Datorită puterii sale de pătrundere şi influenţare, mass-media constituie, în lumea contemporană, canalul cel mai solicitat şi asaltat de comunicarea politică. Mijloacele de informare în masă au devenit deosebit de importante pentru politică, pentru guvernarea societăţii, încât se spune curent că ele ar constitui „cea de-a patra putere în stat". Este, desigur, o formulă metaforică. Mass-media nu sunt o putere politică. Ele nu au rol de decizie, nu acţionează pe calea constrângerii, ci prin persuasiune şi seducţie, fiind unul dintre factorii care exercită o influenţă considerabilă, fără a fi oficială, legitimă, sau imperativă, cum este puterea politică.
Ansamblul mijloacelor şi modalităţilor tehnice moderne de informare şi influenţare a maselor se afirmă ca arma cea mai penetrantă, luând înfăţişări din cele mai diverse: presă (scrisă), radio, televiziune, cinematograf, discuri, benzi magnetice audio şi video, imprimante electronice, produse multimedia, noile reţele de comunicaţii (cablul, sateliţii, internetul) şi alte mijloace prin intermediul cărora indivizii, grupurile sociale, opinia publică, în general, sunt conectate la tot ceea ce se petrece sau pare a se petrece zi şi noapte, în orice parte a lumii. Devenită un fel de „sat planetar", în sensul de loc în care toţi ştiu sau vor să ştie totul despre cât mai mulţi sau în care unii cred a şti totul, fără să-şi dea seama că de fapt ştiu numai ceea ce li se spune ori „apucă" ei a afla, lumea obţine prin mass-media un nou simţ. Impactul public, puterea de pătrundere, funcţia şi credibilitatea mass-media privesc sfera politicii în acelaşi sens în care privesc civilizaţia modernă, în general. Mass-media vehiculează prioritar, pe baze comerciale adesea, anumite valori, cultivând anumite idei, idealuri, mituri, percepţii şi interese, reprezentând un puternic mijloc de promovare a unor modele de dezvoltare socială.
Puterea de influenţă a mass-media se află în capacitatea inepuizabilă de a oferi atractivitate şi „spectacol" după „gustul" tuturor, iar prin natura ei, comunicarea de masă se constituie într-un obiectiv vital al acţiunii politice. Fiind o industrie ce presupune mijloace tehnice şi economice, mass-media devin controlate şi controlabile sub o formă sau alta prin intermediul proprietăţii, la acest nivel aflându-se şi pupitrul de comandă al formei şi conţinutului mesajelor. Indiferent de formele, de mijloacele utilizate - cuvânt tipărit, sunet, imagine - mass-media pot îndeplini, după caz ori după dorinţa proprietarului, a celui care deţine controlul, unele şi aceleaşi funcţii: mijloc de mobilizare politică, factor de manipulare (acreditând o falsă realitate), iar uneori instrument de „neutralizare" sau dezactivare socială, încât, după expresia unui sociolog american, comunicarea de masă joacă rolul unuia dintre „cele mai redutabile şi eficiente narcotice sociale". Mediatizarea vieţii politice contemporane, una din caracteristicile ei cele mai pregnante, poate avea efecte cu „două feţe": multiplică posibilităţile de informare şi de formare politică a cetăţenilor şi amplifică puterea forţelor politice de a manipula masele.
Spre deosebire de comunicarea politică directă (întruniri publice, discursuri, convorbiri, întâlniri electorale), care este o formă activă de participare politică, mass-media sau expunerea la mass-media par o formă relativ pasivă (cititorul ziarului sau telespectatorul nu pot interacţiona cu cel ce a scris ori apare pe ecran), influenţa lor având însă ecouri mult mai puternice. Este de remarcat că mass-media - în cadrul cărora televiziunea a obţinut un rol prioritar, datorat puterii de pătrundere şi forţei influenţabile a imaginii - facilitează atât circulaţia socială liberă a informaţiei, cât şi blocarea, denaturarea ori standardizarea fluxului informaţional. Prin aceste posibilităţi contradictorii, mass-media se manifestă ca factor de consolidare a vieţii democratice pluraliste, dar şi de denaturare a acesteia.
Audienţa şi puterea de pătrundere a televiziunii provin din combinarea divertismentului cu influenţa politică, acţionând ca un „power-show", particularitate ce stimulează manipularea agreabilă. Contactul politicienilor cu masele se transformă în „spectacol", adică în ceea ce presupune elementele performanţei de ficţiune artistică (scenariu, decor, text, regie, replici neaşteptate, reacţii imprevizibile). Dacă, aşa cum avertizase Shakespeare, „lumea întreagă este o scenă", ar fi de reţinut observaţia unuia dintre personajele create de el, a cărui replică îndreptăţeşte constatarea contemporană că soarta unei ştiri (informaţii reale sau imaginate) depinde „nu de gura care o spune, ci de urechea care o ascultă".
Se susţine - şi pe bună dreptate - că democraţia modernă este de neconceput fără mass-media. Mijloacele de informare în masă fac să circule „teme", „păreri", să se discute frecvent despre „personalităţi", iar ziarele, televiziunea, radioul sunt cei mai eficienţi mediatori între politicieni şi populaţie, între aspiranţi la demnităţi sociale şi alegători. Este un adevăr incontestabil că o apariţie convingătoare la televiziune reuşeşte să atragă mai multă simpatie din partea cetăţenilor decât o duzină de adunări sau mitinguri de masă organizate de către un partid sau altul. Statutul de persoană cunoscută în medii variate este condiţionat din ce în ce mai mult de apariţia la televiziune. De aceea, nu este de mirare că mulţi politicieni participă cu plăcere la show-uri televizate, care permit telespectatorilor să arunce o privire „teledirijată" în viaţa „starurilor" politice. Nu este mai puţin adevărat că spectaculozitatea se datorează adesea chiar alegătorilor, „gustului" unora dintre ei, care, notează analiştii, din diverse motive, între care şi precaritatea culturii politice, cred că politicienii au întotdeauna răspunsuri „salvatoare" pentru orice întrebări. În acest context, se poate vorbi despre participarea politică imaginară, în sensul că noile tehnici au creat un tip de „spectator pur", detaşat fizic de spectacol şi redus la starea pasivă de privitor. Cum consideră analiştii fenomenului, spectatorul modern tipic este cel consacrat „imaginii de departe", adică cel care „vede" mereu în plan apropiat, deşi se află la distanţă.
Spre deosebire de presa scrisă, televiziunea este mai incitantă, imaginea şi sunetul stimulează curiozitatea, interesul spectatorului, căruia îi furnizează „în direct" (live) tot felul de informaţii despre un om politic sau despre persoana intervievată. Privitorul poate „citi" iritarea, minciuna, furia pe faţa celui aflat în lumina reflectoarelor, îşi poate face o impresie personală despre un om politic într-un mod în care generaţiile anterioare televiziunii nu puteau decât dacă făceau parte din clasa politică privilegiată.
În contextul expansiunii mijloacelor audiovizuale, dacă se doreşte ca o anumită problemă importantă, de interes public să fie discutată în „văzul şi auzul lumii" serios, atunci studiourile de radio şi de televiziune sunt o arenă de dezbatere mult mai potrivită decât paginile ziarelor. Spre deosebire de ziare şi cărţi, televiziunea nu permite însă reflecţia, reexaminarea unui text scris, compararea unei analize cu alta. Totodată, televiziunea îi „aplatizează" pe cei ce apar pe micul ecran, încât un rebel dintr-un partid oarecare pare la fel de important ca un lider notoriu. Dacă cineva se bazează pe televiziune ca pe un fel de listă nominală a oamenilor politici, ar putea fi indus în eroare, deoarece, spre exemplu, parlamentarii ce urmăresc cu orice preţ să iasă în evidenţă sunt tocmai cei ce nu au reuşit să se impună în ierarhia politică oficială şi care până atunci erau nişte simpli necunoscuţi, constată frecvent analiştii.
În genere, presa, radioul, televiziunea sunt beneficiarele circulaţiei şi democratizării informaţiei. Astăzi, un ziar serios ştie adesea la fel de multe de la corespondenţii şi colaboratorii săi, ca şi un minister, un guvern sau conducerea unui partid politic de la sursele lor de încredere. A fi „bine informat" înseamnă a fi puternic, iar printre cei ce beneficiază de această putere se numără şi presa, ajutată şi asistată de numeroase grupuri de presiune, de experţi puşi în slujba ei, care se străduiesc să demonstreze, zi şi noapte, că guvernul ştie mai puţine decât ea despre ce se întâmplă în lume. Factorii de putere nu mai pot prezenta o versiune proprie a unui eveniment sau altuia şi nu mai pot recomanda o anumită soluţie fără pericolul ca acestea să fie contrazise sau reexaminate. Cetăţenii sunt mai liberi dacă sunt mai bine informaţi, din surse mai multe şi independente.
Problema care se pune este însă aceea a gradului de independenţă politică a mijloacelor de informare în masă, dat fiind că, în legătură cu aceasta, se poate determina spiritul partizan. Se înţelege, nu este vorba aici de publicaţiile de partid, declarate sau recunoscute ca atare. Dar pot exista ziare şi publicaţii, posturi de radio şi televiziune, publice sau private, care, autointitulându-se ori declarându-se formal independente, practică un evident partizanat.
Unele orientări gazetăreşti care privesc profesia doar ca „piaţă" dau prioritate „poveştilor tari", ocolind analiza politică amănunţită, excelând adesea în ştiri senzaţionale, „ştiri-bombă", „picurate" în conştiinţa publică pentru ca a doua zi ele să fie înlocuite de altele, mai mult sau mai puţin semnificative. „Competiţia" a creat un fel de manie „profesională" pentru
„anume" relatări, dintre care unele rămân mereu departe de realitate. Aici nu este însă vorba numai de „partizanate" mai mult sau mai puţin evidente, ci şi de interese comerciale. Supralicitând asemenea modalităţi, publicistica riscă să se abată de la propria menire şi să devină o ameninţare chiar la adresa mecanismelor vieţii democratice. Cum atrag atenţia autori cunoscuţi în domeniu, „oricât ar fi mass-media de importante pentru fiecare individ (şi chiar grup-n. ns.) în parte, adevărata lor importanţă trebuie căutată la nivel general. Nivel la care se conturează trei aspecte independente: democraţie, libertate de expresie şi pluriformitate. Media participă la construcţia democraţiei".9
Politicienii îşi fac mereu loc către atenţia mijloacelor de informare în masă, fiind sesizabile, potrivit unor observaţii mai îndelungate, următoarele căi: în primul rând, captarea atenţiei mass-media prin vorbe şi prin fapte (ceea ce este legitim, mai ales în cazul în care au ceva de spus), dar mulţi cad în ispita de a avea mereu „câte ceva" de spus; în al doilea rând, politicienii încearcă să câştige influenţă asupra jurnaliştilor şi, în al treilea rând, chiar să controleze mijloacele de comunicare prin puterea de care dispun, formulând anumite legi ale presei şi televiziunii.
O influenţă considerabilă în această privinţă are şi faptul că politicienii decid, direct sau indirect, asupra repartizării posturilor de conducere şi a bazelor de finanţare a posturilor publice de televiziune sau industriei poligrafice. Politicienilor nu li se poate lua automat în nume de rău faptul că folosesc jurnaliştii pentru a-şi atinge scopurile, însă aceste încercări pot fi prevenite prin preocuparea ca mijloacele de informare să funcţioneze ca organisme realmente imparţiale în viaţa social-politică.