In politologia modernă există, explicabil, o multitudine de abordări, al căror numitor comun se regăseşte în ideea că, în genere, în viaţa umană, cu deosebire în sfera politicii, interesul apare prin intermediul motivaţiei, fiind transpus în practică prin acţiunea politică de către actori politici. In această accepţie, motivaţia priveşte ansamblul mobilurilor sau scopurilor (mai mult sau mai puţin recunoscute) care influenţează ori stimulează indivizi, grupuri sociale, partide politice să întreprindă anumite acţiuni, să tindă spre anumite ţeluri. Este vorba, astfel, despre atitudini, valori, opinii raportate la politică. Spre exemplu, în comportamentul ce urmăreşte un ţel, în votul dat unui partid, în strategia sau în programul unei formaţiuni politice, în discursul unui lider se regăseşte sau ar trebui să se întrevadă o anumită motivaţie descifrabilă analitic.
Prin acţiune politică se înţelege, pe de o parte, un comportament sesizabil, manifest, al unui grup într-un sistem politic, iar pe de altă parte, un proces urmărind elaborarea şi aplicarea unor strategii privind rezolvarea problemelor publice, dezvoltarea societăţii în ansamblu sau în unele sectoare (domenii). Unele orientări teoretice consideră că o acţiune politică poate avea caracter spontan, nepremeditat, întâmplător, dar poate fi rezultanta unui proces decizional conştient.
Cel ce desfăşoară acţiunea politică este, pentru analiza politologică, actorul politic, adică acele persoane, grupuri sociale sau organizaţii instituţionalizate care îndeplinesc, în cadrul societăţii, un rol politic influent, generator de efecte politice. Actori politici sunt, astfel, partide, guverne, parlamente, personalităţi politice, iar în plan internaţional, state naţionale sau organizaţii zonale, continentale sau mondiale.
Acţiunea politică este, de regulă, una persuasivă, adică de convingere, de influenţare, urmărind să atragă adepţi, să determine pe alţii să împărtăşească anumite valori, idei, atitudini spre a-i integra sau ralia acţiunii respective, pe scurt, politicii enunţate sau avute în vedere. In principiu, persuasiunea politică reprezintă o acţiune deschisă, de explicare pozitivă, lipsită de constrângeri, care apelează la argumente raţionale. Sub incidenţa persuasiunii se regăsesc, pe lângă asemenea argumente, şi factori subiectivi de influenţare, din care nu lipsesc prestigiul unei personalităţi, experienţa de viaţă, doctrina împărtăşită, arta de a convinge, charisma şi chiar tentativa de corupţie. Desfăşurându-se pe căi diferite (presă, dialog direct, discursuri etc.), acţiunea de convingere utilizează o gamă largă de modalităţi, de la declararea directă a intereselor în cauză la transmiterea de informaţii complete, nedistorsionate, dar şi subterfugii, cum ar fi deturnarea deliberată a atenţiei auditoriului spre alte „subiecte", colaterale ori secundare, recurgându-se uneori la oferta mai mult sau mai puţin onestă de promisiuni şi recompense, adică la demagogie.
Un aliat al acţiunii politice este propaganda, ca activitate sistematică de răspândire a unor idei, doctrine şi opinii politice, a unor credinţe sau convingeri, apelându-se la principii, date statistice, fapte şi argumente raţionale, în contextul asocierii inteligente, abile a stărilor şi trăirilor emoţionale, a situaţiei şi experienţei de viaţă a auditoriului. Aceasta urmăreşte a convinge şi a câştiga adepţi, a determina atitudini şi comportamente, a mobiliza oamenii la anumite acţiuni. Insă, în funcţie de scopuri şi mijloace, propaganda poate duce şi la răspândirea de neadevăruri sau poate recurge la manipulări prin intermediul simbolurilor false, al discursurilor demagogice.
In funcţie de regimul politic, de natura acestuia (democraţie sau dictatură, totalitarism sau pluralism), istoria politică a consemnat moduri specifice, diverse de desfăşurare a propagandei politice, aceasta oscilând de la libertate de expresie la control administrativ, de la diversitate la monopol, de la principiu la dogmă. Eficienţa propagandei este dependentă de gradul de informare al destinatarilor, de cultura generală şi, în special, politică a acestora, fiind evident că între factorii care afectează - pozitiv sau negativ - perceperea, la rândul ei, pozitivă sau negativă, a fenomenelor sau proceselor politice se află ideologia, personalitatea, activitatea şi experienţa politică, poziţia socială, aşteptările, speranţele (privind costurile şi recompensele potenţiale), gradul de informare, stările emoţionale ale receptorului.
In ceea ce priveşte atitudinea politică, aceasta se raportează, bineînţeles, la subiecte politice, lideri, programe, instituţii, evenimente, ea fiind expresia anumitor stări psihosociale, în favoarea sau defavoarea anumitor acte sau orientări politice. Atitudinile politice rămân relativ constante, însă au o mobilitate specifică, se modifică în diferite grade sub influenţa diverselor evenimente, procese şi acţiuni politice. Studierea atitudinilor politice, a curentelor de opinie este de un real folos pentru politicienii de profesie, pentru reglarea „tirului" acţiunilor politice, pentru elaborarea programelor, a strategiilor în campaniile electorale etc. Dinamica atitudinilor politice exprimă dinamica ideilor şi intereselor, acestea fiind influenţate, dar şi influenţând, la rândul lor, evoluţia idealurilor şi ideologiilor politice.