creat şi utilizează metode, concepte şi criterii specifice de cercetare şi evaluare, geneza disciplinei atrăgând după sine, asemenea altor ştiinţe, formarea specialiştilor, a analiştilor, a politologilor de profesie.
Aşadar, „ştiinţa politică este o disciplină consolidată, cu o istorie bogată şi cu un viitor, pe cât se poate prevedea, tot atât de bogat". De aici şi concluzia potrivit căreia „cunoaşterea modalităţilor prin care funcţionează şi se transformă sistemele politice ne ajută să devenim buni cetăţeni, ceea ce nu înseamnă, desigur, cetăţeni supuşi puterii, ci cetăţeni care să manifeste un interes pentru politică, cetăţeni care au capacitatea de a dobândi şi de a selecta informaţiile de care au nevoie şi care sunt capabili să folosească instrumente de participare activă pentru a-şi controla aleşii la toate nivelurile şi, dacă e necesar, pentru a-i schimba. Studiul ştiinţei politice poate să fie o activitate stimulativă şi chiar captivantă".