Problemă mai veche în istoria gândirii sociale, mereu actuală şi necesar a fi supusă analizei, relaţia dintre morală şi politică a fost abordată sub diverse moduri. Dacă este adevărat, cum am mai amintit, că instituţiile politice există şi funcţionează pentru ca toată lumea să profite de ele, şi cei fără putere şi stăpânii, deşi măsura acestui profit diferă, iar prin aceasta el este discutabil, atunci devine evident că dorinţa de putere -specific omenească - întreţine şi o morală a puterii, a politicii, în general. Spectacol competitiv, teren al ambiţiei, dar şi al nesiguranţei, politica şi sistemele de putere implică şi moralitatea, adeseori chiar absenţa acesteia, cultivarea unor convenţii mai mult sau mai puţin respectate, care generează încredere şi neîncredere, frustrări şi împliniri, acceptări şi respingeri. Cognitivul şi emoţionalul, adevărul şi falsul, judecata şi prejudecata, frecvent întâlnite în viaţa politică, „trimit la dualităţi fundamentale: dragoste/ură, atracţie/repulsie. Acestea, la rândul lor, se interferează cu dualismul moral: bine/rău, legitim/inadmisibil etc., cu distincţia adevărat/fals, care nu funcţionează în mod sigur pe terenul pur intelectual al elucidării" într-atât de evident încât „nivelurile cognitiv şi emoţional nu pot fi niciodată disociate pe de-a întregul în realitate".
Asemenea considerente asupra implicaţiilor subiectivismului şi subiectivităţii în politică şi a logicii interesului (individual, de grup, de partid) pun în lumină cerinţa de a discerne între moralitate şi imoralitate în politică, de a sesiza valorile deontologiei politice, aşa cum rezultă ele din „jocurile" de scenă sau din culisele politicii.
In legătură cu raporturile dintre politică şi morală este semnificativ a consemna că, prin prisma istoriei gândirii filosofice şi politice, se impun atenţiei următoarele ipoteze ori premise conceptuale: 1) Primatul moralei faţă de politică. 2) Primatul politicii asupra moralei. 3) Opoziţia ireductibilă dintre morală şi politică.
In ce priveşte primatul moralei, Kant afirma că politica nu poate înainta nici un pas fără a se ploconi în faţa moralei, care vine cu soluţii ori de câte ori politica nu dispune de ele. In Critica raţiunii practice (1788) este fundamentată conştiinţa legii morale prin cunoscuta formulă: „Acţionează întotdeauna după o maximă care ai vrea în acelaşi timp să devină o lege universală", eticul având statutul unei autonomii absolute. Mai târziu (Spre pacea eternă,1795), definind istoria ca un „progres în conştiinţa libertăţii", filosoful relevă (chiar dacă nu explicit) posibilitatea şi necesitatea unei complementarităţi între morală şi politică. In spiritul filosofiei politice a lui Kant, Karl Jaspers va preconiza soluţionarea marilor probleme politice prin cerinţa desăvârşirii morale a indivizilor (Despre originea şi scopul istoriei).
O serie de alţi gânditori şi filosofi, începând cu Aristotel şi continuând cu Machiavelli, apoi cu politologii moderni, susţin prioritatea politicii faţă de morală, coabitarea între principii politice şi standarde morale. In politologia contemporană, corelaţia dintre morală şi politică este văzută sub cele mai diverse planuri, cercetările sau analizele apelând la criterii normative, la principii generale şi chiar la reguli practice. Conexiunea dintre acestea este examinată din perspectiva admisibilităţii sau inadmisibilităţii judecăţilor şi aprecierilor morale în politică, a raporturilor dintre idealurile morale şi interesele politice.
Există, însă, şi teorii privind opoziţia dintre morală şi politică. Astfel, Max Weber susţinea că opoziţia dintre etica responsabilităţii, specifică omului politic, şi etica convingerii nu este altceva decât reflectarea opoziţiei dintre morală şi politică. Aceasta, datorită faptului că politica operează cu scopuri, mijloace, acţiuni şi indicatori de eficienţă, pe când morala apelează la convingeri şi idealuri. In Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Weber a susţinut că o analiză pur economică sau tehnologică nu poate explica dezvoltarea acestuia, importante fiind ideile religioase şi etice, îndeosebi morala riguros ascetică a calvinismului. Abordând relaţia dintre profesia şi vocaţia politică, Max Weber descria figura „şefului tipic", un om „care ştie ce vrea", dar lucrează „din umbră", sugerând altora ce să spună sau ce să facă; în materie de morală politică, un asemenea personaj se adaptează moravurilor în vigoare şi „nu acţionează altfel în domeniul moralei economice".
In politologia contemporană, sunt de semnalat abordările privind morala politicii, tratată sub aspectul coeziunii grupurilor, al atitudinii favorabile a membrilor grupului faţă de grup, de scopurile propuse, de lideri. Mai precis spus, moralul politic, văzut ca expresie a înlănţuirii unui şir de factori - convingerea în utilitatea sau justeţea scopului, încrederea în eficacitatea mijloacelor şi procedeelor folosite, în calităţile liderilor, în oportunitatea condiţiilor - ce ar contribui la întărirea coeziunii grupului şi puterii lui de acţiune. Sunt însă de menţionat gradualitatea moralului politic şi oscilaţia atitudinilor izvorâte din faptul că în cadrul unuia şi aceluiaşi grup coexistă convingerea în justeţea cauzei (a doctrinei), dar şi îndoiala, nesiguranţa în capacitatea liderilor; pot să existe condiţii optime pentru atingerea unui scop, dar nu prezintă încredere mijloacele sau procedeele tactice ori strategia enunţată etc., dezbaterile publice dezvăluind adesea scene de o moralitate îndoielnică.
Un asemenea tablou rezultă din următoarea descriere: una din cheile de boltă ale democraţiei pluraliste o constituie libera discutare a alternativelor sociale, competiţia deschisă în jurul mizei puterii, critica parlamentară a politicilor publice în curs de executare, ceea ce generează confruntare între oameni, între idei, programe şi proiecte. „Parte integrantă a unui spectacol de masă, confruntarea poate părea un pugilat cu arme delicate, dar retorica, destinată publicului larg, nu poate evita deseori căderea în efecte grosolane. Astfel, viaţa democratică este înţeleasă în termeni trişti ca un spectacol... în care se pierde viziunea interesului general, se dizolvă dezinteresarea şi devotamentul pentru binele public. Efectiv, arma criticii este deseori bătaie de joc şi glumă 78 proastă, lovitură sub centură şi expresie josnică... Tiradele oratorice lirice... asupra libertăţilor, insecurităţii sau inegalităţilor dau de gândit dincolo de cotidianul meschin. Vălul, mereu insuficient ridicat asupra combinaţiilor strategice ale oamenilor politici, activează, în mărime naturală, plăcerea jucătorului care calculează şi anticipează. Afaceri şi scandaluri dezgropate pentru a slăbi un adversar permit omului de rând să pătrundă, cu imaginaţia, în culisele misterioase ale marii scene ... Exploatarea scandalului în viaţa publică este echivalentul rubricii «fapt divers» care, tratată în mod corect, ajută atâtea ziare să treacă de dificultăţi financiare".16
După alte opinii, politica este percepută ca o zonă ridicolă, ca locul minciunilor, al măştilor şi comediilor de care se cuvine să te detaşezi, aspect ce nu este asimilabil unui fenomen marginal, nici reductibil la o simplă perversiune de idealuri înalte, ci se arată a fi funcţional, ca expresie a „ludicului democratic".
Analizele politologice operează normativ, utilizează reguli sau valori care să ofere criterii sau standarde de comportament general acceptat, conferind sau verificând trăsături de profesionalitate ale oamenilor politici reprezentativi. Teoretic şi practic, normele se concretizează în reguli oficiale (norme explicite) şi neoficiale (implicite), toate intrând sub incidenţa profilului etic al politicianului, astfel încât, în măsura în care politica a devenit pentru acesta o profesiune, s-ar putea vorbi, asemenea altor domenii, şi despre deontologia politică. Aceasta este înţeleasă ca doctrină a moralei profesionale, cuprinzând ansamblul normelor şi obligaţiilor etice specifice activităţii politice, personalităţii publice.
In lumea modernă se resimte tendinţa profesionalizării politicii, fapt ce relevă procesul de formare sau exercitare a unei competenţe specifice. Fiind vorba despre impactul de netăgăduit al politicii asupra vieţii sociale, competenţa politică solicită, între altele, capacitate morală exprimată prin virtuţi civice, cetăţeneşti. Dar politologia nu poate face abstracţie de realitatea că în politică, mai ales în rândurile profesioniştilor politicii (cu vocaţie autentică sau accidental aflaţi în această postură), îşi fac loc şi trăsături sau practici negative. Printre acestea se remarcă demagogia şi oportunismul. Acesta din urmă este, în genere, definit ca poziţie lipsită de principialitate şi de fermitate morală (de consecvenţă principială), poziţia celui în cauză fiind subordonată, după împrejurări, unor păreri şi principii diferite, adesea contradictorii. La rândul său, demagogia este o formă inacceptabilă în sfera vieţii politice, fie că este vorba despre intenţii, metode sau consecinţe ale practicii de a expune programe pe care cel ce le susţine ştie că nu sunt realizabile, dar scontează că va obţine astfel avantaje politice pentru el şi formaţiunea sa politică. Demagogia este cazul tipic de folosire a puterii limbajului, o „artă" de a seduce prin discurs, exploatând dorinţele şi stările de insatisfacţie ale maselor. Desigur, contextul social-economic propice demagogiei este cel instabil, de criză, de tranziţie de la un sistem sau regim politic la altul, dar demagogia nu lipseşte nici în condiţii de relativă normalitate. Studiind geneza şi funcţionalitatea politicii, politologia nu scapă din vedere totalitatea proceselor (trăsăturilor) pozitive şi negative ale vieţii politice, ale actelor sau proceselor de conducere.