Pentru analiza politică, esenţial este a descifra realist modul în care un anumit interes ori scop influenţează sau determină cursul politicii. Exprimând prin natura sa o pluralitate de interese, reprezentând esenţa acestora, politica devine unul din domeniile cele mai explorate ale ştiinţelor despre om şi societate. Iar cum ştiinţele sociale, în general, politologia, în special, fac din categoria de interes o temă centrală a preocupărilor specifice, se înţelege că ele operează prin raportări permanente la ceea ce devine motivaţia sau raţiunea unei acţiuni, a unui scop, a unei aşteptări sau a unui avantaj.
Declanşând acţiuni la nivel naţional, de partid sau de grup social, interesul este factorul care motivează, implicit sau explicit, comportamentele politice, însuşi cursul politicii. Printre primii care au examinat dintr-o asemenea perspectivă ideea de interes sunt Niccolo Machiavelli şi Thomas Hobbes. Gânditorul italian aborda interesul ca factor motor al acţiunii umane, susţinând că politica este un domeniu al conflictului dintre interesele sociale materiale ale unor grupuri, ale unor indivizi. La rândul său, filosoful englez constata că societatea este un teren al înfruntării intereselor fiecăruia cu cele ale altora, motiv de tensiune permanentă. Enunţurile Homo homini lupus (omul este lup pentru om) şi Bellum omnium contra omnes (războiul tuturor împotriva tuturor) concentrează concepţiile lui Thomas Hobbes asupra genezei şi mecanismului intereselor în societate.
Unii dintre comentatorii lui Machiavelli au acreditat însă ideea că gânditorul politic al Florenţei medievale i-ar fi sfătuit pe oamenii politici cum să facă răul, mai precis, cum se cucereşte şi se păstrează puterea prin viclenie şi forţă, cum se duce la bun sfârşit o conspiraţie. Desigur, în „realitatea" politică au existat crime, conspiraţii, lovituri de stat, deşi se cunosc şi stări de echilibru, de normalitate şi linişte socială relativă. Dar dacă unii autori au susţinut că Marx, Nietzsche ori Freud ar fi fost „maeştri ai suspiciunii" în viaţa social-politică, propagatori ai îndemnului sau invitaţiei la reticenţă, îndoială şi scepticism, Machiavelli este considerat ca unul care ar fi introdus efectiv suspiciunea şi lipsa de scrupule morale în viaţa socială, sub deviza cinică „scopul scuză mijloacele". In bună măsură, asemenea interpretări exprimă şi neînţelegeri sau răstălmăciri, trecându-se sub tăcere (din interes sau din ignoranţă) că gânditorul renascentist propovăduia subordonarea mijloacelor faţă de un anumit scop politic concret, ce apăra o cauză materială, aşeza binele comun, general, deasupra celui egoist. Sugestiile sau sfaturile lui Machiavelli pentru „Principe", pentru omul politic, pentru „lider" trimiteau la îndrăzneală şi mobilitate în politică, la respectarea unor standarde morale, şi nu la stimularea imoralităţii în politică, aşa cum s-a acreditat prin termenul de „machiavellism". Aşadar, doctrina lui Machiavelli în legătură cu „liberul arbitru" al omului politic este „o doctrină sinceră, deschisă şi nu o acţiune de camuflare dialectică, aşa cum sunt înclinaţi să creadă teoreticienii unui Machiavelli antihrist".
Discreditarea ideii „binelui" a conferit „răului" funcţia unui gen de stimulent, de factor motor, alimentat de „combustibili" cum ar fi viclenia, forţa sau violenţa. Nu este de mirare că unii teoreticieni sau oameni politici contemporani, „absolvind" o asemenea „şcoală" de gândire, consideră că ordinea politică este o alchimie a răului. Potrivit unor gânditori ca Thomas Hobbes, spre exemplu, deşi dreptul individului de a evita răul este un drept natural, dorinţa de putere este dominantă, primordială la om. De aici, interesul omului, în speţă al politicianului, de a obţine, adică de a cuceri, păstra şi conserva puterea.
Politologia beneficiază azi de un larg spaţiu analitic al categoriei de interes, coroborată, desigur, cu alte concepte fundamentale ale ştiinţei politice, cum sunt acţiunea şi actorii politici, idealurile şi ideologia politică etc. In general, categoriei de interes politic i s-a conferit un conţinut obiectiv, ambalat, însă, în forme subiective de expresie, ca urmare a faptului că nevoile vitale ale oamenilor sunt determinate de existenţă, care, la rândul său, determină convingeri, generează atitudini socio-politice. Interesul politic este privit de sociologi şi politologi în mai multe moduri: ca totalitatea tendinţelor spre însuşirea lucrurilor materiale şi obţinerea prestigiului, a gloriei (Vilfredo Pareto); ca năzuinţă sau scop care stimulează activitatea omului, ca „bine comun" (Georges Burdeau, Julien Freund).
Aşadar, interesul politic este expresia sintetică (concentrată, simbolică) a tendinţelor şi trebuinţelor umane, variate ca înfăţişare şi efecte. In raport cu sfera acestor necesităţi, literatura de specialitate clasifică interesele politice în individuale, grupale, comunitare sau generale, iar după poziţia lor, în subiective (cele individuale, particulare) şi obiective (cele publice, generale). In funcţie de importanţa şi aria lor de manifestare se constată interese politice naţionale şi internaţionale. In multitudinea acestor înfăţişări şi manifestări, dând expresie unor relaţii şi acţiuni umane obiective, interesele politice au o influenţă directă, vizibilă sau invizibilă, asupra dinamismului vieţii sociale. Ele se exprimă prin confruntare socială în jurul unor cauze politice variate: putere, binele comun, recompense şi satisfacţii sociale şi individuale (stimă, glorie, orgolii etc.), raţionalitatea actelor şi faptelor guvernării, lupta pentru revoluţionarea sistemului social şi politic, promovarea opţiunilor politice care angajează competiţiile de opinii, alte forme de luptă dintre grupuri şi clase, dintre structurile instituţionale politice etc.
In această ordine de idei este de reţinut adevărul că politica se afirmă sau acţionează numai în context social, de grup, funcţia politicii de reglare socială a intereselor izvorând din tensiunea conflictuală şi aspiraţia către integrare în societate. Grupurile reprezintă colectivităţi de indivizi uniţi prin trăsături şi relaţii comune, specifice (partid politic, grup de interese etc.). Existenţa grupurilor nu mai poate fi pusă la îndoială. ,,Ele au devenit organisme deja instituţionalizate, sunt parte în sistemul politic, influenţează, direct sau indirect, deciziile majore ale puterii, chiar dacă nu dintr-o perspectivă structurală"9.
Dacă sociologia distinge grupuri primare şi secundare, categoriale şi nominale, precum şi grupuri naturale, artificiale etc., politologia se concentrează asupra grupurilor de interese sau grupurilor de presiune, care prin natura şi scopurile lor operează pe terenul politicii. O colectivitate relativ restrânsă, cu interacţiuni frecvente şi directe (familie, echipă de lucru etc.), reprezintă un grup primar, în vreme ce grupul secundar interacţionează ocazional, comunicând indirect şi impersonal. Analiştii se ocupă şi de grupuri categoriale, adică de acele colectivităţi ai căror membri se regăsesc într-o situaţie similară fără a coopera obligatoriu între ei (şomeri, oameni săraci etc.). De asemenea, în funcţie de dimensiune şi influenţă, de interesele şi aria lor de acţiune, de tehnicile folosite, grupurile sunt clasificate în publice şi private, profesionale şi non-profesionale, totale şi parţiale, de presiune directă şi indirectă etc.
Din perspectiva genezei, a modului de constituire, analiştii disting: grupuri asociaţionale - un sindicat, o asociaţie de afaceri etc.; instituţionale - partide, parlamente, armate, biserici; neasociaţionale -fără continuitate în organizare; etnice, regionale, de clasă, neorganizate structural; anomice - spontane, temporare (demonstraţii, mitinguri, marşuri). Pot fi identificate, de asemenea, grupuri de referinţă, la care se poate raporta o persoană ale cărei atitudini, convingeri sau comportamente sunt influenţate de colectivitatea în cauză.
Ca exponent al unor ţeluri comune pe care le urmăreşte şi le promovează în plan politic, economic, social, cultural etc., grupul de interese este, potenţial, unul de presiune, acesta fiind, prin natura şi scopurile sale, un grup politic. Astfel,
|
Dumitru Lepădatu, Politologie. Procese şi fenomene politice, vol. I, Editura Sylvi, Bucureşti, 2001, p.14, 357. |
- grupul de interese este un ansamblu de indivizi care, în virtutea unor interese comune (materiale, morale, profesionale etc.), se organizează într-un anumit grad cu scopul de a reprezenta, apăra şi promova aceste interese în viaţa politică, economică, socială şi culturală, iar
- grupul de presiune este „grupul cu un grad relativ de organizare, desigur neoficială, care urmăreşte influenţarea directă sau indirectă a activităţii parlamentare şi guvernamentale în direcţia propriilor sale interese".
De asemenea, şi alte încercări de a defini atare grupuri pun accent pe condiţia lor politică specială: grupul de presiune este un „grup social determinat, cu un grad variabil de formalitate, care caută să promoveze şi /sau să apere interesele specifice ale membrilor săi prin exercitarea unei presiuni asupra puterii politice sau administrative".
Desigur, conceptul de grup de presiune cuprinde şi alte elemente. Se consideră însă că pot fi evidenţiate, ca trăsături definitorii, trei elemente esenţiale: caracterul asociativ (adeziunea la un grup şi gradul de organizare presupus de asociere); caracterul promoţional (promovarea unor interese); caracterul politic (cu toate că grupul, în sine, nu are caracter politic, totuşi acţiunea sa urmăreşte şi obiective politice). Interesele de grup se articulează sau coagulează pe diferite căi, forme sau modalităţi, prezentate de diverşi politologi ca fiind forme de articulare anomică, neasociativă, asociativă şi instituţională.
Unii analişti consideră că grupurile de presiune, având un grad relativ de organizare (autoorganizare), se manifestă în principal în câmpul influenţării directe sau indirecte a deciziilor politice, al formării şi recrutării politicienilor, în sfera comunicării politice. Cum interesele se exprimă prin intermediul grupurilor animate de lupta pentru putere, este evident că tocmai puterea îndeplineşte funcţia unei pârghii de reglare a conflictelor materiale (economice), inclusiv prin confruntări ideologice, ele însele izvorâte din reacţii sociale şi punând în evidenţă anumite scopuri şi aspiraţii. Dar nu orice putere este în sine şi necesar politică, nu orice grup de interese se transformă în grup de presiune politică. Sfera politicii relevă un tip de relaţii, şi nu de fapte, problema fundamentală, pentru politolog, fiind astfel aceea de a sesiza obiectivul ce alimentează o relaţie socială pentru a o transforma în relaţie politică. Obiectivele grupurilor de presiune sunt variate şi au caracter specific, ca finalitate, valori, mijloace de acţiune (ameninţări, alianţe, corupţie, intervenţii diverse, dezinformări, propagandă, proteste, greve, manifestaţii, conexiuni secrete, dubioase etc.). In aprecierea acestor grupuri se impune, deci, să se aibă în vedere corelaţia dintre obiectivele urmărite şi modalităţile de acţiune, ca şi caracterul (legal sau ilegal) al presiunilor lor specifice.
Unele orientări, printre care şi cea marxistă, au acreditat teza că viaţa politică, istoria nu reprezintă altceva decât un conflict permanent între grupuri (clase) cu interese ireductibil opuse, ceea ce a dus la integrarea automată a politicii în istorie prin distanţarea artificială de social. Există, aşadar, abordări diverse, important fiind a gândi raţional pentru a acţiona realist în ce priveşte analiza politică sau evaluarea politicii, a fizionomiei şi acţiunii deliberate a grupurilor de presiune.
Ştiinţa politicii descifrează analitic atât structura, cât şi funcţionarea grupurilor de presiune. Una din funcţiile lor esenţiale este aceea de articulare a intereselor, prin care se omogenizează cererile sociale, se echilibrează jocul de interese, se plasează activităţile în obiective convenabile majorităţii celor ce le compun. Existenţa şi acţiunea acestor grupuri nu sunt însă lipsite de posibile disfuncţii, de riscuri. Imobilismul componentelor tradiţionale ale puterii politice şi, îndeosebi, inactivitatea, fie şi parţială, a partidelor politice pot crea un decalaj sau chiar o ruptură între interesul public (general) şi interesele de grup (speciale), ajungându-se la situaţii în care interesul general naţional se disipează şi sunt promovate cu prioritate interesele particulare sau pseudointerese.
In acest context, unii exegeţi consideră că „succesul unui grup este facilitat de «apatia» altor grupuri având interese diferite", exemplificând ipotetic prin trei situaţii înrudite:
„1. Interesele grupurilor organizate pentru resurse tangibile sau pentru putere sunt mai greu de satisfăcut decât interesele pentru o acalmie simbolică.
- Condiţiile asociate cu apariţia unui interes legat de starea de acalmie simbolică sunt: a) existenţa unor condiţii economice care să ameninţe securitatea unui grup larg; b) absenţa unei forme de organizare care să promoveze interesul comun al acelui grup.
- Modelul de activitate politică reprezentat de lipsa de organizare, de interese legate de o stare de acalmie simbolică şi asentiment politic este elementul-cheie al abilităţii grupurilor organizate de a folosi instituţiile politice pentru favorizarea cererilor de obţinere a resurselor şi puterii, în felul acesta ameninţarea menţinând-se numai pentru grupurile neorganizate"13.
Concilierea intereselor de grup cu interesul public rămâne o problemă centrală a politicii, care necesită permanente preocupări şi soluţii. Este semnificativă în acest sens aserţiunea lui Titu Maiorescu despre cerinţa unei necesare linii „de demarcaţie între ideea de interes general şi între concesiunea ce trebuie să se facă intereselor particulare", dat fiind că dacă lupta politică s-ar învârti numai în jurul intereselor particulare ale oamenilor politici, cum avertiza marele om de cultură, care a fost o vreme şi prim-ministru al României (în 1912 şi 1914), atunci „jocul politicii ar fi... chiar foarte periculos... Interesul general, valoarea adevărată a vieţii publice, nu poate admite o exclusivă sau o prea mare dezlănţuire a intereselor private ale oamenilor politici. S-a născut astfel necesitatea ca în lupta politică interesele, fie şi particulare, să nu se poată manifesta decât sub drapelul unor idei de interes general, şi tot folosul, toată onestitatea vieţii politice stă în respectarea acestui drapel, în supunerea, măcar până la un grad oarecare, a intereselor particulare, sub interesul public".