Pin It

Studierea politicului în complexitatea structurii şi formelor sale de manifestare nu poate fi realizată doar de o singură ştiinţă. Problematica politicului constituie obiectul mai multor discipline, care, în sensul larg al cuvântului, formează domeniul ştiinţelor politice. Deşi au acelaşi obiect de investigaţie, aceste discipline se diferenţiază după unghiul de abordare şi perspectiva epistemologică adoptată.

Totodată, politicul, reprezentând un mod specific de afi şia funcţiona al însuşi sistemului social global, politologia se află în strânsă legătură şi cu domeniul general al ştiinţelor socio-umane. Fără schimbul de informaţii şi cunoştinţe cu aceste discipline, care oferă o perspectivă de abordare globală, integratoare, a ansamblului social al politicului, politologia şi-ar diminua capacitatea ştiinţifică.

Examinând apariţia politologiei, relativ tardivă în raport cu alte ştiinţe sociale, şi în ciuda avansurilor câştigate prin gânditori distanţaţi în timp, din antichitate până în epoca modernă, sunt de remarcat factori de influenţare din partea altor ramuri ale ştiinţelor socio-umane. Astfel, politologia a fost puternic influenţată de sociologie, aceasta aducând contribuţii importante, mai ales în direcţia teoriei grupurilor, socializării, teoriei sistemelor, fără de care nu s-ar putea descrie analitic fenomene, comportamente şi consecinţe social-politice. (Unele abordări consideră politologia ca fiind sinonimă cu ştiinţa politicii sau sociologia politică).

Din perspectiva psihologiei, ştiinţa politică a preluat, în anii '50 şi '60 ai secolului XX, teoria personalităţii, studiul valorilor ş.a., pentru ca, în anii '70 şi '80, economia să devină principalul fertilizant al politologiei, în particular prin teoria bunurilor publice şi acţiunii colective, teoria jocurilor, a opţiunii dezvoltării, teoria comerţului extins la scară mondială, cărora trebuie să li se alăture teoria, mai recentă, a dezvoltării durabile, care pune în ecuaţie politică mediul, resursele, capitalurile şi, bineînţeles, interesele de grup, naţionale, regionale sau globale. Altfel spus, economia, ecologia, politica şi geopolitica - iar o dată cu ele şi politologia - „îşi dau mâna" pentru a găsi soluţii problemelor complexe ale lumii de azi şi de mâine.

Gândirea şi teoria socială consemnează o diversitate de discipline care abordează direct, dar fiecare altfel, fenomenele sociale: sociologia, psihologia socială, antropologia culturală, economia politică, ştiinţa politicii, dreptul ş.a. Acestea au domeniul şi problematica lor proprii, limbaje, concepte şi metode specifice, deşi, cum am mai spus, există o unitate a ştiinţelor sociale, în sensul unui „domeniu obiectual" al acestora.

In ceea ce o priveşte, politologia are avantajul de a fi o disciplină pragmatică, asemenea, poate, sociologiei şi psihologiei, deschisă căutărilor pentru rezolvări concrete. Noua ştiinţă socială se prezintă ca una de sinteză, fiind totuşi o disciplină de sine stătătoare. Ea studiază geneza, esenţa, legitatea şi funcţionalitatea politicului, fiind o disciplină cu domeniu propriu, atât sub raportul investigării nemijlocite, cât şi sub acela al generalizării şi sistematizării. Atât pe planul metodei, cât şi în privinţa unor concepte, politologia sau ştiinţa politică evoluează în cadrul aceleiaşi tensiuni creatoare pe care o generează orientarea către cercetarea empirică, reflecţia teoretică şi expunerea unor concluzii sau predicţii privind viitorul. Ştiinţa politicii se caracterizează prin efortul către individualizare, personalizare şi autonomie. Dar nu se poate spune că noua ştiinţă s-a îndepărtat sau se îndepărtează de ştiinţe limitrofe; dimpotrivă, viitorul său este în bună măsură condiţionat de efectele pozitive ale cooperării, ale pluri şi interdisciplinarităţii. Astfel, pentru analiza evoluţiei sau funcţionalităţii regimurilor politice, a politicilor publice şi administrative, a relaţiilor internaţionale, apar necesare şi fructuoase abordările din perspectiva ştiinţelor juridice, a dreptului. La fel de evidentă este sau ar trebui să fie „coabitarea" cu ştiinţa istoriei (evoluţia societăţilor, a raporturilor de forţe şi de interese, a mentalităţilor şi ideologiilor), cu economia şi sociologia (schimbări sub impactul tehnologiei şi al pieţei, mobilitate socială), cu psihologia socială, demografia, psihanaliza, antropologia sau geografia.

Având ca obiect de studiu sfera politicului, politologia se concentrează asupra genezei, esenţei, proceselor şi legilor specifice acestui domeniu, implicaţiilor şi consecinţelor diverselor politici (de grup, de partid, de alianţă, naţionale, internaţionale etc., în varietatea şi complexitatea lor). Politologia se constituie într-o ştiinţă de maximă utilitate pentru înţelegerea mecanismelor conducerii societăţii, ea descriind şi explicând trăsăturile generale ale vieţii politice, dar şi categoriile, fenomenele şi procesele concrete ale acesteia. Politologia se înfăţişează, astfel, ca ştiinţa descifrării analitice, descrierii logice şi explicării obiective, raţionale a acestor procese şi fenomene sociale complexe, dar specifice, a formelor şi mijloacelor acţiunii umane, colective şi individuale, a activităţii instituţiilor şi actorilor politici. Pornind de la criterii coerent formulate, de la metode şi evaluări unitare, ţinând seama că politica şi politicul sunt expresia fenomenelor înlănţuite, frecvent intercondiţionate, dinamice - oglindă a voinţei şi intereselor dispersate, neomogene ale oamenilor, politologia este o ştiinţă dinamică.

Evident, gradul ridicat de complexitate şi subiectivitate al vieţii politice creează dificultăţi specifice abordării politologice, solicită descrierea, analiza, încadrarea în categorii şi concepte bine delimitate şi evaluarea evenimentelor, a proceselor sociale în mod separat, dar şi în conexiunea lor, impunând delimitările de rigoare între partizanat şi obiectivitate ştiinţifică.

In ştiinţa politicii coexistă şi orientări care practică sau propun abordarea fenomenului politic în mod subiectiv, partizan. De cele mai multe ori, politicieni şi analişti politici îşi ascund dorinţele şi interesele proprii sau de partid (uneori, chiar ignoranţa) în spatele unor judecăţi de conjunctură, al unor analize simplificatoare şi fragmentate, accentuându-se numai unele faţete sau aspecte ale politicii, ca şi când problemele politice n-ar putea fi cercetate cu mijloace ştiinţifice. Asemenea situaţii deschid larg calea pentru improvizaţii cu consecinţe nu numai teoretice, ci şi cu efecte nebănuite pentru cei neavizaţi. Se lasă, în acest fel, impresia că domeniul politicului poate fi investigat şi înţeles doar intuitiv sau speculativ. Se înţelege că abordarea politologică nu se poate face prin enunţuri de opinii, prin declaraţii şi formule retorice, ci prin acurateţe şi rigoare analitică, prin spirit critic lucid şi autoexigenţă. Există, de asemenea, demersuri care, pornind de la teze generale, de la abstractizări, conduc adesea la încadrarea apriorică a unor procese ori evoluţii socio-politice în sisteme şi relaţii prestabilite, acreditând ipoteza auto-repro-ducerii acestora. Spre exemplu, pornind de la funcţiile sau disfuncţiile sistemelor cunoscute sub numele de capitalism şi socialism, unele abordări de acest gen au fost şi sunt transferate şi asupra societăţilor zise în „tranziţie", unii anticipând tezist un „neocapitalism" sau „neosocialism", cu etichetele de rigoare şi susţinerile aferente „pro" sau „contra". Dar, în aceste cazuri, nu mai este vorba de abordări politologice, de evaluări din perspectiva ştiinţei, ci de partizanat politic, el însuşi o categorie a politologiei.

Fireşte, în interiorul politologiei se regăsesc diverse orientări şi şcoli de gândire, fiind evident că nu se poate vorbi despre un punct de vedere unic şi universal asupra fenomenelor, proceselor sau sistemelor politice. Adevărul că lumea este o unitate în diversitate se oglindeşte şi în faptul că în teoria politică au loc confruntări de idei, ciocniri între concepţii asupra regimurilor şi sistemelor politice. În cadrul ştiinţei politice sunt prezente şi prezentate viziuni - deosebite între ele sau asemănătoare până la contopire - asupra rolului şi viitorului politicii în societate. Ca ştiinţă a politicii, politologia nu face abstracţie de com­plexitatea şi contradicţiile realităţii, fiind datoare a elabora şi expune ju­decăţi obiective asupra vieţii politice. Ar fi nefiresc, ilogic chiar, ca într-o lume în care coexistă inegalităţi, diversitate de interese şi moduri deosebite de a le satisface, conflicte şi înfruntări, să existe un singur punct de vedere asupra cauzelor şi motivaţiilor acestora. Politologic, nu poate exista un numitor comun al întregii vieţi politice interne şi internaţionale, fiind mereu necesară analiza diferenţiată, concretă şi obiectivă a unora şi 24 aceloraşi evenimente ce intră sub incidenţa politicii, abordarea partizană fiind improprie investigaţiei ştiinţifice.

Dar partizanatul opţiunilor poate fi examinat cu obiectivitate; de aici necesitatea recursului la metodele ştiinţei pentru a descifra natura şi tendinţele fenomenelor social-politice, evitându-se alunecarea spre subiectivism. A discerne între ceea ce este realitate sau situaţie politică reală şi interpretare sau evaluare subiectivă, unilaterală este o cerinţă esenţială a ştiinţei politice. In fapt, politologia a devenit o disciplină din ce în ce mai structurată, bazată pe investigaţia ştiinţifică a politicului, potrivit normelor obiectivităţii şi unor metodologii specifice. O dată cu dezvoltarea teoriei, latura empirică s-a consolidat continuu în ştiinţa politică prin utilizarea anchetelor social-politice, a sondajelor de opinie, prin răspândirea şi perfecţionarea mijloacelor de prelucrare automată a datelor. In asemenea condiţii, a înţelege obiectul politologiei înseamnă a descoperi numitorul comun al proceselor politice. Spre exemplu, prin comparaţie, dacă economia politică examinează piaţa, preţurile, cererea, oferta etc., politologia abstrage din ansamblul şi complexitatea vieţii politice variabile sau fenomene ce interacţionează, relevând cum şi când se iau decizii cu impact asupra dezvoltării social-umane. Ştiinţa politică descoperă astfel simultaneitatea funcţionării unor principii şi criterii de performanţă ale actelor politice.

Parte componentă a ştiinţelor sociale, politologia se raportează permanent la principii şi criterii constante:

  • Existenţa şi funcţionarea unor sisteme politice adecvate, dispunând de structuri, relaţii şi instituţii prin intermediul cărora se asigură performanţe social-economice;
  • Progresul istoric se înfăptuieşte în condiţiile satisfacerii intereselor generale, dar şi ale individului;
  • Modernizarea vieţii social-politice, bunăstarea şi prosperitatea cetăţenilor sunt posibile numai în condiţiile unei organizări şi conduceri democratice;
  • Exercitarea libertăţii în mod responsabil de către membrii societăţii, indiferent de poziţia lor pe scara ierarhiei sociale;
  • Organizarea şi conducerea democratică a societăţii pot fi probate, în primul rând, prin capacitatea de a asigura bunăstarea şi prosperitatea cetăţenilor.

Unor asemenea principii sau criterii analitice li se pot adăuga, se înţelege, şi altele, important fiind modul în care ele sunt asumate şi înfăptuite de forţele social-politice, în funcţie de condiţiile concret-istorice, politologia fiind instrumentul multifuncţional capabil a măsura starea reală şi finalitatea politicii sau politicilor.