În termenii cei mai generali, doctrina politică a naţionalismului, derivată din conceptul de naţiune şi din raţiuni ale interesului naţional, are o accepţiune specifică, desemnând, de obicei, politica independenţei economice şi politice, cauza apărării suveranităţii naţionale, cauza progresului şi prosperităţii propriei naţiuni şi propriului stat. Sub acest din urmă aspect, naţionalismul îşi găseşte echivalenţa şi în conştiinţa apartenenţei la un anumit popor, la un anumit mediu social, politic, cultural, ceea ce, la nivel psihosocial, ideologic, devine patriotism.
Ca doctrină politică, naţionalismul întruneşte conotaţii specifice în funcţie de stadiul istoriei unui popor sau altuia, de obiectivele sau scopurile forţelor social-politice care le promovează. În fond, nici în acest domeniu al politologiei, luând anumite rezerve, nu este „nimic nou sub soare". Şi alte doctrine, precum liberalismul, social-democraţia, democraţia creştină poartă amprenta epocii istorice, a contextului naţional şi internaţional, luând înfăţişări diverse şi solicitând explicaţii concrete, în afara generalizării pripite sau extrapolării forţate, artificiale. Recursul la istoricitate, la condiţiile geopolitice de exprimare efectivă şi de influenţă reală se cere a fi neapărat prezent în cazul abordării naţionalismului ca doctrină politică. Rolurile acestei doctrine au fost şi sunt încă (vor fi şi în secolul al XXI-lea) benefice, pozitive pentru destinul naţional şi contextul internaţional, dar şi malefice, negative. Una este a susţine cauze naţionale fără a încălca drepturi şi aspiraţii ale altora (naţiuni, naţionalităţi, etnii) şi altceva a „trece peste orice", a diminua şi anula interesele şi aspiraţiile altora.
Apărută sau configurată mai puternic în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, o dată cu formarea primelor naţiuni moderne şi în procesul consolidării statelor naţionale, doctrina naţionalismului a căpătat semnificaţii diverse şi adesea contradictorii în secolul al XX-lea. Tentaţiile de acaparare manifestate de statele puternice, îndeosebi, subjugarea economică şi politică a unor naţiuni, aspiraţiile către libertate, prosperitate şi independenţă naţională, statală au înscris în istorie o anumită dinamică a agresivităţilor, au generat confruntări şi războaie, „ajungerea la extreme", după o expresie a lui Clausevitz. În acest creuzet al istoriei s-a fluidizat, doctrinar, naţionalismul, s-au separat diversele lui variante, cu adevărat sau fals progresiste, fie că intraseră sau nu în simbioză cu alte doctrine, ca liberalismul, socialismul, rasismul, fascismul etc.
De aici rezultă limpede că doctrina naţionalismului se cere a fi considerată din cel puţin două perspective esenţiale, diametral opuse. O primă perspectivă ar fi aceea care defineşte naţionalismul ca manifestare a caracterului naţional al unui popor, al unui grup etnic, exteriorizată prin sentimentul apartenenţei la o naţiune şi conştientizarea unor interese comune în acest cadru. Astfel înţeles şi practicat, în trecut şi în prezent, naţionalismul a îndeplinit şi continuă să îndeplinească un rol istoric pozitiv; industrializarea şi formarea societăţilor moderne au creat terenul afirmării naţionale, iar comunitatea de interese naţionale ale unui popor, identitatea sa naţională şi culturală s-au exprimat şi au fost recunoscute, pe plan internaţional, prin intermediul unor construcţii politice proprii, independente, suverane şi egale în raport cu alte comunităţi naţionale. Ca ideologie, naţionalismul se exprimă pe două căi care se întrepătrund -politicul şi etnicul -, echilibrul sau dezechilibrul dintre acestea, gradul diferit de intensitate în diverse etape ale istoriei unui popor putând face din naţionalism o doctrină avansată sau retrogradă. Numit „sufletul politic al unui corp etnic", naţionalismul a putut şi poate evolua ambivalent: constructiv sau distructiv. Spre exemplu, în concordanţă cu aspiraţiile democratice, de progres şi prosperitate, o politică îndreptată spre lupta pentru afirmarea demnităţii naţionale şi a valorilor creative ale unui popor este una constructivă; dacă însă, în anumite împrejurări istorice, prevalează şi chiar domină aspectul etnic, absolutizat sau exclusivist, atunci se creează terenul propice pentru degenerarea naţionalismului în şovinism şi xenofobie, fenomene ce subminează climatul democratic.
O asemenea ipostază dezvăluie a doua accepţie contemporană a naţionalismului, manifestată prin exacerbarea sentimentului naţional, prin intoleranţă şi agresivitate faţă de alte popoare sau grupări etnice. Naţionalismul poate fi astfel expresia unui etnocentrism deformat structural, care îndeplineşte un rol distructiv, devenind o mişcare extremistă, în contradicţie cu spiritul civilizaţiei moderne, al drepturilor omului şi al raporturilor de egalitate şi respect reciproc dintre naţiuni. Unii analişti politici consideră că naţional-socialismul fascist şi alte orientări socialiste de factură naţională au combinat excesiv revendicarea puterii statului şi pretinsele interese ale naţiunii, iar sub masca internaţionalismului proletar şi a luptei pentru triumful mondial alsocialismului s-a dezvoltat paralel o altă procedură de aservire. Este vorba, astfel, despre o „logică naţionalistă", în sensul că în mrejele ei cad şi unii politicieni din statele liberale care critică „anarhia" endemică, deoarece aceasta duce la slăbirea puterii; considerând naţiunea drept valoarea supremă şi incontestabilă, ei cer ca tot ceea ce ţine de „instituţii şi moravuri să fie pus în serviciul forţei şi gloriei «naţionalismului»"[1].
Într-un sistem al pluralismului democratic, în care coexistă liber diverse doctrine politice, fiecare dintre acestea, oricare ar fi ea, nu poate să nu apere interesele naţionale, care devin un fel de numitor comun al doctrinelor şi practicilor politice oricât ar fi de diferite tacticile, strategiile şi programele acestora. În acest sens, naţionalismul constructiv, democratic este un factor de progres, la antipodul naţionalismului şovin, rasist sau xenofob, pornit, din motive declarate sau ascunse, împotriva altora (a altor naţiuni, naţionalităţi sau etnii); naţionalismul de acest gen devine, de regulă, antidemocratic, în cele din urmă, antiuman.
În analiza complexă şi spinoasă a doctrinei naţionaliste, politologia apelează la criterii obiective de departajare a diverselor teorii (ideologii) sau practici sociale (politice) pentru a răspunde la întrebări pe cât de simple, pe atât de clarificatoare dacă se răspunde concret, corect, cinstit şi obiectiv: Ce fel de naţionalism? Cui servesc o teorie sau alta, o practică sau alta? Politologii remarcă, pe bună dreptate, că, în viaţa politică, populismul - o ideologie lipsită, în anumite contexte, de scopuri morale -se integrează naţionalismului. „Populismul poate, în funcţie de circumstanţe, să îndeplinească o funcţie revoluţionară sau conservatoare. Definirea acestei funcţii trebuie să facă obiectul unei analize ferme spre a nu fi lăsată în seama hazardurilor judecăţii istoriei"[2].
Ca doctrină şi concepţie politică, naţionalismul are şi alte înţelesuri, fiind asociat de către diverşi analişti cu atitudinile exclusiviste, catalogat chiar ca unul din „sâmburii" conflictelor sociale moderne. Cei ce au sesizat o asemenea „evoluţie-involuţie" constată că „redescoperirea etnicului" a generat peste tot în lume răbufniri nefericite ale naţionalismului. Dar sensul negativ, exclusivist al nostalgiei originalităţii naţionale poate fi anihilat prin sensul pozitiv al naţionalismului constructiv, al toleranţei specifice democraţiei autentice şi societăţii civile, integrate într-o comunitate internaţională, de asemenea democratică, aptă a sprijini personalitatea naţiunilor şi naţionalităţilor, a respecta voinţa şi interesele popoarelor şi statelor.
O asemenea abordare a doctrinei naţionalismului devine cu atât mai acută, cu cât„legătura naţională a furnizat întotdeauna şi continuă să furnizeze cadrul indispensabil abordării sistemelor de guvernare bazate pe consimţământul explicit al celor guvernanţi, adică al democraţiei", iar pentru aceasta „adeziunea prealabilă faţă de casa comună (naţiunea) este indiscutabilă; în lipsa acesteia, cetăţenia devine o simplă abstracţiune"[3].
Pentru istoria românească este de consemnat că în primele decenii ale secolului al XX-lea, mai precis după decembrie 1918, s-au intensificat preocupările privind elaborarea şi clarificarea problematicii doctrinei naţionale. Referindu-se chiar la această temă, Nicolae Iorga spunea, în 1922, că este puternic şi viabil naţionalismul care se întemeiază pe democraţie, observând că, spre deosebire de alte popoare europene, „nu naţiunea noastră a fost creată de stat, ci statul nostru a fost creat de o naţiune", ideea naţională izbândind prin mijlocirea democraţiei[4].
La sfârşitul secolului al XX-lea, în contextul unor transformări care au schimbat şi schimbă radical lumea, evoluţia doctrinei politice a naţionalismului este sau ar trebui să fie puternic resimţită în ce priveşte opţiunile şi abordările politice. Ca în toate domeniile, se manifestă, însă, şi aici curente sau tendinţe contradictorii: unele care ţin pasul cu istoria, oglindind procesele cooperării internaţionale şi integrării (cazul Europei), altele marcând eforturi de adaptare (cum ar fi ţările est-europene, foste socialiste, dar şi alte zone ale lumii), altele acţionând ca o consecinţă a balastului ideologic de care se „agaţă", pe de o parte, de resuscitarea vechiului naţionalism, a egoismului naţional şi închistării, iar pe de altă parte, de tentaţia anihilării voinţelor şi expresiilor naţionale în favoarea unui supranaţionalism sau anaţionalism cosmopolit, de expresie neoimperială. In ce priveşte continentul european, la „o jumătate de secol după primii paşi ai construcţiei europene, în ciuda consolidării unei puteri dispunând de competenţe supranaţionale unice în lume, ca şi aîncercărilor de a conferi acestei puteri un cadru şi o legitimitate politică, regimurile politice ale statelor europene care participă la această aventură colectivă rămân puţin afectate, ca o dovadă că în materie politică, vreme îndelungată, cadrul politic va rămâne cadrul «natural şi legitim» al vieţii politice"[5], viaţa politică păstrând, în fond, caracterul naţional.
De aici şi ipoteza, dacă nu chiar concluzia, că în privinţa doctrinelor politice în general, a celei naţionaliste în special, sunt de aşteptat noi transformări, noi evoluţii, dar nu lipsite de recursul la trecut. Asemenea celorlalte doctrine, şi doctrina politică a naţionalismului este supusă proceselor schimbării. In ce ritmuri? In ce direcţii? Cu ce consecinţe? A răspunde la asemenea întrebări este una din datoriile ştiinţei politice, menită să cerceteze şi să semnaleze tendinţele reale, obiective.
După unele opinii, în lumea de azi, „ideologia naţională se bazează pe importante răspunsuri la modernitate, iar când este prezentată în forme simbolice şi ceremoniale poate avea o reală putere de atracţie. In anumite moduri, naţionalismul este mai atrăgător în epoca modernă decât majoritatea rivalilor săi ideologici. Cu toate acestea, ideologia naţionalistă poate reuşi numai când pare a fi apropiată situaţiei politice, relevantă, în termenii situaţiei specifice date şi preocupărilor celor ce sprijină asemenea idei. Mai mult, asemenea idei trebuie simplificate şi concretizate" pentru ca, apoi, să fie în mod repetat proiectate asupra audienţei avute în vedere, ceea ce solicită „angajament politic şi organizatoric"[6].
Prin faptul că, în esenţă, susţine şi exprimă importanţa naţiunii în dezvoltarea socială, fiind şi un factor de diferenţiere sau de recunoaştere a comunităţii umane, dând expresie directă anumitor categorii de interese ale unui popor, ale unei naţiuni, ale unei etnii, doctrina politică a naţionalismului se constituie şi în instrument de apărare a acestor interese.
Dar tocmai în funcţie de interese apar şi critici sau respingeri ale diferitelor înfăţişări programatice ale doctrinei, situaţie ce obligă analiza politică să opereze cu situaţii reale, cu date şi referiri concrete, singurele în măsură a preveni deformările teoretice, prejudecăţile, enunţurile tendenţioase, absolutizante.
Prin intermediul unei astfel de analize se pot face distincţiile de rigoare între naţionalismul unei mari puteri, care poate fi unul de dominaţie şi acaparare, repede transformabil în imperialism, şi naţionalismul care apără cauze drepte ale unor state mici ori ale unor etnii din interiorul unor ţări cu populaţie majoritară şi etnii numeric minoritare.
Particularitatea doctrinei politice a naţionalismului de a se regăsi, într-o măsură sau alta, în oricare dintre orientările doctrinare ale lumii -liberalism, social-democraţie, democraţie creativă şi chiar conservatoare -reprezintă un argument în favoarea pledoariei pentru abordări teoretice şi politice principiale, concrete, nuanţate, în raport cu situaţiile etno-socio-politice, în pas cu evoluţia fenomenelor şi proceselor politice, reale, şi nu imaginare. Luate împreună, modernizarea doctrinei şi modernizarea analizei dezvoltă şi îmbogăţesc demersul politologic, demers ce priveşte, în primul rând, chiar termenul de naţionalism, raportat la fondul de idei care îl animă, la mişcările sociale şi politice pe care le generează sau le stimulează.
O abordare politologică a doctrinelor politice la începutul secolului al XXI-lea, raportată, desigur, sintetic şi comparativ, la istoria gândirii politice, arată că se poate vorbi despre un „carusel" al ideologiilor în sensul unei înlănţuiri sau unei serii de „mişcări" şi, uneori, „contopiri" ale ideilor, tezelor şi principiilor doctrinare.
Pentru a examina politologic lumea de azi, spre a-i înţelege perspectivele, esenţial este a cunoaşte ideile şi teoriile politice aşa cum au ajuns ele să fie înfăţişate de principalele doctrine ale epocii. Adâncirea analizei - necesară, utilă, mereu binevenită - este menită a determina confruntarea principiilor cu practica, afirmarea unor judecăţi de valoare, precum şi departajări prin comparaţie.
După înfăţişarea succintă a principalelor doctrine politice contemporane, a tezelor de bază ale acestora se impun câteva concluzii:
- Toate doctrinele politice, fără excepţie, au un caracter istoric, fiecare dintre ele susţinând un anumit set de valori, în funcţie de ideologia de la care pornesc.
- Fundamentarea teoretică şi aplicarea practică a doctrinelor politice au cunoscut şi cunosc diferenţieri, deosebiri, mergându-se uneori până la separări şi sciziuni doctrinare, sub denumiri diferite sau „variante" ale acestora.
- Intre diferitele doctrine politice există un „transfer" de teze sau de principii, rezultat al continuei adaptări la realitatea socială; nici una dintre ele nu este unitară, „pură".
- Nici una dintre doctrinele politice nu are şi nu poate avea caracter de universalitate, deşi fiecare tinde spre acest ţel.
- Privită în ansamblu, evoluţia doctrinelor politice reflectă istoria performanţelor sau contraperformanţelor socio-umane ale fiecăreia în parte şi ale tuturor laolaltă.
Este menirea ştiinţei politice, a politologiei, de a examina obiectiv, a dezvălui cauzele şi a expune sistematic diversitatea şi complexitatea fenomenelor şi proceselor politice.
Francois Châtelet, Eveline Pisier, Op. cit, p. 136.
Guy Hermet, Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 337-338.
[4] Nicolae Iorga, Doctrina naţionalistă, în volumul Doctrinele partidelor politice, Garamond, Bucureşti, 1995, p. 42-43. 224
[5] Hugues Portelli, Les régimes politiques européens. Étude comparative, LGF, Paris, 1994, p. 165-166.
[6] John Breuilly, Naţionalism and the State, Manchester Univ. Press, 1993, Manchester, p. 72. În opinia autorului, un argument naţionalist este de regulă o doctrină politică întemeiată pe trei aserţiuni-pivot: „a) Există o naţiune cu un caracter special; b) Interesele şi valorile acelei naţiuni au prioritate asupra tuturor celorlalte interese şi valori; c) Naţiunea trebuie să fie cât mai independentă posibil". Evident, este vorba despre „mişcări politice care urmăresc să obţină sau exercite puterea de stat" (p.72).