Doctrină politică a cărei geneză se regăseşte în gândirea politică revoluţionară din Anglia secolului al XVII-lea şi Franţa celui de-al XVIII-lea, şi care a fost îmbogăţită apoi, cu deosebire şi în modul cel mai fertil în secolul al XIX-lea, pentru a ajunge la curentul eterogen de azi, liberalismul înfăţişează teze şi idei foarte diverse, în funcţie de epoci şi ţări, chiar în funcţie de tendinţele manifestate în aceeaşi epocă şi în aceeaşi ţară.
Mulţi politologi consideră că este cât se poate de dificil a formula o definiţie exactă a liberalismului contemporan, ca, de altfel, a oricărei alte doctrine. Deja dispersat doctrinar în clasic şi modern, în neocon-servatorism şi neoliberalism, acesta pare a retrăi mereu aventura reclădirii teoretice, rămasă frecvent în urma evoluţiei practicii, mai ales sub incidenţa întâlnirii istorice şi a concurenţei cu alte doctrine, de la cea socialistă şi social-democrată la democraţia creştină şi naţionalismul renăscut al epocii integrărilor statale şi mondiale.
Susţinând cauza protejării vieţii, libertăţii şi proprietăţii indivizilor, liberalismul operează delimitări, uneori tranşante, între societatea civilă şi stat. Într-o astfel de concepţie, societatea este formată din indivizi liberi să-şi satisfacă scopurile, acţionând din proprie iniţiativă şi autonom, mai simplu spus, după cum „îi taie capul" şi „îi mână interesele". Încă Adam Smith propovăduise ideea că orice individ, atâta vreme cât nu încalcă legile, este lăsat cu desăvârşire liber să-şi vadă de interese în chip propriu, punându-şi atât activitatea, cât şi capitalul în concurenţă cu alţi indivizi, toţi lăsându-se conduşi de o „mână invizibilă".
Liberalismul doctrinar porneşte de la criteriul proprietăţii private, ca valoare supremă, şi al liberei concurenţe, ca pârghie a dezvoltării. De aici şi cerinţa neintervenţiei directe a statului în economie, dar mai târziu, prin neoliberalism, se va sublinia necesitatea intervenţiei în anumite limite şi condiţii, orientări care au dat multă bătaie de cap puzderiei de grupuri liberale sau partide care-şi spun liberale în ţările aflate în tranziţie.
In doctrina liberalismului, „deciziile naţionale privind societatea, viaţa publică se bazează pe ierarhii de valori şi preferinţe publice; dacă acestea se reduc la suma celor individuale, rezultă că ceea ce e bine pentru indivizi e bine şi pentru comunitate; ceea ce e raţional pentru indivizi e raţional pentru o comunitate sau, altfel spus, ceea ce e bine, raţional pentru fiecare este bine, raţional şi pentru toţi la un loc. Aceasta este una dintre cele mai importante şi mai vulnerabile concluzii ale liberalismului ..."2.
Doctrina liberală s-a diversificat în timp, proliferând diverse curente, chiar în plin clasicism liberal. Astfel, un gânditor ca Alexis de Tocqueville releva, după ce descoperise „democraţia americană", caracterul retardat şi regresiv al individualismului liberal originar, ca factor de izolare egoistă în sfera vieţii private. Punând accentul pe egalitatea condiţiilor ca factor al vitalităţii realei democraţii, autorul sesiza, prin prisma vieţii sociale americane, observată în timpul călătoriei sale peste ocean, în comparaţie cu cea din Franţa acelei epoci, că dintr-o aceeaşi stare socială popoarele pot să ajungă la concluzii politice diferite, contradictorii chiar. Printr-o asemenea contribuţie, liberalismul evidenţia distincţia dintre democraţie ca stare socială egală şi democraţie ca efect al instituţiilor politice libere. Din observaţia că „americanii s-au născut - şi nu au devenit egali" (ca europenii care luptau împotriva aristocraţiei) a apărut constatarea că democraţia, care este, mai întâi, o stare socială, datorată egalităţii condiţiilor (istorice, economice, sociale, etnice etc.), constituie calitativ altceva decât democraţia unor instituţii politice libere care luptă să creeze egalitatea pe baza construcţiei artificiale a guvernării reprezentative3.
Există însă şi alte„liberalisme" sau teoretizări liberale, izvorând din pluralismul valorilor, dar care diferă de liberalismul tradiţional. Este acel liberalism care „de vreme ce recunoaşte faptul că valorile incomparabile pot să apară chiar şi în inima idealurilor liberale de libertate şi egalitate ... respinge modelul legalist ce domină gândirea liberală americană, model în conformitate cu care structura libertăţilor sau a egalităţilor de bază poate fi prescrisă de o teorie jurisprudenţială sau constituţională, în favoarea unui model politic în care aceste libertăţi şi egalităţi nu pot fi fixate permanent sau determinate de orice teorie sau mecanism legal, ci sunt ele însele episoade schimbătoare în conflictul politic şi rezultatele unor aranjamente politice provizorii"[1].
Dacă economia de piaţă este un principiu fundamental al liberalismului, se înţelege că, pentru gândirea liberală, proprietatea şi puterea omului asupra naturii produc civilizaţie, în timp ce „puterea asupra oamenilor", adică mecanismele statale, îşi reduce funcţiile la coerciţie şi la supraveghere socială sterilă, neproductivă. O asemenea concepţie porneşte de la virtutea precumpănitoare a omului de a produce cât mai mult, acumulând bogăţie pe calea liberei producţii şi liberului schimb, prin competiţie concurenţială, ca factor de prosperitate individuală şi progres general.
Propunându-şi să demonstreze că civilizaţia contemporană depinde de constituirea în timp a unei „ordini dezvoltate a cooperării umane", care ar fi fost prezentată „sub denumirea înşelătoare de capitalism", F.A. von Hayek consideră că această ordine nu a rezultat dintr-un proiect sau o intenţie umană, ci a apărut spontan din conformarea neintenţionată a oamenilor la anumite practici, în bună măsură morale, ce nu sunt, în multe cazuri, pe placul oamenilor, practici cărora aceştia nu le înţeleg, în genere, semnificaţia şi nu le pot proba validitatea, dar care s-au răspândit relativ rapid, graţie unei selecţii evolutive, având drept consecinţă creşterea populaţiei şi a avuţiei acelor grupuri umane ce s-au acomodat practicilor în cauză[2].
Descifrată doctrinar, această teorie argumentează că proprietarul -ajuns într-o asemenea poziţie în virtutea libertăţilor şi a şanselor egale -atrage în circuitul productiv alţi oameni, la rândul lor liberi să acţioneze cum doresc şi cum le arată experienţa. Dar mecanismul acestor relaţii este mult mai complex, fapt ce a pus şi pune în faţa doctrinelor politice, inclusiv a liberalismului, cerinţa de a dezlega „nodul gordian" al raportului dintre libertatea individuală - un drept inalienabil al omului -şi controlul social - o cerinţă esenţială, vitală a dezvoltării şi progresului social-uman. In concepţia liberalismului clasic, libertatea fiind, în primul rând, libertate a individului, a fost şi este necesară abolirea oricărei forme de despotism al societăţii asupra individului, în temeiul principiului că libertatea unui individ nu trebuie să pună în pericol libertatea altuia. Astfel, libertatea nu este doar dreptul cuiva de a acţiona cum doreşte pentru a-şi realiza scopurile, ci include - drept cealaltă faţă a aceleiaşi monede - realizarea acestui drept şi de către ceilalţi membri ai societăţii. Imbinând libertatea de gândire şi de acţiune, prin prisma libertăţii de conştiinţă şi de exprimare, liberalismul modern, de fapt, neoliberalismul, confruntat cu social-democraţia, a acceptat coerciţia legitimă, exercitată de societate pentru a înlătura sau preveni abuzul unora în raport cu alţii. In acest sens logic, societatea poate interveni ori de câte ori libertatea unui individ este afectată de acţiunile altuia. Se oglindeşte aici evoluţia gândirii liberale de la stadiul voluntarist laissez-faire - laissez-passer la stadiul modern, raţionalist, traductibil prin înţelesul zicalei româneşti: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face".
Cu timpul, din cauza presiunilor practicii sociale, pentru a se depăşi închistarea unor curente de gândire din interiorul liberalismului, tezelor liberale clasice li s-au adus corecturi, între altele, şi în privinţa acceptării unui rol crescând al statului în economie, în politica de protecţie socială. Unii teoreticieni ai neoliberalismului subliniază că interesul general este primordial în cazul unui conflict între acesta şi interesul individual, iar statul, prin educaţie şi constrângere, are menirea să încline balanţa în favoarea celui general. Mai mult decât atât, se recunoaşte că statul trebuie să intervină în viaţa economică şi socială, dat fiind că promisele efecte pozitive ale „mâinii invizibile" asupra pieţei libere nu au fost şi nu sunt confirmate în mod concludent. De aici şi ideea ca, prin garanţii legale şi măsuri penale, statul să împiedice zdrobirea celor „slabi" de către cei „tari" spre a crea condiţii proprii dezvoltării umane. Astfel, gândirea liberală a evoluat în direcţia integrării sau fuziunii dintre „statul providenţial" şi orientarea planificată a dezvoltării, keynesismul introducând teza reglării sociale, a corijării ordinii spontane generate de economia de piaţă, precum şi a reglementării protecţiei sociale prin măsuri etatiste. Modul în care au fost regândite, în ultimele decenii, raporturile dintre iniţiativa individuală în economia de piaţă şi rolul statului în societate, în general, a dat substanţă unei diversităţi de forme ale neoliberalismului - de la cele ce militează pentru un „stat al bunăstării" sau susţin „concertarea economiei" prin stat până la orientările „nostalgice", care menţin cât mai multe din tezele liberalismului clasic, neoconservator, cu unele corecturi, numite uneori şi concesii în direcţia economiei sociale de piaţă. Dar şi-a făcut loc şi un „neoliberalism conservator", ca expresie a judecăţilor (sau prejudecăţilor) potrivit cărora intervenţia statului în sprijinul celor defavorizaţi ar putea să genereze rezultate contrare, înrăutăţind situaţia acestora şi ducând la fenomene sociale perverse. Aşa, de pildă, spre deosebire de keynesism, care agreează coexistenţa dintre proprietatea privată, iniţiativa individuală şi rolul statului, ca autoritate centrală şi actor economic, capabil a stimula creşterea locurilor de muncă şi a realiza redistribuirea veniturilor prin impozite (adică un liberalism social), unii gânditori, printre care şi F.A. von Hayek, au pus în discuţie „implicaţiile perverse" ale statului. Potrivit acestor opinii, măsurile sociale luate de către stat în ţările occidentale pentru a susţine sistematic persoanele defavorizate sau mar-ginalizate, ca şi politica de redistribuire a veniturilor, creează o mentalitate de „întreţinut", care ar ucide spiritul de iniţiativă, ca şi voinţa de a crea bogăţie.
Gândirea liberală modernă consideră concepţiile tradiţionale despre dreptul asupra proprietăţii ca fiind un „pachet" modificabil şi foarte complex, ale cărui combinaţii interioare şi exterioare de maximă eficienţă nu au fost descoperite încă şi valorificate pe măsură în toate domeniile. În acest sens, doctrinari ai liberalismului economic apreciază că structurile proprietăţii, aşa cum există ele în lumea de azi, sunt departe de a fi perfecte, mai ales că „este greu să se spună în ce ar consta o asemenea perfecţiune". Pentru asemenea gânditori, evoluţia culturală şi morală a omenirii impune paşi înainte pentru ca instituţia proprietăţii particulare să ofere pe deplin posibilităţile ei maxime, fiind necesar, în acelaşi timp, ca practica generală a competiţiei loiale să prevină „abuzul de proprietate".
Cu toate „chemările" şi preocupările teoretice pentru diminuarea rolului statului în economie, experienţa arată că dezvoltarea economică nu a fost lăsată pe seama celebrei şi des invocatei „mâini invizibile", care, în felul său, a acţionat şi acţionează peste tot ca „arbitru" al echilibrului dintre cerere şi ofertă. După cum se ştie, în mai toate ţările dezvoltate, s-a intensificat activitatea statului pentru aplicarea unor măsuri, fie şi minime, de asistenţă socială, pentru protejarea anumitor segmente ale societăţii împotriva inechităţilor. Ar putea fi invocaţi prestigioşi economişti şi politologi al căror merit ştiinţific nu poate fi contestat şi care au susţinut cu argumente, astăzi uitate sau ignorate, că totuşi dezvoltarea economică raţională, intensificarea asistenţei sociale de către stat şi păstrarea unui echilibru între proprietatea publică şi cea privată constituie formele viabile pentru mersul civilizaţiei umane.
Experienţa tranziţiei din Europa centrală şi de est, inclusiv din România, arată că împletirea dintre stat, economie şi mecanismul economic democratic pluralist reprezintă un proces complicat, purtător şi generator de multe dificultăţi, care, pentru a ieşi la liman, are nevoie să fie condus cu prudenţă, dar nu cu teamă, cu fermitate, dar nu rigid, curajos, dar nu aventurist. La nivel instituţional, democratizarea este mult mai uşor de efectuat decât liberalizarea economică. Elementele fundamentale ale democraţiei se consolidează prin alegeri, în cadrul cărora partidele şi candidaţii au şanse egale, reprezentanţii legali aleşi formând parlamentul, iar câştigătorii, un guvern. Însă reforma economică, mai ales când implică „dezmembrarea" unei economii controlate anterior excesiv de către stat, devine mult mai dificilă, cerând un efort susţinut pe o perioadă lungă de timp şi presupunând o nouă „reinserţie" în economia zonală şi mondială. Tabloul transformărilor în „zig-zag" şi cu multe pierderi este la fel de „colorat" în toate ţările care au ieşit din sistemul economiei „etatizate": subvenţiile au fost stopate, impozitele cresc, bugetele sunt dezechilibrate, şomajul „urcă galopant", întreprinderile dau faliment (chiar dacă nu recunosc), preţurile cresc, salariile reale scad, producţia descreşte. În acelaşi timp, liberalizarea economică a început prin a asigura din start beneficii pentru grupuri restrânse, capabile a „câştiga" mai ales în afara sferei producţiei, într-o economie „paralelă" şi, uneori, „subterană", în timp ce grupuri mari ale populaţiei au de plătit ceea ce eufemistic s-a numit „costuri sociale".
Potrivit unor teorii, gradul de dezvoltare economică are efecte diferite asupra democratizării şi asupra liberalizării economice. Una din tezele de această orientare acreditează ideea că democratizarea îşi face apariţia cel mai frecvent şi mai uşor în ţările care au atins niveluri de venit situabile în partea superioară a categoriei medii de dezvoltare economică. La prima vedere, ar fi vorba de un cerc vicios: slaba dezvoltare economică nu încurajează democraţia, iar absenţa democraţiei stopează creşterea economică. Desigur, condiţiile economice şi sociale sunt favorabile sau nefavorabile lărgirii gradului de concurenţă economică, precum şi extinderii sau restrângerii democraţiei. Unii consideră că liberalizarea economică poate fi înfăptuită mai uşor în ţări mai puţin dezvoltate, dat fiind că în ţările în principal agrare există puţine întreprinderi de stat mari, cu directori şi salariaţi numeroşi, cu interese birocratice, care concentrează grupuri mari de oameni ce beneficiază de pe urma subvenţiilor şi sunt dependenţi de acestea.
Doctrinei politice a liberalismului i-a fost şi îi este necesar un continuu efort de împăcare a individualismului cu tezele raţionale ale prosperităţii colective, cu motivaţiile progresului istoric, totdeauna inexplicabil numai prin prisma tezei libertăţii individului. De altfel, diversele şcoli de gândire liberală, de la cele clasice la cele mereu renovate prin confruntarea cu social-democraţia şi cu social-creştinismul ori democraţia creştină, au trebuit şi trebuie să găsească puncte de contact cu evoluţiile moderne ale societăţii umane. Democraţia şi pluralismul politic nu pot fi exclusiviste fără riscul de a-şi altera propriile principii. Aşa se explică de ce, în genere, neoliberalismul sau liberalismul modern caută căi de împăcare între teoriile libertăţii depline a individului şi raţiunile responsabilităţii sociale sau ale controlului social, ca pavăză împotriva egoismului exacerbat.
In cadrul unor asemenea dezbateri doctrinare se înscrie şi concepţia lui Karl Popper privind „societatea deschisă", în cadrul căreia nu individul, ci societatea, statul asigură, pe baze constituţionale democratice, ordinea în deplină libertate. Gânditori ca Hayek şi Popper, la care s-ar putea adăuga şi alţii, nu neapărat din aceeaşi familie spirituală, par a se fi unit în concepţie şi creaţie spre a avertiza că piaţa liberă nu înseamnă libertatea de a face orice. Liberalismul modernizat este astfel de partea adevărului că economia de piaţă presupune, în fapt, liberul acces instituţionalizat, stricta respectare alegilor, controlul social prin pârghii economice, corectitudine morală şi competiţie străină de orice manipulare.
Un alt teoretician al liberalismului atrage atenţia că „sensul fundamental al libertăţii este de a nu fi în lanţuri, întemniţat sau sclav al altuia. Celelalte nu sunt decât extensii sau metafore ale acestei semnificaţii. Năzuinţa de a fi liber se manifestă prin eforturile de a înlătura obstacolele: lupta pentru libertatea personală, prin eliminarea ingerinţei, a exploatării, a înrobirii de către oameni ce nu au aceleaşi interese. Libertatea, cel puţin în înţelesul ei politic, se învecinează cu absenţa tiraniei şi a dominaţiei. Cu toate acestea, libertatea nu este singura valoare care poate şi trebuie să determine conduita umană. ... O libertate poate sufoca o alta; o libertate poate împiedica afirmarea condiţiilor ce fac posibile alte libertăţi, un grad mai mare de libertate, sau o libertate pentru mai multe persoane; libertatea pozitivă şi cea negativă pot fi ireconciliabile; libertatea pentru individ sau pentru un grup poate să nu fie pe deplin compatibilă cu participarea tuturor la viaţa comună, cu exigenţele implicate de cooperare, solidaritate, fraternitate. Dar dincolo de aceasta se profilează o problemă şi mai acută: necesitatea extremă de a satisface şi exigenţele altor valori, nu mai puţin fundamentale: dreptatea, fericirea, dragostea, descoperirea adevărului, dezvoltarea capacităţilor de a crea noi lucruri, experienţe şi idei. Nu câştigăm nimic dacă identificăm libertatea propriu-zisă, în oricare din înţelesurile ei, cu aceste valori sau cu condiţiile libertăţii, sau dacă amestecăm tipurile de libertate"[3].
Doctrinele politice contemporane susţin - aproape fără excepţie -că, în esenţă, ele pornesc, acţionează şi se reîntorc mereu la principiile moralei. Aşa se petrec lucrurile şi în cazul liberalismului, particularitatea acestei doctrine, inclusiv sub înfăţişările sale noi, constând în faptul că acordă o atenţie specială relaţiei dintre individ şi libertatea acestuia de a fi el însuşi, de a se comporta potrivit intereselor proprii, oamenii prosperând - se afirmă - prin competiţie, nu prin solidaritate.
Doctrinari ai liberalismului economic sunt de părere că un obstacol în calea expansiunii şi generalizării concepţiei liberale este opţiunea potrivit căreia raţiunea umană ar fi suficient de puternică pentru a reorganiza deliberat societatea în raport cu anumite ţeluri prevăzute dinainte (aşa-numitul raţionalism constructiv). Asemenea doctrinari susţin că orice pretenţie programatoare, „planificatoare" ar rezulta dintr-o iluzie intelectuală, ea nefiind însă realizabilă, datorită, în plan obiectiv, insuficienţei informaţiilor, iar în plan subiectiv, exagerărilor politice. Potrivit unei asemenea teorii, instituţiile proprietăţii, libertăţii şi justiţiei nu sunt o creaţie a raţiunii omului, ci, într-un fel, însuşiri dobândite prin evoluţie culturală şi acomodare morală a indivizilor în „ordinea pieţei libere", ordine noninstructivă şi, simultan, extraraţională, autoreglată spontan de regulile cererii şi ofertei. Acestea sunt şi nu sunt morale, dat fiind că numai acele reguli generale şi abstracte de care individul trebuie să ţină seama în luarea deciziilor corespunzătoare scopurilor lui merită denumirea de morală.
Ideologi ai liberalismului, mai ales în variantele sale noi, susţin că nu trebuie propovăduită o etică prin ale cărei urmări deliberate oamenii să poată atinge scopuri cunoscute, dorite şi prestabilite, ci trebuie pornit de la premisa că adevărata libertate cere şi permite ca individul să fie lăsat să-şi urmărească propriile scopuri. În acest sens, neoliberalismul, iar în cadrul acestuia, şi reprezentanţii „Şcolii de la Freiburg" (Ropke, Rustow, Rucken), considerând că vechea doctrină liberală s-ar fi degradat, au avansat ipoteza renaşterii liberalismului prin ordinea morală, care să reechilibreze libertatea individului şi respectul pentru persoana umană. Dar acestei orientări, Hayek îi alătură (sau poate îi opune) teza că există şi alte surse posibile ale moralităţii, printre care şi moralitatea înnăscută a instinctelor - solidaritatea, altruismul, decizia de grup etc. Cum aceasta nu ar întemeia practici suficiente pentru a susţine actuala ordine dezvoltată şi a întreţine populaţia ei, se afirmă moralitatea dezvoltată -economisire, respectul proprietăţii particulare, onestitate contractuală -care a creat şi susţine ordinea dezvoltată (capitalismul). Situată între instinct şi raţiune, această moralitate stimulează supravieţuirea, iar „coordonarea" prin piaţă a activităţilor individuale formează comportamentul economic rezultat din procese naturale, spontane, autoordo-natoare. Autoordonarea ce funcţionează în cadrul ordinii dezvoltate apare dintr-un proces competitiv în care hotărâtoare devin succesul economic, eficienţa practică imediată, verificabilă şi valorificabilă, susţin reprezentanţii neoliberalismului. În optica acestora, numai împărţirea democratică a puterii între o multitudine de indivizi - împărţire realizată prinlibertatea individuală şi proprietatea particulară - poate face realizabilă exploatarea (valorificarea) la maximum a cunoaşterii şi a resurselor.
Asemenea concepţii au fost prezente şi în gândirea politică românească, unul dintre reprezentanţii acesteia susţinând că „o doctrină politică, adică o concepţie de viaţă socială, nu este realizabilă prin simpla ei enunţare. Se cere ca ea să se reazeme şi pe câteva mijloace practice de înfăptuire. Aşa fiind, doctrina liberală crede cu putinţă realizarea progresului cât de înaintat în cadrul concepţiei proprietăţii individuale numai prin ordine, prin democraţie, prin naţionalism şi prin armonie socială"[4].
Teoreticienii moderni ai liberalismului atrag atenţia asupra realismului, invitând la înţelegerea efectului psihosocial al faptului că, tulburaţi de consecinţele negative sau aproape negative ale ordinii pieţei, unii oameni scapă din vedere cât de neverosimilă este impresia lor. Pe măsura autoclarificării, ei pot înţelege şi descoperi ordinea lumii moderne, faptul că, prin intermediul clasicului şi neiertătorului binom cerere-ofertă, se ajunge şi la misterioasa lume a „moralităţii profitului".
John Gray, Dincolo de liberalism şi conservatorism, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 31.
[2] F.A. von Hayek, The Fatal Conceit. The Errors of Socialism, Chicago,
Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate, Humanitas, Bucureşti, 1996,
- 70-71.
I.G. Duca, Doctrina liberală, în vol. Doctrinele partidelor politice, Editura Garamond, Bucureşti, 1995, p. 145.