Conceptele politologiei descriu dintr-o perspectivă proprie fenomenele şi procesele politice, fizionomia şi dinamica intereselor şi acţiunilor politice, idealurile şi ideologia politică, valorile şi ţelurile politice, care se regăsesc într-o ipostază sau alta în raporturile şi comportamentele social-politice. Diferite şcoli de gândire au descifrat şi descris analitic realitatea vieţii politice în diversitatea manifestărilor ei contradictorii, relevând substanţa şi mecanismele demersurilor politice. Datorită acestui fapt, politologia are capacitatea de a înfăţişa convingător dinamica politicii sau politicilor şi a evalua consecinţele pozitive sau negative ale acestora în diferite contexte sociale, economice, culturale, naţionale sau internaţionale. Astfel, devine posibil a explica motivaţia şi scopurile politicii, concordanţa sau neconcordanţa dintre idealurile umane şi ideologiile politice, a anticipa viitorul social prin analiza obiectivă a realităţilor sociale şi a impactului politicii asupra lor.
Conceptul de proces politic trimite la ideea de devenire şi presupune o dinamică specifică, adică un curs evolutiv, lent, dar şi unul revoluţionar, brusc, ambele ipostaze ducând, printr-un flux de evenimente, la transformări structurale. Procesele politice se întrepătrund cu cele economice, sociale şi de altă natură. Totodată, procesului politic i se poate atribui şi accepţiunea de interacţiune a instituţiilor, a grupurilor sociale. Unele abordări analitice utilizează termenul de proces politic pentru a defini politica în general, adică politica în desfăşurarea şi dezvoltarea vieţii sociale.
Pentru înţelegerea corespunzătoare ideatic a fenomenelor şi proceselor politice este instructivă descifrarea analitică a noţiunilor de situaţie şi problemă politică, noţiuni aflate în strânsă legătură şi a căror definire cât mai cuprinzătoare, din perspectiva ştiinţei politice, contribuie la delimitarea cât mai precisă a ceea ce semnifică sau acoperă noţiunile în cauză, utilizate adesea în sensuri confuze, neconcludente pentru analizele politice. Ele semnifică, în realitatea socială, o ipostază ori stare specific politică (situaţia) şi o chestiune sau temă generată de politică, rezolvabilă politic (problema).
Şcoala politologică franceză acreditează ideea că prin situaţie politică se înţelege ansamblul de date ce condiţionează enunţul şi soluţia unei probleme pe care, fie guvernanţii, fie guvernaţii, fie ambele categorii o consideră ca depinzând de putere. Situaţiile politice sunt condiţionate de o serie de factori şi împrejurări cum ar fi terenul sau spaţiul luptei politice, gradul de politizare a unei situaţii de fapt, conştientizarea acestei realităţi, dinamica procesului de politizare etc.
Devenită sau pentru a fi recunoscută drept politică, o situaţie de fapt se distinge prin anumite componente specifice sau axe principale de recunoaştere şi analiză, cum sunt: „problema politică" la „ordinea zilei", raportul de forţe, care pune în cauză problema respectivă, precum şi un set de tehnici şi metode (sau instrumente) ce fac posibilă soluţionarea problemei date. In descifrarea naturii situaţiei politice şi căutarea (anticiparea politologică) a evoluţiei sale, un rol important revine cunoaşterii structurii şi ierarhiei forţelor aflate în confruntare (concurenţă), cunoaşterii obiectivelor urmărite de acestea şi, bineînţeles, evaluării corecte a doctrinelor şi ideologiilor care le animă.
Alte şcoli de gândire, în speţă cea britanică, au propus noi abordări în legătură cu noţiunea şi realitatea de situaţie politică. Astfel, un exeget al raţionalismului consideră că „o situaţie politică poate fi caracterizată, în primul rând, ca o stare de lucruri recunoscută a fi luat naştere nu dintr-o necesitate naturală, ci din alegerile sau acţiunile omeneşti şi la care este posibil să se dea mai multe răspunsuri. Astfel, se poate spune că politica este activitatea de a răspunde la stări de lucruri deja cunoscute a fi produsul unor opţiuni. În al doilea rând, se poate spune că o situaţie politică este o situaţie publică, nu una privată. Aceasta nu ne duce prea departe, căci public şi privat nu sunt decât ceea ce se crede că sunt: ce anume cade în sfera fiecăruia dintre aceste domenii este o chestiune de opinie locală. Cu toate acestea, dacă este să existe activitate politică, o distincţie oarecare între public şi privat trebuie să se facă. Şi întrucât se consideră că ceea ce aparţine domeniului public este ceea ce se crede că ar trebui să facă obiectul luării la cunoştinţă de către un conducător sau un guvern, situaţia politică poate fi caracterizată ca o situaţie contingentă la care este de aşteptat ca guvernul sau conducătorul (şi nu o persoană particulară, ca atare) să răspundă. Două dintre elementele activităţii politice sunt, deci, o situaţie de un anume fel şi un răspuns la ea, dat de cineva care este recunoscut ca având autoritatea de a-i răspunde".
In contextul acestor abordări problema politică este înţeleasă ca o situaţie politică de interes public ce trebuie rezolvată cu prioritate. Alţi autori atrag însă atenţia că nu orice problemă de interes public are caracter politic Există probleme ( spre exemplu, traficul rutier ) care au aproape exclusiv soluţii pur tehnice, „inginereşti", politicul, dezbaterea politică, intervenind doar accidental. De aceea, s-a afirmat că politica vizează numai rezolvarea unor „probleme iniţial insolubile" (care nu au o soluţie unanim acceptată). O seamă de teorii arată că oamenii au nevoi şi interese diverse, urmăresc întotdeauna mai multe scopuri şi valori şi aderă la mai multe principii, care îi pot împinge în direcţii diferite sau chiar opuse şi, deci, pledează pentru soluţii diferite, deseori incompatibile. Este vorba de faptul că politica gestionează consecinţele neaşteptate ale acţiunilor sociale motivate sau, după expresia sociologului francez Raymond Boudon, ale „efectelor perverse" rezultate din combinarea socială a acţiunilor individuale motivate raţional. Ca urmare, „rolul politicii va fi tocmai acela de a găsi un fel de soluţie la o problemă fără soluţie, adică de a realiza (pe căi parlamentare, în democraţie) un compromis care să conducă la un acord (fie şi temporar, relativ, parţial) asupra intereselor publice prioritare, precum şi de a dirija, în consecinţă, resursele către aceste priorităţi."
In acelaşi timp, dat fiind că politicul constituie un subsistem, o parte a sistemului social general, între politic şi public există permanent conexiuni, interferenţe şi întrepătrunderi multiple, ceea ce le conferă o „mobilitate paradoxală," cum o numeşte filosoful german Jürgen Habermas. Pe de o parte, există o mişcare de penetrare a societăţii civile de către politic - ceea ce unii politologi denumesc „etatizare a societăţii" - prin intervenţii ale organelor de stat administrative în viaţa societăţii. Pe de altă parte, există o mişcare de pătrundere a politicului de către societatea civilă, de către „public" - „societatizare" sau „socialitate statalizată" -, apreciindu-se că „politicul este intrinsec şi inerent spaţiului public, dar reciproca nu mai este valabilă,"4 ca o condiţie a consensului, al cărui opus ar fi un conflict continuu. Este explicabilă şi firească dorinţa societăţii de a participa la luarea deciziilor care o privesc, dar „partea proastă a acestei «societatizări» intervine atunci când se confundă competenţele sferelor de apartenenţă (şi se crede, de exemplu, că actori, sportivi, afacerişti celebri pot accede cu acelaşi succes în sfera politică"5.
Pătrunderea politicului în spaţiul public la toate nivelurile se relevă chiar prin tendinţa de a atribui noi conţinuturi distincţiei dintre politică şi politicile speciale, de tipul politică / politici economice, politici sociale, politici culturale etc., o atenţie deosebită fiind acordată studierii politicilor publice.
Sursa principală a extinderii acestor politici sectoriale o constituie proliferarea considerabilă a atribuţiilor de esenţă guvernamentală. In acest sens, una dintre cele mai importante direcţii de cercetare în sfera ştiinţelor politice este cea a politicilor publice. Acestea sunt acele politici „exercitate de către funcţionari şi organisme guvernamentale". In prezent, se întreprind importante analize şi cercetări privind „actorii publici", varietatea acestora, condiţiile care generează şi fac posibilă promovarea politicilor publice, scopul şi clasificarea lor după anumite criterii, raportul dintre instituţiile guvernamentale şi acţiunea politică în unele domenii etc.
In politologia modernă, raportarea continuă la realitatea social-politică, la sistemele, regimurile şi relaţiile politice din care provin şi de care sunt permanent influenţate reprezintă condiţia delimitării şi rezolvării unor situaţii şi probleme politice, a diverselor politici publice, pregătind terenul unor noi deveniri.