Supus observaţiei şi cercetării ştiinţifice, fenomenul politic, puternic marcat de subiectivism, dominat de ipostazele exprimării intereselor diverse, intră şi sub incidenţa unor înţelegeri şi interpretări fanteziste, transpuse în mituri. Dar, înainte de a aborda problematica miturilor politice, este de reţinut că procesele politice pot fi descifrate prin metode ştiinţifice, esenţiale în elaborarea unor analize realiste. Analiza se aplică, bineînţeles, proceselor reale din sfera politicii, dar şi conceptelor, teoriilor şi doctrinelor, imaginilor reale sau false despre fapte sau evenimente politice, explicaţiilor necritice, care, de regulă, au o încărcătură emoţională, subiectivă, urmărind apărarea sau justificarea unui sistem politic, unei mişcări politice. În această privinţă, poate fi vorba despre mituri politice. Având şi sensul de model exemplar, mitul - deşi concept convenţional - influenţează viaţa socială, propriu-zis conştiinţa unor categorii de oameni.
Gândirea contemporană asupra miturilor a fost îmbogăţită considerabil de opera lui Mircea Eliade, pentru care „mitul este o realitate culturală extrem de complexă care poate fi abordată şi interpretată în perspective multiple şi complementare", mitul povestind o istorie sacră şi relatând evenimente care au avut loc de mult, în trecut, la începuturi, devenind un model exemplar al activităţilor omeneşti, dar povestind „istorii adevărate" şi „istorii false". În concepţia savantului român, mitul nu este, în sine, o garanţie de „bunătate", nici de moralitate. Funcţia mitului este „de a releva modele şi de a oferi astfel o semnificaţie atât lumii, cât şi existenţei omeneşti. Aşadar, rolul său în formarea omului este uriaş. Mulţumită mitului, ideile de realitate, de valoare, de transcendenţă se conturează cu încetul", procesul fiind stimulat, „corectat", îmbogăţit prin conlucrarea dintre imaginaţie şi creativitate, alegorie şi raţionalitate, prin delimitarea între sacru şi profan, prin ceea ce însuşi autorul numeşte „măreţia şi decăderea miturilor".
Mircea Eliade nu s-a ocupat direct şi nici pe larg de miturile din viaţa social-politică, dar a atras atenţia asupra „miturilor lumii moderne", cum ar fi „originea" în istoria naţională a mai multor popoare. În acest context, este de semnalat că înclinaţia spre exaltarea „originii nobile" a dus la mitul rasist al „arianismului", valorificat politic în Germania hitleristă. Alte orientări au propovăduit şi „prelucrat" ideologic mitul „Vârstei de aur" a omenirii, care, potrivit unor tradiţii, caracterizează începutul şi sfârşitul istoriei. Mircea Eliade consideră că „Marx a îmbogăţit acest mit venerabil cu o întreagă ideologie mesianică de origine biblică, pe de o parte, rolul profetic şi funcţia soteriologică pe care o atribuie proletariatului, pe de alta, lupta finală dintre Bine şi Rău, pe care o putem uşor asemui cu conflictul apocaliptic dintre Cristos şi Anticrist, urmat de victoria definitivă a celui dintâi. E semnificativ faptul că Marx îşi însuşeşte speranţa escatologică a unui sfârşit absolut al Istoriei"14. In acelaşi timp, savantul român atrage atenţia asupra structurilor mistice ale imaginilor şi comportărilor impuse colectivităţilor prin mass-media (personajul suveran, obsesia „succesului", miturile elitei culturale sau ale „ieşirii din timp" etc.).
După unii exegeţi, miturile sunt un fel de lecturi prelogice ale fenomenelor, practicate de omul naiv, incapabil de abstracţii în faza copilăriei umane, între gândirea politică şi mit existând anumite trăsături comune, cum ar fi: previziunea sau spectaculosul, imaginea captatoare, seducătoare. Fără să evite explicarea şi chiar utilizarea conceptului de mit politic, politologia utilizează metode ştiinţifice, adică acele căi de investigare specializată a fenomenelor politice, urmărind cercetarea fără prejudecăţi a ceea ce se petrece, utilizând mijloacele la care se poate recurge repetat pentru verificare şi cooperare în vederea evaluării.
Paralelismul între gândirea mitică (mitul ca expresie a unui „premodel") şi judecăţile politice provine din împrejurarea că „nimic nu seamănă mai mult cu gândirea mitică decât ideologia politică. In societăţile noastre contemporane, aceasta din urmă poate că a înlocuit-o doar pe cealaltă".
Adaptând la realitatea românească exemplul utilizat de Lévi-Strauss, se poate spune că, pentru omul politic român, revoluţia din decembrie 1989 nu este doar o secvenţă de evenimente din trecut, ci şi o schemă sau sintagmă mentală care trimite la imaginea de viitor, la problematica tranziţiei şi direcţiile (dezirabile, posibile) ale dezvoltării. Cu alte cuvinte, „mitul decembrist" şi-a pus amprenta asupra gândirii politice şi comportamentului, de la oameni politici la categorii mai largi de cetăţeni, iar aceasta, se înţelege, în orizonturi de aşteptare diverse, pornind de la diversitatea intereselor şi opţiunilor, cu sens pozitiv, dar şi negativ în ordinea aşteptărilor şi îndreptăţirilor.
Politologic, adică ştiinţific, descifrarea mitului presupune însă „ieşirea" din el, demitizarea prin analiză, prin perceperea logicii gândirii mitice. Cum anticipa Claude Lévi-Strauss, „poate că vom descoperi într-o zi că în gândirea mitică şi în gândirea ştiinţifică funcţionează aceeaşi logică şi că omul a gândit întotdeauna la fel de bine". La fel de bine în raport cu timpul său şi cu nivelul cunoaşterii, al capacităţii de înţelegere şi evaluare a trecutului, prezentului şi viitorului.
In acest context, o serie de analişti constată că unul dintre miturile politice, căzute însă din ce în ce mai mult în desuetudine, pe măsura trecerii timpului şi modernizării politice a lumii, îl constituie iluzia conducerii monarhice - rege, împărat, ţar, şah etc. - în virtutea eredităţii şi a unei învestiri iniţiale sacre, supranaturale. Treptat, pe măsura evoluţiei sistemelor democratice, ca un fel de compromis, „scuză istorică" sau explicaţie conjuncturală, s-a ajuns la concluzia, acceptată în diverse ţări, potrivit căreia „suveranul domneşte, dar nu guvernează". Este însă de observat că în unele ţări - de fapt, în majoritatea celor monarhice, în primul rând din Europa, dar şi din alte zone ale lumii - ceea ce s-a conservat sunt elemente ale mitului: formalismul, figuraţia, ceremonialul, jocul imaginar şi decorativ, artificialul.
In demonstraţiile unor analişti, „mitul politic înseamnă multă fabulaţie, este deformare sau interpretare ce recuză în mod obiectiv realul. Dar, deşi e o legendă, e adevărat că el exercită şi o funcţie explicativă, furnizând un anumit număr de chei pentru înţelegerea prezentului, constituind o grilă care pare a ordona haosul tulburător al faptelor şi evenimentelor", iar „prin intermediul observaţiei sociologice, mitul politic apare ca fiind şi determinant şi determinat: produs al realităţii sociale, el este şi producător" de realitate socială.
Pentru analistul politic este esenţial ca, în evaluarea cursului şi semnificaţiei proceselor, fenomenelor, evenimentelor, situaţiilor şi personalităţilor politice, să recurgă pertinent la exigenţele metodei ştiinţifice. Spre a descifra raţional mitul şi realitatea politică. Metodologic, aceasta înseamnă stabilirea cât mai exactă a temei sau ipotezei care să exprime logic relaţii explicabile raţional între variabilele procesului urmărit, culegerea datelor semnificative, perceperea corectă, obiectivă a caracteristicilor, atitudinilor şi opiniilor unor indivizi sau grupuri, ale diverselor instituţii politice reprezentative, evaluarea modului lor de acţiune etc.
Spre deosebire de mit, care angajează şi acreditează automat, necritic şi integral o idee, o imagine, un ideal presupus realizat şi realizabil în continuare, repetabil, metoda ştiinţifică, analiza politică propriu-zisă recurg la separarea mentală a unui proces, eveniment, subiect de cercetare în părţile sale componente pentru a-i studia geneza, natura şi a determina relaţiile dintre părţi, precum şi poziţia acestora faţă de „întreg". Analiza politică utilizează metode diverse şi complexe, serii de fapte şi comportamente politice relevante, urmărind descifrarea relaţiilor cauză-scop-mijloace, căutând a sesiza tendinţe, a anticipa evoluţii, a proiecta variante, în funcţie de factorii şi parametrii evenimentelor cercetate.
Judecăţile de valoare privind evoluţia societăţii şi a ştiinţei în sine operează cu unele disocieri care privesc metoda şi conţinutul celor două sfere de activitate umană. „Suntem obişnuiţi să ne imaginăm istoria politică şi socială a omenirii ca pe un zig zag întâmplător între progres şi dezastru, dar istoria ştiinţei ca pe un proces continuu, cumulativ reprezentat de o curbă mereu crescătoare, unde fiecare epocă adaugă un nou subiect de cunoaştere moştenirii trecutului, făcând astfel templul ştiinţei să crească mereu... Sau, ca o alternativă, o reprezentăm în termeni de creştere «organică» de la copilăria civilizaţiei, încorsetată de magie şi contaminată de mituri, prin diverse stadii de adolescenţă, până la maturitate raţională, eliberată".
Se înţelege, nu sunt puţine şi nici lesne detectabile capcanele evoluţiei mentalităţilor pe drumul decontaminării de mituri prin cunoaştere şi evaluare ştiinţifică, raţională, aplicabilă vieţii politice în pofida prevalenţei intereselor, care îi imprimă acesteia grade diferite de subiectivitate, iar actorilor politici tentaţii de escamotare a realului.
Analiza politică bazată pe metode ştiinţifice, sesizând existenţa unor elemente comune între gândirea politică şi mit, este datoare a disocia nuanţat ce este previziune reală sau închipuire, în ce măsură o promisiune politică pentru viitor este sau poate deveni program realizabil ori numai o „cortină" pentru frustrările prezentului, în ce fel gesturile sociale ale politicii şi politicienilor au temeiuri obiective, raţionale ori transpun imaginativ şi speculativ roluri ale „animalului politic".
Dacă este de înţeles şi acceptabil că dimensiunea mitică a proceselor politice, sau a unora dintre ele, se regăseşte în anumite modele explicative pentru structuri politice existente, în proiecte de viitor acreditate sau legitimate prin referiri la un trecut eroic, este de aşteptat ca analiza politică bazată pe metode ştiinţifice să aducă politica şi pe politicieni „cu picioarele pe pământ". Dacă, aşa cum arată destule şi convingătoare exemple ale istoriei, politica a fost şi este capabilă a genera şi menţine mitul, ştiinţa politicii sau politologia se află permanent în faţa misiunii de a contribui - pe bază de argumente şi fapte - la demitizarea politicii, a diverselor evenimente sau comportamente politice, apelând la explicarea logică, la analiza lor obiectivă, fie că este vorba despre politica internă sau internaţională, evitând tentaţia generalizării absolutizante sau a concluziei „mânate" de interese oculte, de tentaţia falsificării sau mistificării. Altfel spus, îndeosebi pentru ştiinţa politică, logica validării unor judecăţi de valoare trimite la observaţie, la metode inductive şi deductive aplicate direct experienţei, adică situaţiilor şi proceselor sau evenimentelor politice, pentru a ajunge la concluzii pertinente privind evoluţia lor, iar în funcţie de acestea, la anumite ipoteze, implicaţii, predicţii şi, bineînţeles, la teoria care le susţine, le confirmă sau le respinge. Inspirată de concepţiile lui Karl Popper asupra filosofiei ştiinţei, metoda se bazează deopotrivă pe experienţă şi observaţie, dar şi pe inteligenţa şi raţiunea demersului analitic, pornind de la definiţii şi ipoteze cât mai corecte şi realiste, de la examinarea obiectivă a concordanţei dintre ceea ce se vede sau se mişcă pe scena vieţii politice (interne sau internaţionale) şi ceea ce semnifică mişcarea, gestul sau comportamentul factorilor politici.
Anticipând perspective noi în lumina istoriei civilizaţiei umane, analiştii sociali nu pot să nu se refere la spaţiul politic pentru a descrie viitorul. Unii dintre aceştia explorează căile şi metodele privind rezolvarea conflictelor, elaborarea deciziilor, politicile economice legate de cele ecologice, observând că pe parcursul istoriei s-a ajuns la centralizarea societăţii, a puterii. „Dar centralizarea puterii deschide în mod inevitabil uşa - cei care deţin puterea au acces la informaţii, iau decizii şi redistribuie lucrurile - fructificării oportune a posibilităţilor pentru a se recompensa pe ei înşişi şi pe apropiaţii lor. Pentru cel familiarizat cu orice grupare de oameni moderni, acest lucru este evident. Pe măsură ce societăţile timpurii s-au dezvoltat, cei care acumulau puteri centralizate se constituiau ca o elită, devenind, probabil, sursa unora dintre cele mai familiare clanuri foste egale dintr-un sat, încât ajungeau apoi «mai egale» decât ceilalţi"19.
Autorul american, dorind să demonstreze în ce mod istoria şi biologia s-au influenţat şi îmbogăţit reciproc, înlesnind o profundă înţelegere a condiţiei umane şi destinului societăţii - inclusiv prin intermediul unor forţe simbolice cum au fost şi continuă să fie armele, seminţele şi oţelul - trimite sugestiv şi convingător, adesea metaforic, la rădăcinile şi metodele politicii ca parte activă a modernizării omului şi a lumii. O lume care, potrivit altor analişti, îndeosebi europeni, a intrat şi se avântă în postmodernism, ca o nouă şi paradoxală paradigmă a prezentului şi viitorului, privite în înlănţuirea lor naturală. Este menirea ştiinţelor sociale - iar în acest context şi a politologiei - de a descifra fizionomia şi fiziologia postmodernismului. „Un mod de a o face este să explorăm postmodernismul ca o experienţă a crizei, comparându-l cu alte perioade asemănătoare pentru a descoperi ce rezolvări au fost căutate, dacă au fost căutate vreunele. Astfel, ar trebui să putem discerne ce fel de probleme - de cunoaştere şi existenţă, de etică şi politică - se ridică şi, de asemenea, să înţelegem mai bine de ce postmodernismul poate fi văzut ca un moment ... al resemnării civice sau al speranţei realiste".
Problematica socială, economică, politică şi culturală, pe scurt, starea lumii şi viitorul colectivităţilor oferă un larg câmp de acţiune ştiinţei politice.
Complexitatea vieţii politice contemporane solicită intens contribuţia ştiinţifică a analiştilor sociali şi politici, efortul constructiv al politicienilor realişti. Agenda încărcată şi mereu schimbătoare a scenei politice impune atenţiei preocupări raţionale conjugate, apte a situa ştiinţa politică, politologia la nivelul cerinţelor şi condiţiilor materiale şi intelectuale ale epocii istorice, ale idealurilor lumii secolului al XXI-lea.