Politologia îşi delimitează domeniul de studiu în măsura în care explică, descrie, analizează mecanismele (instituţiile), ca şi procesele politice, utilizând concepte şi moduri specifice de abordare. În sfera politologiei, conceptele, noţiunile proprii au menirea şi capacitatea de a contribui la identificarea şi clarificarea fenomenelor relevante, explorând geneza, esenţa şi legitatea fenomenelor sau proceselor politice.
Apare astfel evident că, şi în cazul politologiei, temeinicia abordării ştiinţifice, credibilitatea şi utilitatea ei socială depind de caracterul adecvat al conceptelor pentru asigurarea elaborării şi sistematizării cunoştinţelor specifice. Având ca obiect de studiu o realitate în permanentă metamorfozare, conceptele politologice sau o bună parte a lor au o anume fluiditate, sunt susceptibile a suporta doze mai mari sau mai mici de subiectivism. De exemplu, concepte cum sunt cele de democraţie sau putere politică au multe înţelesuri, lăsând loc unor dezacorduri (chiar ireconciliabile) în rândurile cercetătorilor şi corpului politic (clasei politice). Dar, ca şi în alte ramuri ale ştiinţelor social-umane, în sfera ştiinţei politice există preocuparea şi aspiraţia către obiectivitate şi adevăr.
În acest sens şi în acest spirit, demersul politologic are în vedere realităţi şi concepte fundamentale, cum sunt sistemele, relaţiile şi instituţiile politice, cultura şi valorile politice etc.
Unul din conceptele de bază ale politologiei este cel de sistem politic - o creaţie şi o relaţie fundamentală a politicii şi politicului -expresie a raporturilor socio-umane care se instituie în societate în legătură cu exercitarea puterii, relevând o continuă dinamică a vieţii politice şi a structurilor instituţionale. Natura şi evoluţia sistemului politic, ale raporturilor politice reprezintă teme de interes major pentru analiza politică.
Astăzi, aproape că nu există disciplină care să nu abordeze domeniul său din perspectivă sistemic-structurală. Teoria generală a sistemelor, un câştig epistemologic evident al ştiinţei secolului al XX-lea, a clarificat sau limpezit concepţia asupra mulţimilor de elemente şi mulţimilor de relaţii sau interacţiuni, întemeind concluzia că există sisteme globale şi parţiale, reale, realizabile şi posibile, iar după raporturile cu mediul (ambianţa) şi cu organizarea sau structura lor internă, sisteme închise şi deschise, stabile, statice şi dinamice, lineare şi nelineare, autoreglabile, perfectibile etc.
Ca sistem global, cuprinzând ansamblul relaţiilor, proceselor şi activităţilor umane, societatea include modul de organizare a acestora, în funcţie de specificul activităţii individuale şi colective (comunitare) a oamenilor, în procesul creaţiei bunurilor materiale şi spirituale necesare existenţei şi dezvoltării. În ansamblul ei, societatea poate fi considerată un sistem macrosocial, alcătuit dintr-un ansamblu de elemente aflate în conexiune şi interacţiune reciprocă, reunind în sine un întreg cu funcţii şi caracteristici proprii, calitativ distincte. Ordinea lăuntrică a oricărui sistem, deci şi a celui macrosocial, este dată de natura şi dinamica relaţiilor dintre părţi şi întreg.
În interiorul sistemului social global fiinţează o diversitate de subsisteme care, luate fiecare în parte, acţionează sau funcţionează de sine stătător, ca entităţi cu specific, relaţii, dinamică şi activităţi proprii. Astfel, sistemul social global mondial este alcătuit, ca o consecinţă a dezvoltării şi modernizării politice, din subsisteme naţionale sau zonal-continentale, care se află în strânsă interdependenţă, se afirmă relativ autonom, dar presupun cooperare, în unele cazuri şi stadii, integrare, cum rezultă din experienţa constituirii Uniunii Europene, spre exemplu.
La scară naţională funcţionează, de asemenea, un sistem global, alcătuit, la rândul său, din subsisteme, precum cel economic (sfera producţiei, consumului şi schimbului), cel social (structura şi raporturile dintre categoriile şi grupurile sociale existente la un moment dat), cel spiritual şi, evident, cel politic. Acesta din urmă este constituit atât din ansamblul relaţiilor politice, instituţiilor şi organizaţiilor politice, cât şi din concepţiile politice, aplicate ca atare, privind modul de conducere şi organizare a societăţii.
Dintr-un alt unghi de vedere, al procesului firesc de modernizare politică, adică de înnoire continuă, de „actualizare" a sistemelor politice, există sisteme tradiţionale (aşezate, confirmate, relativ echilibrate), de tranziţie (în proces de schimbare de fond către o anume direcţie fundamentală) şi sisteme moderne (reaşezate structural în raport cu cele mai recente aspiraţii umane). Această departajare este însă relativă, ştiut fiind că, spre exemplu, ceea ce este modern poate deveni tradiţional, iar ceea ce este tradiţional intră în „tranziţie" pentru a se moderniza în raport cu noi aspiraţii, tendinţe sau condiţii.
Privită ca sistem social global, societatea omenească nu poate fi redusă doar la una ori câteva dintre componentele sale şi nici nu reprezintă suma aritmetică a acestora; realitate complexă şi dinamică, sistemul social este deschis, capabil de autoreglare şi autoperfecţionare; în acelaşi timp, fiecare componentă a sa constituie un subsistem, cu propria sa autonomie relativă, încât mişcarea sistemului în ansamblu se manifestă atât prin acţiunea întregului asupra părţilor componente, cât şi prin interacţiunea subsistemelor, mecanismul fiind propriu (sau aplicabil) şi sistemelor politice.
Expresie relativ ordonată a activităţii oamenilor în cadrul existenţei lor comunitare, sociale, sistemul social global, aşa cum se înfăţişează astăzi, după un îndelungat proces istoric de dezvoltare, atestă înfăptuirea unor transformări fundamentale complexe, în strânsă legătură cu mutaţiile din sfera productivă, a schimbului economic, dar şi din sfera conştiinţei de sine a naţiunilor, a umanităţii. Într-un asemenea context s-au produs transformări şi în celelalte subsisteme, inclusiv în privinţa structurilor de organizare şi conducere socială.
Din această perspectivă şi în accepţia cea mai largă, sistemul politic reprezintă un subsistem al sistemului social global, care cuprinde ansamblul vieţii politice a societăţii; el asigură organizarea, conducerea şi funcţionalitatea întregii societăţi. Ca parte componentă a sistemului social global, sistemul politic se află în strânsă interacţiune cu celelalte subsisteme, pe care le influenţează sau, la rândul său, poate să fie influenţat de acestea. Sistemul politic slujeşte şi trebuie să slujească atât societatea în întregul ei, cât şi fiecare subsistem în parte, interesele generale ale societăţii, ca şi interesele secvenţiale, de grup sau individuale.
Literatura de specialitate învederează că nu s-a ajuns la o definiţie unanim acceptată a sistemului politic, după cum nu există o definiţie satisfăcătoare nici în ce priveşte conceptul de sistem social global; sfera noţiunii de sistem şi chiar demersul sistemic diferă de la un autor la altul.
Printre primii care s-au preocupat de problematica sistemului politic se remarcă politologul american David Easton, care în lucrările Sistemul politic (1953) şi O analiză sistemică a vieţii politice (1956) avansează elemente valoroase pentru înţelegerea conceptului, demonstrând că sistemul politic este un sistem deschis cu autoreglare. Alte contribuţii teoretice au aprofundat înţelegerea conceptului şi sub alte dimensiuni, sistemul politic fiind definit fie ca „ansamblulproceselor de decizie care privesc totalitatea unei societăţi globale "1, fie ca „1. ansamblul stabil de raporturi şi roluri sociale instituţionalizate care asigură exercitarea puterii (autorităţii) asupra societăţii în întregul ei; 2. instituţiile şi procesele ce permit cetăţenilor dintr-un stat să elaboreze, să aplice şi să modifice politicile publice".
Asemenea definiţii urmăresc să dea o imagine cât mai complexă, de ansamblu, asupra sistemului politic. Există, însă, şi viziuni reducţioniste, care apreciază că sistemul politic cuprinde fie numai sistemul de guvernare, fie numai instituţiile şi organizaţiile politice. Dar, cum vom vedea într-un alt capitol al cursului, există o distincţie clară între conceptul de sistem politic şi cel de regim politic.
Pornind de la ideea politologilor americani G. Almond şi J.S. Coleman, potrivit cărora sistemul politic este compus dintr-o „structură politică" şi din „cultura politică''"3, în rândul politologilor contemporani este larg acceptată ideea că prin sistem politic se înţelege ansamblul relaţiilor politice, al instituţiilor politice, al culturii şi al valorilor politice, ansamblu caracteristic unei anume societăţi, la un moment dat.
Constituit, astfel, dintr-un ansamblu de structuri şi relaţii specializate care se condiţionează reciproc, sistemul politic contribuie determinant la funcţionalitatea sistemului social global. Pornind de la acest fapt, unii autori sunt de părere că trebuie ataşate sistemului politic şi alte elemente ale sistemului social, dat fiind că, direct sau indirect, politicul este prezent sub cele mai diverse aspecte; aşa cum sunt unele norme şi valori juridice aflate în contact direct cu puterea politică, relaţiile naţionale, interetnice şi internaţionale, strategiile de rezolvare a problemelor complexe, globale, unele mijloace de transmitere a informaţiilor în masă (formele comunicării politice) şi comportamentele civice politice etc. Mai mult, M. Duverger relevă „cadrele politicului"4, în sensul că există şi acţionează un mediu politic amplu de raporturi multiple, interactive şi dinamice. Astfel, sistemul politic şi aşa-numitul cadru instituţional „exterior" celui politic (ştiinţific, tehnic, administrativ, cultural, spiritual etc.) interacţionează permanent. Sistemul politic activizează şi este, la rândul său, activizat de acest cadru.
În această viziune complexă se relevă calitatea sistemului politic de reglator al vieţii sociale, al organizării şi conducerii acesteia, funcţionând şi manifestându-se multilateral, complex, dar şi contradictoriu, ca urmare a pluralităţii intereselor. Afirmarea sau dezvoltarea unui sistem politic sunt consecinţa acţiunii a cel puţin două tendinţe: pe de o parte, diferenţierea structurală şi specializarea funcţională (activităţi şi roluri politice diferenţiate), iar pe de altă parte, aspiraţia comunităţii politice de structurare într-o unitate coerentă. Performanţa socială a sistemului politic poate fi dedusă şi din modul în care una din instituţiile sale de bază, statul, prin deciziile sale, mai precis, guvernarea, face faţă cerinţelor ce vin din partea mediului intern, intrasocietal (sistemul economic, demografic, cultural etc.) şi din partea mediului extern extrasocietal, reprezentat de viaţa internaţională.
O asemenea optică se întemeiază pe ipoteza că sistemului politic îi revin funcţii vitale, cum ar fi: direcţionarea dezvoltării prin decizii ce privesc ansamblul vieţii sociale; asigurarea stabilităţii acestui ansamblu prin contracararea proceselor de dezintegrare şi haos social; capacitatea de adaptare dinamică la schimbările din interiorul şi din afara unei societăţi; deschiderea faţă de tendinţele de înnoire a structurilor şi instituţiilor care dau substanţă şi viabilitate sistemului.
Pentru a răspunde optim, funcţional schimbărilor sau impulsurilor de schimbare logică, raţională din societate, sistemul politic trebuie să dezvolte, să afirme anumite trăsături proprii sau capacităţi: 1) de mobilizare efectivă a resurselor materiale şi umane; 2) de reglementare prin drept şi lege în vederea controlului democratic asupra comportamentelor indivizilor şi grupurilor sociale; 3) de distribuţie, care se referă la alocarea de bunuri, servicii, onoruri membrilor societăţii în funcţie de criterii valorizatoare cât mai obiective; 4) de răspuns raţional şi operativ la cererile şi presiunile ce se exercită asupra sistemului.
Aşadar, sistemul politic exprimă un model cuprinzător de relaţii umane prin care devin posibile decizii ce urmează a fi îndeplinite în serviciul societăţii. De aceea se şi consideră că un asemenea sistem, pentru a fi viabil, trebuie să fie universal în destinaţia şi funcţiile sale, extinzându-se asupra tuturor membrilor societăţii; coercitiv fără discriminări, având dreptul şi îndatorirea de a exercita control pentru îndeplinirea de către toţi a aceloraşi norme sau reguli; legitim şi, în acelaşi timp, autoritar, în sensul că i se recunoaşte dreptul de a lua decizii obligatorii, fiind emanaţia unor opţiuni democratic exprimate. Legitimitatea reprezintă calitatea unei guvernări de a fi în concordanţă cu principii şi proceduri general-acceptate, recunoscute de majoritatea membrilor societăţii, guvernare emanând din voinţa acestora, liber exprimată prin alegeri democratice.