Procesul de constituire a oricărei ştiinţe presupune în mod necesar delimitarea principalelor sale funcţii. Funcţiile definesc esenţa şi rolul unei ştiinţe, însăşi raţiunea ei de a fi. Ca teorie despre domeniul politic, politologia îndeplineşte o funcţie socială generală, dar, potrivit statutului său specific în contextul ştiinţelor socio-politice, are şi funcţii cognitive, axiologice, prospective, normative, fiind o ştiinţă teoretico-explicativă şi praxiologică în acelaşi timp.
În pofida unor încercări de a pune sub semnul întrebării unele din aceste funcţii, îndeosebi pe cele axiologice şi normativ-aplicative, considerându-se că ele introduc subiectivitate şi „indeterminare" în cunoaşterea politică, este unanimă opinia că funcţiile politologiei pun în lumină importanţa şi valoarea acestei ştiinţe, contribuţia sa la cunoaşterea autentică a unui domeniu al realităţii sociale, a finalităţilor acţiunii oamenilor, la asigurarea unor repere riguroase pentru înţelegerea unei structuri atât de complexe, cum este politicul în/şi multitudinea manifestărilor sale.
Din perspectiva funcţiilor sale cognitive şi educativ-formative, politologia înlesneşte implicarea responsabilă a oamenilor în activitatea politică, în cadrul căreia să primeze spiritul democratic, respectul valorilor general-umane. Este rolul şi menirea politologiei, a analistului de a descifra natura, scopul şi consecinţele faptelor şi actelor politice. Instrumentele care-i stau la îndemână permit a demonstra că actele, faptele politice sunt expresia unor reguli, practici sau tradiţii în virtutea cărora acestea se produc, fiind valorizate politic prin împlinirea lor într-un cadru instituţional. Caracterul politic al unui fapt, act sau al unei situaţii, petrecute în societate, rezultă din existenţa într-un grup uman a relaţiilor de autoritate şi supunere stabilite în vederea unui scop comun. Sunt reunite aici două elemente specifice politicului: un fapt de putere şi un scop, ambele fiind necesar a fi luate în consideraţie pentru aprecierea caracterului lor social-politic. In această lumină, datoria ştiinţifică a politologului este de a proba adevărul, aparent mai greu de înţeles în limbajul comun, că realul politizat nu este echivalenţa realului originar. Iar aceasta, datorită împrejurării că „dacă analiza teoretică permite a se distinge între politic şi politică, în realitatea cotidiană distincţia se şterge. Politicul nu apare decât prin intermediul politicii care se derulează, în timp ce politica se justifică prin politicul prin care ea urmăreşte să-şi subordoneze societatea".
In acest context se impune relevarea importanţei funcţiilor axiologice şi normativ-aplicative, cunoscut fiind că fenomenele politice reprezintă ele însele o lume a valorilor. Valorile îşi au originea în acţiunile oamenilor şi, deşi se exprimă într-o formă ideală, ele răspund unor cerinţe obiective ale vieţii sociale. Aprofundând realitatea politică şi descifrându-i perspectivele, politologia are capacitatea de a formula judecăţi de valoare, de a evalua şi ierarhiza faptele şi fenomenele politice, tendinţele lor, mai mult sau mai puţin vizibile. De aici şi rolul normativităţii politice, care nu este altceva decât o consecinţă a generalizării şi conceptualizării cunoştinţelor din domeniu, analiza politologică pornind de la adevăruri, modele, principii şi reguli transformate în norme, care, la rândul lor, induc comportamente specifice. De aceea, normativitatea politologiei nu este imperativă, dogmatică, absolutizantă, cum este cea juridică sau cea religioasă, ci se modelează, se reconfigurează permanent în funcţie de prefacerile şi schimbările sociale şi de noile achiziţii ale demersului politologic. Toate acestea solicită însă, drept cerinţă ştiinţifică esenţială, ca, în virtutea obiectivităţii, analistul politic să ţină seama, obligatoriu, de împrejurarea că faţă de rezultatele cercetării sale - o cercetare a vieţii sociale şi a comportamentului uman -se află într-o situaţie mult mai puţin favorabilă decât, spre exemplu, biologul, fizicianul sau chimistul. Pe când aceştia pot proba (dovedi) descoperirile lor în mod obiectiv, rezultatele fiind direct măsurabile, pentru politolog, oricare ar fi valoarea intrinsecă a cercetărilor sale, audienţa sa este la discreţia reacţiei mediului pe care îl studiază. Teoria sau concluziile privind politica şi politicienii nu se impun imediat, automat, mai cu seamă în cazul când concluziile politologului contrariază sau deranjează cercul celor vizaţi, pe politicieni îndeosebi.
Analiza politologică intră sub incidenţa a ceea ce Karl Popper numea „logica ştiinţelor sociale", având în vedere că acestea - deci inclusiv politologia - „pot avea succes sau nu, pot fi interesante sau anoste, fertile sau sterile în raport exact cu importanţa sau interesul problemelor despre care este vorba, şi, bineînţeles, într-un raport precis cu sinceritatea, caracterul direct şi simplitatea cu care sunt atacate aceste probleme"17. Or, în politică, domeniu prin excelenţă subiectiv, garantarea obiectivităţii nu poate veni decât dintr-o cercetare sinceră, directă şi inteligibilă.
Ca ştiinţă teoretico-explicativă şi praxiologică în acelaşi timp, politologia oferă societăţii teme de reflecţie, dezvăluie geneza, structura şi dinamica socială a politicului, mecanismele puterii politice, natura şi scopul intereselor, înlesnind, astfel, descifrarea tensiunilor, a conflictelor şi posibilitatea reglementării lor. Acest fapt dă expresie unităţii dintre teorie şi practică şi demonstrează capacitatea politologiei de a depăşi empirismul, factualismul sau descriptivismul mărunt, precum şi abordările dogmatice, speculative. Rolul ştiinţei politice este de a oferi atât întregul evantai de aspecte, fenomene şi procese particulare, cât şi o imagine de ansamblu, unitară, asupra principalelor conexiuni, interferenţe, mecanisme şi tendinţe ale vieţii politice. Este cuprinsă aici şi acea forţă prospectivă a ştiinţei politice de a interpreta, de a anticipa şi prognoza în câmpul său de reflecţie şi de acţiune.
Creşterea importanţei ştiinţelor politice, în general, a politologiei, în special, rezultă şi din capacitatea acesteia de a oferi atât explicaţii raţionale, repere pentru cei aflaţi în postura de a emite şi aplica decizii politice, cât şi de a contribui la elaborarea cât mai adecvată a proiectului politic al viitorului societăţii umane.