Despre partide, în accepţia lor ştiinţifică, nu se poate vorbi decât în epoca modernă, când concurenţa pe plan economic este asigurată de competiţia politică a mai multor partide. Ca fenomen politic, partidismul reprezintă o componentă dinamică a vieţii democratice active, în sensul că democraţia începe să se manifeste eficient social o dată cu apariţia şi dezvoltarea partidelor ca instituţii politice. Dată fiind importanţa lorsocial-politică, partidele formează obiectul de studiu al unei ştiinţe, denumită de politologul francez Maurice Duverger stasiologie.
Conceptul de partid desemnează o grupare relativ organizată şi stabilă care exprimă sintetic interesele unui grup social, le reprezintă programatic şi le promovează în forme specifice, luptând pentru cucerirea sau menţinerea dominaţiei politice, a puterii.
In funcţie de anumite criterii, cum ar fi cele doctrinare, mod de organizare, scopul lor etc., literatura de specialitate oferă o diversitate de interpretări privind partidele politice. In termenii cei mai generali, larg-cuprinzători, partidul politic ar putea fi definit ca organizaţie relativ durabilă formată din indivizi care împărtăşesc aceeaşi concepţie ideologică, subscriu la un set comun de valori social-politice, acţionând pentru cucerirea puterii, pentru aplicarea programului propriu.
Considerat a fi, pentru societate, una dintre cele mai sugestive şi mai interesante personalităţi colective, partidul politic apare ca element şi factor al sistemelor şi acţiunilor politice, sub înfăţişări variate şi originale. In acest sens, „partidul politic - arăta Dimitrie Gusti - este o asociaţie liberă de cetăţeni, uniţi în mod permanent prin interese şi idei comune, de caracter general, asociaţie ce urmăreşte, în plină lumină publică, a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social". In concepţia sociologului român, „un partid politic este un proces social şi nu o stare socială"[1] Cu alte cuvinte, o asemenea structură politică nu este şi nu poate fi ceva compact şi omogen, ci o structură în continuă schimbare.
Există o mare varietate de partide cu o diversitate de programe şi orientări, care susţin că principalul lor scop îl constituie servirea intereselor poporului, ale democraţiei şi libertăţii. Denumirile diferitelor partide sugerează că ele sunt în slujba unor valori, unor ţeluri, unor idei. Există, de pildă, partide care implică în denumirile lor termeni ca: democrat, naţional, muncitoresc, ţărănesc, popular, republican, al dreptăţii sociale etc. La acestea se adaugă faptul că, în unele situaţii, între programele partidelor şi modul cum acestea sunt transpuse în practică apar serioase discrepanţe. Experienţa istorică a dovedit că multe partide,afirmând ca ţel slujirea poporului, au dus, practic, o politică antipopulară, care s-a îndepărtat de interesele fundamentale ale cetăţenilor, a impus primatul intereselor de grup, partizane.
Partidul politic reprezintă o grupare de oameni constituită pe baza liberului consimţământ, care acţionează programatic, conştient şi organizat pentru servirea intereselor unor clase, grupuri sociale, comunităţi umane (popoare, naţiuni), pentru dobândirea şi menţinerea puterii politice în vederea organizării şi conducerii societăţii, în conformitate cu anumite idealuri exprimate prin doctrine, prin programe politice.
Analizând procesul formării partidelor politice, în spiritul „empirismului realist", cum şi-a caracterizat demersul, P.P.Negulescu constata că, „în teorie cel puţin, partidele iau naştere prin gruparea cetăţenilor în organizări politice diferite, după ideile lor cu privire la direcţia pe care trebuie s-o urmeze dezvoltarea statului respectiv şi la mijloacele cele mai potrivite de a uşura şi grăbi acea dezvoltare", în vreme ce „în practică mai sunt şi alte motive care pot să împingă pe cetăţeni înspre un partid sau altul", îndeosebi motivele de ordin individual, „care pot să fie atât de variate încât să descurajeze pe cel ce ar voi să le treacă în revistă, cu intenţia de a le clasifica". Totuşi, diversitatea de motive s-ar putea clasifica în două categorii - una de ordin logic („valoarea generală a ideilor în jurul cărora se formează grupările politice") şi alta de ordin psihologic („folosul personal pe care membrii ... pot să-l tragă, direct sau indirect, individual sau ca unităţi ale unei categorii sociale")[2].
Diverse abordări teoretice consideră partidul o reuniune de oameni care împărtăşesc aceeaşi doctrină politică, în timp ce altele se referă la partid ca la un ansamblu organizat de oameni uniţi, pentru a acţiona în comun în interes naţional, potrivit unor principii concrete asupra cărora au căzut de acord, sau ca la formaţiuni care grupează oameni de aceleaşi opinii, ce urmăresc să-şi asigure o influenţă determinantă asupra afacerilor publice. In alte accepţii, partid politic reprezintă orice grup de indivizi care, împărtăşind aceleaşi concepţii politice, se străduiesc să le promoveze, raliindu-şi un număr cât mai mare de cetăţeni şi căutând să cucerească puterea sau, cel puţin, să-i influenţeze deciziile. Alte analize,pornind preponderent de la criteriile organizării, apreciază fie că partidul
ar fi un ansamblu de comunităţi, o reuniune de mici grupuri diseminate pe întreg teritoriul unei ţări, legate prin instituţii coordonatoare, fie că un partid se caracterizează prin continuitate şi discontinuitate în organizare, prin structuri de comunicare permanentă în interiorul său şi cu mediul social.
Se consideră, de asemenea, că un partid ar fi expresia relaţiilor de tip asociativ, reflectând apartenenţe bazate pe libera înregimentare, cu scopul de a înfăptui un ideal sau a obţine avantaje materiale pentru militanţii săi. In alte abordări, partidele politice sunt grupări voluntare mai mult sau mai puţin organizate, care, în numele unei anumite concepţii asupra intereselor comune şi ale societăţii, pretind să-şi asume singure sau în coaliţie funcţiile guvernării.
O asemenea suită de abordări, de încercări de definire a dus, bineînţeles, la stimularea efortului pentru generalizare şi sinteză. In acest sens, partidele politice sunt considerate ca fiind organizaţii ce urmăresc să mobilizeze indivizii într-o acţiune colectivă dusă contra altora, în acelaşi fel mobilizaţi, pentru a succede, singure sau în coaliţie, la exercitarea funcţiilor de guvernare; acţiunea colectivă şi aspiraţiile sunt motivate de anumite concepţii asupra interesului general.
Opinia sau tezele adepţilor unei asemenea definiri au drept „numitor comun" faptul că pentru înlănţuirea şi conectarea analitică a fizionomiei, structurii şi funcţiilor partidelor politice esenţiale sunt logica proiectului, logica organizării şi logica mobilizării [3]. De aceea, se consideră că nu orice grupare politică devine partid, ci numai aceea care îndeplineşte anumite condiţii, şi anume:
- să aibă „o organizaţie durabilă";
- să prezinte „o organizaţie completă, de la scară locală la cea naţională şi relaţii permanente între aceste niveluri";
- să aibă ca „obiectiv cucerirea puterii, atât la nivel naţional, cât şi la nivel local";
- să folosească drept „mijloc de câştigare a puterii căutarea sprijinului popular".[4]
Partidele sunt atestate de experienţa socială ca o categorie de bază a mişcării istorice a societăţii, constituind principalii factori ai mişcărilor sociale şi naţionale, ai confruntărilor politico-ideologice, exprimând prin activităţile şi manifestările lor devenirea istorică a societăţii. Sistemele social-politice ale naţiunilor, în desfăşurarea lor, sunt marcate de diferite forme de organizare şi de activitate, de funcţionare şi de instituţionalizare a partidelor politice. Acestea, fiind factori ai sistemelor şi acţiunilor politice, apar în ipostazele lor concrete sub înfăţişări variate şi originale. Ca urmare a determinărilor obiective şi subiective, fiecare partid poartă sau ar trebui să poarte marca unei identităţi doctrinare distincte, individualizată prin factura şi fizionomia organizatorică şi ideologică, prin valoarea moral-politică şi comportamentul social al membrilor săi, al liderilor. Se înţelege că, drept consecinţă, orice partid apare în faţa opiniei publice ca un agent pozitiv sau negativ în câmpul existenţei social-istorice.
Orice partid prezintă obiectivele sale ca fiind expresia intereselor unei anumite părţi a comunităţii şi totodată a intereselor generale ale societăţii, iar programul său exprimă o anumită ideologie sau filosofie politică (liberală, social-democrată, conservatoare). Spre deosebire de alte organizaţii sociale, un partid se remarcă prin organizarea sa formală (statut, program, organisme de conducere), prin obiectivul său explicit de a lua în stăpânire „maşina de guvernare a societăţii", adică structurile instituţional-statale. In acelaşi timp, se utilizează şi termenul de maşină politică, în accepţia de structură pentru organizarea eficientă a campaniilor politice, dar şi cel de organizaţie informală care controlează procesele formale ale guvernării, ale vieţii interne a unui partid, sub conducerea unui lider influent, a unui grup restrâns de „eminenţe cenuşii", de la care „emană" directive de comportament politic, concepţii şi aprecieri asupra unor evenimente sau manifestări politice concrete. „Maşina politică" este, în esenţă, un factor de control care îşi spune cuvântul asupra strategiilor de urmat, asupra numirilor în funcţii politice, asupra listelor de candidaţi pentru alegeri, asupra utilizării fondurilor materiale licite şi, nu de puţine ori, ilicite ale partidului, cum arată „experienţe" mai recente sau procese celebre din multe ţări. „Maşina politică" este adesea stimulent şi producător direct al corupţiei.
In esenţă, partidele politice îndeplinesc, în cadrul sistemelor politice, roluri importante, între care se disting cele privind: elaborarea programelor politice pe care le propun societăţii; recrutarea şi mobilizarea cetăţenilor în lupta politică, partidele acţionând ca factori de socializare politică şi orientare a voturilor populaţiei; structurarea şi diferenţierea elitei politice, a clasei politice; asumarea responsabilităţii guvernării în cazul obţinerii victoriei în alegeri; convertirea intereselor populaţiei în politici publice; „gestionarea" conflictelor politice şi sociale în vederea realizării unui minim de consens al intereselor naţionale; armonizarea politicii interne şi externe a statului. Rolul partidelor se manifestă prin anumite funcţii, precum: conştientizarea intereselor unor grupuri mai largi sau mai restrânse de cetăţeni şi atragerea acestora în activitatea politică; organizarea cetăţenilor pe temeiul unor principii şi reguli care asigură desfăşurarea unei acţiuni conştiente, dirijate spre un anumit scop; formarea şi pregătirea cadrelor în scopul asigurării personalului calificat pentru aparatul de stat în vederea guvernării atunci când partidul ajunge să preia puterea politică; asigurarea guvernării, în perioada exercitării puterii politice în stat, prin elaborarea unor programe, norme şi orientări de dezvoltare, în concordanţă cu interesele ţării respective, pe plan atât intern, cât şi extern; menţinerea tonusului luptei politice şi concurenţei de oferte în cadrul opoziţiei politice, specifice sistemului politic pluralist.
Aşa cum susţin analizele politologice, într-un regim democrat reprezentativ, partidele politice sunt vectori ai democraţiei, factori esenţiali pentru funcţionalitatea şi perenitatea acesteia, întrucât partidele sunt nu numai instrumente pentru cucerirea puterii prin alegeri regulate, echitabile şi transparente, ci şi structuri organizate unde apar idei şi propuneri concrete înainte de elaborarea programelor alternative de guvernare. In cadrul partidelor democratice, indivizii reflectează asupra chestiunilor publice, îşi exprimă opoziţia sau susţinerea actelor guvernării.
Componente ale sistemului politic, partidele politice se constituie ele însele într-un sistem propriu sau într-un subsistem ale sistemului politic general, societatea contemporană cunoscând o largă diversitate deforme de organizare şi funcţionare. Trebuie însă observat că deosebirea (distincţia) între partide nu rezidă în dimensiunile, în numărul membrilor lor, ci în structura lor. Unii politologi, printre care şi Maurice Duverger, disting partide de cadre (cele care preferă adeziunea unui număr mic de personalităţi, care organizează şi susţin campaniile electorale, unele din ele sprijinindu-se în aceste acţiuni pe sindicate şi asociaţii, ce desemnează candidaţi pentru alegeri) şi partide de masă (care cuprind un număr mare de aderenţi, cu acces la funcţiile elective ale organizaţiilor de partid). Se mai ia în considerare existenţa partidelor confesionale (care recunosc o legătură, mai mult sau mai puţin formală, între principiile şi valorile susţinute şi anumite principii religioase) sau a partidelor ecologiste (cele care îşi propun, între scopurile lor fundamentale, protecţia mediului ambiant).
Propunând criterii relativ stabile de descriere şi diferenţiere a partidelor politice (îndeosebi idealurile, originea, baza socială şi posibilele alianţe), literatura politologică propune o serie de trăsături distincte care contribuie la constituirea şi afirmarea familiilor de partide, cum ar fi:partide muncitoreşti, partide burgheze, partide religioase, partide secularizate, partide centraliste, partide teritorial-locale, partide eco-agrariene, partide productiviste ş.a. Din această perspectivă, lucrări de referinţă în domeniu distribuie ansamblul partidelor politice occidentale în opt familii, ordonate după importanţa lor în parlamente: 1) partide patrimoniale sau „burgheze", de „dreapta"; 2) partide muncitoreşti sau de stânga, rezultate din clivajul „proprietari-muncitori"; 3) partide clericale sau creştine, rezultate din clivajul biserică-stat; 4) partide agrariene şi ecologiste, provenite din clivajul rural-urban, din reconsiderarea rolului naturii în dezvoltarea social-umană; 5) partide de apărare teritorială, generate de clivajul centru-periferie; 6) partide naţionalist-centraliste;
- partide anticlericale şi alternative, rezultate din clivajul biserică-stat şi
- partide de apărare urbană[5].
In legătură cu o asemenea clasificare este de reţinut că mai multe partide din aceeaşi ţară pot aparţine aceleiaşi familii de partide, acestea din urmă putând fi, la rândul lor, subdivizate (conservatoare, moderate, extremiste, radicale etc.). In acelaşi timp, actor politic autonom, un partid politic nu poate rămâne veşnic în familia politică de origine, după cum unul şi acelaşi partid poate fi în acelaşi timp, spre exemplu, muncitoresc, anticlerical, urban şi centralist.
Studiul organizării partidelor constituie o temă importantă a politologiei, partidele îndeplinind şi rolul de mediatori între societatea civilă şi stat. Definit în unele lucrări ca ansamblu structurat, constituit din relaţii în acelaşi timp de opoziţie, în acelaşi timp de cooperare, stabilite între partidele care acţionează pe scena politică a unei societăţi determinate, sistemul de partide este un ansamblu structurat de relaţii care pot fi conflictuale sau de cooperare. Toate partidele sunt, în principiu, concurente între ele, chiar în cazul când aparţin aceleiaşi familii ideologice; totodată, sistemele de partide sunt, de regulă, naţionale, deşi ele se regăsesc şi în context internaţional (Internaţionala liberală, Internaţionala socialistă sau Internaţionala partidelor creştin-democrate etc.).
O serie de reputaţi politologi (Bryce, La Palombara, Duverger, Blondel, Sartori, Huntington), pornind de la diverse criterii cantitative şi calitative, disting conceptele de bipartidism şi multipartidism, dar şi pe cel de partide de relevanţă sau „partide cu vocaţie majoritară". In optica lui Maurice Duverger, bipartidismul şi multipartidismul nu sunt de conceput decât în relaţie cu o altă noţiune edificatoare, aceea de polaritate sau polarizare. In fapt, bipartidismul presupune că fiecare partid are vocaţie majoritară, fiind capabil a guverna singur sau a fi în opoziţie, în timp ce multipartidismul este expresia pluralităţii de partide; combinaţia de coaliţii se diversifică dincolo de clasica divizare dreapta-stânga, unele dintre partide constituind axa unei coaliţii sau alteia. Se înţelege că bipartidismul sau multipartidismul nu au sens decât în sistemele politice competitive, democratice, care fac posibilă alternanţa la guvernare pe căi legale, democratice. Bipartidismul este însă condiţionat de modul de scrutin majoritar, adevărat filtru ce limitează numărul de partide care pot constitui un guvern majoritar, considerat, în anumite cazuri, mai eficient decât unul reprezentativ. Este totuşi de remarcat că bipartidismul conduce la guverne monocolore şi impune graniţe precise între majoritate şi opoziţie. Există, desigur, observă politologii, o cultură politică proprie, specifică bipartidismului, ca în cazul (cel mai relevant) al SUA.
In ce priveşte multipartidismul, experienţa pune în evidenţă raporturi de simetrie sau asimetrie, polarizare sau nonpolarizare, teoria politică acreditând anumite forme de exprimare a acestor relaţii: simetrie 144 nepolarizată, asimetrie, simetrie bipolarizată, asimetrie bipolarizată, simetrie multipolarizată şi asimetrie multipolarizată. Insă, în mod practic, nu toate aceste combinaţii posibile teoretic s-au dovedit a fi şi operaţionale. Experienţa politică occidentală a confirmat până în prezent trei din aceste ipostaze: a) asimetria multipolarizată: unui partid cu vocaţie majoritară i se opun diverse partide, mici şi mijlocii, care se „ceartă" între ele, acestea din urmă fiind capabile doar să formeze coaliţii efemere şi instabile; b) simetria bipolarizată, două partide aspirând la vocaţie majoritară, dar care, urmărind să-şi lărgească mereu majoritatea, elimină partidele nealiniate; c) simetria multipolarizată: mai multe partide medii şi mici se situează la poli distincţi, guvernele de coaliţie depinzând de balansul sau oscilaţia unora dintre aceste partide, marginale, dar pivotante, „arbitrii" uneori ai constituirii alianţelor.
Complex prin structura şi funcţionarea sa, multipartidismul nu generează, obligatoriu, instabilitate şi incoerenţă, face posibile alternanţele între centru-dreapta şi centru-stânga, ducând însă şi la situaţii de imobilism. Configuraţia multipartidismului nu poate fi înţeleasă şi descifrată corect decât dacă pentru fiecare situaţie posibilă sunt avute în vedere cazuri particulare concrete, numeroasele înfăţişări ale realităţii sociale.
In societăţile moderne, stabilitatea sistemului politic, susţin unii analişti, depinde de forţa partidelor sale politice. Tezele principale în această privinţă sunt următoarele:
- Un partid este puternic în măsura în care a instituţionalizat sprijinul de masă; forţa lui reflectă amploarea acelui sprijin şi nivelul de instituţionalizare.
- Forţa unui partid constă în complexitatea şi profunzimea sa organizaţională.
- Forţa unui partid depinde de gradul în care activiştii de partid şi cei care caută puterea sunt loiali până la identificare cu partidul respectiv.
Se consideră că „un sistem puternic de partide politice are, mai întâi, capacitatea să lărgească participarea în sistem şi astfel să preia sau să diversifice activitatea politică anonimă sau revoluţionară şi, în al doilearând, să tempereze şi să canalizeze participarea grupurilor recent mobilizate într-un asemenea mod încât să nu distrugă sistemul"[6].
Dimitrie Gusti, Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului
politic, în Doctrinele partidelor politice, Editura Garamond, Bucureşti, 1995, p. 12; 27. 138
[2] P.P. Negulescu, Partidele politice, Editura Garamond, Bucureşti, 1994, p.55-56.
Daniel-Louis Seiler, Les partis politiques, Armand Colin, Paris, 1993,
- 22-23. 140
Pierre Brechon, Partidele politice, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2004,
- 30-31.
[5] Daniel L. Seiler, Partidele politice din Europa, Institutul European, Iaşi,
1999.
S.P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 350-354 (cap. 7, Partidele politice şi stabilitatea).