Intr-o viziune sau concepţie larg împărtăşită, obiectul politologiei îl reprezintă politicul. Ce este însă politicul?
Originea îndepărtată a conceptului de politic vine de la vechii greci, care foloseau atât termenul de polis - termen polisemantic, dar cunoscut mai ales în sensul de „cetate" (stat, comunitate) -,cât şi pe cel de politeia -(formă, activitate de) organizare socială, treburi publice, constituţie, guvernare etc. Din antichitate şi până azi, preocupările pentru politic n-au încetat, contribuind la aprofundarea cunoaşterii domeniului şi la descifrarea sensurilor conceptelor sale.
Dificultatea înţelegerii politicului rezidă în natura sa contradictorie. Politicul poartă în sine şi promovează interese şi forţe opuse. El înseamnă conducere, organizare etc., dar este şi efort de dominare, de impunere şi exercitare a forţei, totdeauna în raport cu anumite interese. Conducerea este mijlocul, iar dominaţia este originea şi finalitatea politicului. De aici ideea că „atât sursa, cât şi obiectul politicului este conflictul", că „politicul e în acelaşi timp autoreprezentare a societăţii şi o instituţie a ei". Altfel spus, politicul apare ca „indicatorul unei diviziuni organice a societăţii", sau „acel loc în care este reprezentat spaţiul social", inclusiv sub aspectul său conflictual specific vieţii democratice, în sensul că „politicul reprezintă acel dialog public, acea conversaţie gălăgioasă pe care societatea o întreţine cu ea însăşi pentru a produce şi a-şi administra propria istoricitate". Totodată, sau ca o consecinţă înlănţuită, „a trăi politic şi, deci, uman înseamnă a trăi în compania celorlalţi şi, dacă e posibil, în relaţii de prietenie cu ceilalţi. Doar că, încredinţată sieşi, societatea produce şi exacerbarea egoismelor şi a individualismelor, dezlănţuirea tensiunilor şi a violenţelor". Adică, în expresie kantiană, „insociabila sociabilitate a omului". Desigur, politicul este oglindit în modul cel mai direct de către stat, deoarece tocmai statul, ca instituţie de reprezentare a socialului, „îşi manifestă prezenţa într-un mod imediat şi sugestiv, se impune ca o instanţă ce are mai mult decât oricare alta vocaţia de a asigura prevalenţa universalului asupra particularului".
Pe terenul politicului se întâlnesc şi coexistă, cel mai adesea conflictual, interesele, fie ele generale, fie particulare, ştiinţa politică sau politologia având menirea de a descifra şi a explica natura şi funcţiile politicului.
Caracterul politic al unui fapt, act sau al unei situaţii politice rezultă din existenţa într-un grup sau într-o comunitate umană a relaţiilor de autoritate şi supunere, stabilite în vederea unui scop sau interes comun. Nu putem vorbi despre politic decât o dată cu procesul istoric de stratificare socială sau, altfel spus, o dată cu procesul de conducere a societăţilor ierarhizate social şi bazate pe dominaţie. De altfel, apariţia însăşi a cetăţii, a polis-lui grecesc se datorează conştientizării şi recunoaşterii conflictului şi intereselor în societate şi, implicit, a necesităţii de a le gestiona (conduce) într-un cadru social organizat. Cetatea, demos-ul antic însemnau inventarea unei noi realităţi, a unui nou mod de organizare a societăţii, bazat pe înţelegere, pe lege (nomos) şi armonie (kosmos), care o deosebea fundamental de structura politică dominantă a epocii, imperiul. „Cetatea creează un spaţiu social cu totul nou, spaţiul public, al cărui centru este agora, piaţa publică, cu vatra comună; aici se dezbat problemele de interes general, într-un spaţiu în care puterea nu mai rezidă în palat"6. Această nouă şi complexă structură socio-politică, având ca principii esenţiale isonomia (egalitatea în faţa legii) şi isegoria (dreptul egal la cuvânt, la exprimare), a constituit terenul pe care a apărut viaţa politică într-o formă democratică, raţională, morală şi legală. Ea deschidea drumul istoriei civilizate a omului sau, cum vor spune Aristotel, Hobbes şi Hegel, a separat barbaria de civilizaţie.
Politicul apare ca reacţie la transformările care, în desfăşurarea istoriei, au depăşit structurile sociale arhaice şi au creat formele prin care societatea - în noua sa organizare complexă şi contradictorie - se conduce şi îşi fixează reperele evoluţiei sale. Politicul reprezintă, deci, mediul specific uman, raţional, peren, determinat de necesitatea impunerii şi asigurării ordinii sociale în comunităţile stratificate şi diferenţiate social, unde interesele diverse şi conflictele sunt inerente convieţuirii oamenilor, conducerii, funcţionării şi dezvoltării societăţii. Nici o societate (şi nici măcar comunităţile mai mici decât societatea în ansamblu) nu pot exista fără un minim de ordine (de reglementare, de norme etc.).
In această viziune ontologic-sistemică, politicul - ca structură concretă, ca „mediu specific uman" - este o parte, un subsistem, cel mai activ, al sistemului social global, care, la rândul lui, se constituie într-un sistem de sine stătător cu un spectru foarte larg de manifestări. Politicul dă expresie ontos-ului uman ca parte a celui social general, dar care are un alt tip de structură şi de acţiune. El introduce un anume tip de ordine, o formă de activitate prin care societatea îşi dezvăluie şi îşi valorifică propriile resurse. Politicul se constituie într-un subsistem sau sistem specific tocmai pentru că el defineşte o formă nouă, aparte, de organizare a raporturilor sociale prin modalităţi proprii (autoritate, control, dominaţie, putere etc.), care asigură (reglementând, regularizând etc.) echilibrul dintre interesele generale şi cele particulare într-o societate, prin natura sa, conflictuală.
Sintetizând toate aceste aspecte, este de reţinut că politologia studiază politicul ca un subsistem al sistemului social global, ca mod specific de existenţă şi activitate conştientă, individuală şi colectivă a oamenilor, desfăşurată organizat, susţinută prin tradiţie şi obiceiuri, dar şi în virtutea unor norme convenite, aflate permanent sub semnul schimbării.
Domeniul socialului ce „revine" politicului are un alt mod de a fi, dat de existenţa specifică a condiţiei umane în care absorbţia socialului transformă datele obiective într-o manifestare a intereselor. In fapt, 14 politicul este procesul promovării anumitor interese: individuale, de grup, de formaţiune politică, economice, sociale, spirituale, naţionale, internaţionale etc. Atunci când sunt urmărite deliberat, potrivit unor intenţii declarate, unor programe publice, interesele configurează sau constituie domeniul politicului, descifrabil în societate ca proces, ca mod de gândire şi metode de acţiune regăsibile organizatoric, ideatic şi structural în partide politice, putere politică, doctrine.
Există opinii ale gânditorilor sociali care, tot mai frecvent, consideră politicul drept expresie a puterii, a diverselor înfăţişări ale raporturilor de dominare, de decizie şi execuţie. Sunt argumente importante pentru o asemenea susţinere şi, desigur, un număr însemnat de autori reprezentativi care o sprijină. „Intr-o societate precum a noastră -dar, la urma urmelor, în orice societate -nenumăratele relaţii de putere, observă Michel Foucault, traversează, caracterizează, constituie corpul social. .. .Nu există exerciţiu al politicii fără a funcţiona în, pornind de la şi prin această putere"(subl. ns.).
Dar, cum vom vedea într-un alt capitol, puterea, relaţiile de putere, oricât s-ar multiplica ele astăzi, nu pot acoperi aria (domeniul) politicului în ansamblul său, ca parte a sistemului social. La identificarea politicului cu puterea se poate ajunge doar atunci când politicul şi problematica sa sunt abordate, cum se întâmplă în gândirea politică postmodernistă contemporană, numai dintr-o perspectivă deontologizantă, care ignoră condiţia reală şi complexă a politicului. De altfel, puterea nu este doar politică. Puterea politică, economică sau cea militară, spre exemplu, constituie componente distincte ale puterii sociale, cu rol esenţial în reglarea şi funcţionarea societăţii umane.
Ca ştiinţă ce urmăreşte a descifra ansamblul structurii şi manifestărilor politicului, politologia probează capacitatea de a descoperi şi descrie sensul, obiectul, motivaţia, tipurile (modelele) şi finalităţile (scopurile) activităţii social-umane cunoscute sub numele de politică. Incă de timpuriu s-a observat că fiinţa umană se caracterizează prin voinţă politică, iar Aristotel a numit omul „un animal politic." Peste timp, englezul John Locke îl va completa afirmând că „omul nu este în mod natural un animal politic, ci un animal proprietar şi muncitor". In faza nouă a istoriei, în condiţiile configurării unui statut economic şi social al individului, John Locke avea temeiuri ca, pornind de la ideea lui Aristotel, să considere omul ca „animal proprietar", pentru că este muncitor, şi „animal muncitor," pentru a deveni proprietar.
In lumea de azi şi din viitorul istoric previzibil, din raţiuni evidente, care ţin de noul stadiu al civilizaţiei, omul acţionează şi va acţiona ca unul conştient şi informat, în sensul că va deveni mai conştient fiind informat şi va trebui să fie neapărat informat pentru a acţiona conştient, raţional. Omul contemporan este deopotrivă obiect, cât şi subiect al politicii.
In raport cu politicul, politica are o sferă mai largă de acţiune şi manifestare. De aici şi diversitatea de sensuri şi interpretări date conceptului de politică, de la reducerea acestuia la descrierea doar a activităţii de negociere, ca un joc de putere, până la cele, în spirit modern, care cuprind în înţelesul său şi activităţile de guvernare sau de organizare şi conducere a societăţii, cum sunt:
- Politica este „procesul prin care un grup de oameni cu opinii şi interese iniţial divergente ajung la decizii colective socotite îndeobşte ca fiind obligatorii pentru respectivul grup şi impuse ca o linie de conduită comună".8
- Politica „reprezintă, în sistemul social naţional sau transnaţional, procesul prin care obiectivele acelui sistem sunt selectate, comandate în termeni de prioritate, precizându-se termenele şi resursele alocate, şi ulterior implementate de către autorităţile conducătoare. Activitatea acestor grupuri politice se distinge de alte procese sociale prin preocuparea pentru scopurile politice ale societăţii, în timp ce economia se preocupă de alocarea resurselor publice sau private, iar procesele sociale de activităţile non politice şi non publice."
- „Politica desemnează exclusiv conducerea grupării politice pe care o numim «stat» sau influenţa exercitată asupra acestei conduceri.".
- „Termenul politică se aplică numai fiinţelor umane sau cel puţin acelor fiinţe care pot comunica simbolic şi pot astfel să facă afirmaţii, să invoce principii, să argumenteze, să nu fie de acord"
Fireşte, există mult mai multe definiţii date politicii. Dar, analizând ceea ce au în comun fie şi numai cele de mai sus, se poate spune că, într-un enunţ mai cuprinzător şi potrivit realităţilor moderne, politologia descrie politica drept activitate de conducere a societăţii prin decizii privind direcţionarea dezvoltării spre anumite obiective, mobilizarea şi alocarea resurselor necesare, asigurarea ordinii şi stabilităţii sociale, promovarea schimbării şi inovării în contextul dezvoltării echilibrate. In acelaşi timp, politica priveşte şi reglarea raporturilor interstatale, a relaţiilor statelor cu mediul internaţional.
Un principiu larg acceptat al ştiinţei politice acreditează ideea că politica reprezintă un mod specific de alocare autoritară a valorilor în societate, dând expresie diviziunii activităţilor între cei ce decid şi cei ce execută. Teoretic şi practic, politica oglindeşte competiţia permanentă pentru putere, competiţie care nu este, însă, totdeauna loială, adesea fiind subordonată „scopului care scuză mijloacele", adică ieşind de sub incidenţa moralei şi moralităţii, a binelui şi raţionalităţii, generând tensiuni, care nu pot fi depăşite benefic pentru societate, pentru interesul general, decât prin negocieri şi compromisuri raţionale.
Aşadar, prin politică se înţelege activitatea complexă prin care se exprimă şi se obiectivează politicul, adică acea activitate preocupată de luarea şi implementarea unor decizii de interes public, pentru atingerea binelui general.
Cu alte cuvinte, politica reprezintă activitatea de organizare şi conducere a societăţii. Putem spune, scria un valoros politolog român, că „politicul se asociază mai degrabă cu ceea ce numim sistem politic sau chiar organizarea politică a societăţii, în timp ce politica (fără să-şi piardă sensul integral de: (a) mod de organizare şi conducere a comunităţilor umane globale, de instituire şi menţinere a ordinii interne care legalizează dominaţia şi moderează conflictul, (b) formă de activitate care cuprinde relaţiile dintre clase, naţiuni, alte grupări, indivizi, (c) strategii, metode şi mijloace implicate în acţiunea politică, (d) cunoaşterea politică, adică mijloacele de interpretare şi justificare la care recurge viaţa politică sau, altfel spus, conştiinţa politică cu toate nivelurile ei), sugerează mai mult activitatea sau acţiunea politică".
Din analiza naturii politicii pot fi decelate funcţii ale acesteia în general, concretizate prin atribuţii şi activităţi specifice de la un domeniu la altul şi de la un moment istoric la altul. Ca formă de manifestare a politicului, politica are următoarele funcţii principale:
- determinarea scopurilor şi sarcinilor societăţii - prin acte programatice, constituţii, legi etc.;
- mobilizarea resurselor societăţii la înfăptuirea scopurilor propuse;
- integrarea socială a membrilor societăţii;
- distribuţia valorilor.
Politologia operează distincţii între politic şi politică, apreciind că, dacă politicul este o componentă perenă a vieţii sociale, o caracteristică a esenţei umane, politica reprezintă forma vie şi nemijlocită prin care se exprimă direct opţiunile (interesele) în funcţie de anumite condiţii de loc şi de timp. Analiza intereselor social-umane se constituie, astfel, în obiect şi subiect al demersului politologic. După opinia unor reputaţi politologi, politicul este atât de profund integrat în social, încât nu poate fi exclus fără ca societatea să se dizolve, politicul fiind mediul şi modul vital de existenţă şi acţiune al comunităţilor umane. Iar dacă politica dezbină, fiindcă grupurile, societăţile umane au interese diverse, opuse, politicul este ceea ce le determină să acţioneze împreună, chiar dacă urmăresc scopuri diferite. Fenomenul politic ia naştere în condiţiile în care un fapt social exprimă nevoi şi dorinţe ce oglindesc „cereri" către sistemul politic. In acest context, politizarea unei acţiuni umane rezultă din tangenţa ei cu socialul şi resorturile puterii. Există, însă, şi fapte politice ca atare (oficializate), care poartă în ele mesaje şi intenţii politice, independent de aprecieri exterioare lor (alegeri), decizii guvernamentale, acţiuni ale instituţiilor politice etc.
Relaţia organică între politic şi politică ia astfel înfăţişarea conexiunii şi interacţiunii active dintre ceea ce este invariabil şi ceea ce este schimbător, politicul fiind factorul invariant, care-şi conservă esenţa, orice transformări şi modificări ar marca politica. Necesara disociere între politic şi politică impune deosebirea între obiectiv şi subiectiv, politicul dând expresie ontos-lui uman ca o componentă obiectivă a vieţii sociale, iar politica reprezentând, prin înseşi natura şi scopurile sale, un demers subiectiv de absorbţie umană a socialului, urmărind evaluarea şi modelarea lumii, a mediului social-economic, în funcţie de anumite interese, concepţii, programe sau doctrine.