Un aspect esenţial al vieţii politice îl reprezintă relaţia putere-opoziţie, puterea fiind, în sensul acestei relaţii, capacitatea legitimă de a impune propria voinţă sau de a exercita autoritatea, ceea ce dezvăluie un raport de dominaţie. Ca termen „pereche" al puterii, opoziţia reprezintă ansamblul grupurilor politice, partidelor sau alianţelor care, luate separat sau în ansamblu, se opun politic regimului în funcţie sau politicii guvernului aflat la putere. Cele două entităţi socio-politice, puterea şi opoziţia, acţionează prin mijloace specifice, iar într-un sistem democratic ele înlesnesc confruntarea de idei, ameliorarea şi perfecţionarea soluţiilor, concurenţa deschisă între forţele politice generând alternanţa la putere, ca urmare a voinţei şi orientărilor electoratului.
Asimilată cu forţa sau capacitatea de constrângere, puterea semnifică şi impunerea unei voinţe politice. Însă, în acest domeniu, cel mai puternic nu este destul de puternic pentru a fi tot timpul „stăpânul" dacă el nu transformă forţa în drept şi supunerea în datorie, încât puterea normativă să izvorască dintr-o moralitate socială consacrată prin drept.
Relaţiile putere-opoziţie îmbracă o diversitate de forme, experienţa democratică relevând că, situate pe poziţii diametral opuse, forţele politice aflate în opoziţie pot juca roluri funcţionale (constructive), dar şi disfuncţionale (nonconstructive), iar prin aceasta, benefice sau malefice pentru ele însele ori pentru societate.
Discutând, din această perspectivă, problema guvernării reprezentative, „încărcătura" ideatică şi motivaţia celor trei ipostaze esenţiale ale participării la viaţa politică - a reprezenta, a dezbate şi a decide -, unii autori scot în evidenţă logica naturală a opoziţiei: a slăbi adversarul pentru a-şi pune mai bine în valoare, prin contrast, propriile capacităţi şi proiecte, în lupta permanentă dintre opozanţi şi guvernanţi acţionând comparaţia în timp şi spaţiu, care joacă un rol decisiv în impunerea percepţiilor sau imaginilor favorabile ori defavorabile uneia sau alteia dintre părţi. Este misiunea analizei politologice de a sesiza nuanţele şi a anticipa consecinţele poziţiilor respective, identificând fizionomia opozanţilor: cei cu vocaţie guvernamentală şi cei periferici, adică protestatarii, care nu au şansele unei asemenea vocaţii. În acest context, trebuie ţinut seama dacă opoziţia se manifestă în cadru legal, instituţional sau în afara sistemului politic instituit şi atunci - din diferite motive, reale sau artificial create - refuză regulile jocului politic, recurge la mijloace neconstituţionale (extremism politic). Desigur, există opoziţie parlamentară - partid sau grupare de partide care acţionează în parlament (în organele locale), criticând politicile guvernamentale şi votând, de regulă, împotriva acestora (nu totdeauna motivat raţional, ci în virtutea obiceiului de a fi „contra"), dar şi opoziţie extraparlamentară. O asemenea formă de luptă constă în contestarea puterii prin demonstraţii de stradă, greve repetate, forme inedite de ocupare a instituţiilor sau pieţelor publice în vederea creării unei stări de instabilitate politică şi economică. De regulă, cei ce o practică (sau cei ce au căzut sub influenţa acestora) condamnă orice încercare de restabilire a ordinii publice, catalogând-o „încălcare" a principiilor democratice şi restrângere a drepturilor omului. În forma sa extremă, acest gen de opoziţie se transformă în mişcări violente de atacare a instituţiilor publice, cu scopul de a forţa preluarea puterii.
Drepturile şi îndatoririle opoziţiei se manifestă în moduri deosebite de la un regim politic la altul, potrivit tradiţiei, condiţiilor social-istorice, unor reglementări formale ca în cazul acelor ţări unde se recunoaşte un anume statut politic pentru liderul opoziţiei, căruia i se conferă dreptul de a da replică la declaraţii ale guvernului sau de a fi consultat în anumite probleme majore, îndeosebi de politică externă. Uneori, ca în cazul Marii Britanii, opoziţia formează „cabinetul din umbră".
Puterea presupune ierarhie, autoritate, o anumită dinamică a acţiunii şi organizării sociale, potrivit unor strategii recunoscute şi acceptate în sistemul jocului democratic. Puterea (politică) este un mod specific de expresie a relaţiilor umane, concretizat în faptul că anumiţi oameni pot să determine, mai mult sau mai puţin cuprinzător social, conduita altor oameni. Acest fenomen complex se datorează particularităţii că societatea se adaptează permanent, producând propriul său câmp social şi cultural, transformând mecanismele puterii.
Intr-un sistem democratic pluralist, funcţionalitatea socială a politicii este, în esenţă, expresia liberei manifestări a competiţiei sau concurenţei politice, materializate prin accesul la putere al forţelor politice reprezentative, rezultat din confruntarea deschisă a doctrinelor şi programelor politice, din obţinerea adeziunii şi voturilor populaţiei. Strategiile confruntării şi concurenţei cuprind o diversitate de metode: de la dezvăluirea argumentată, corectă a deficienţelor doctrinare şi a greşelilor politice ale adversarilor la incorectitudine, dezinformare şi defăimare.
Pe terenul concurenţei politice poate apărea corupţia, proliferează „relaţii de schimb", a căror miză o constituie obţinerea de avantaje materiale sau politice. „Corupţia este un comportament al demnitarilor publici care se abat de la normele acceptate, pentru a servi unor scopuri particulare"3.
Concurenţa politică se întemeiază pe resurse uneori inegale (bani, informaţii, relaţii etc.), iar partidele recurg la alianţe pentru a depăşi situaţii nefavorabile ce apar în lupta politică. In acest proces şi-a făcut loc şi este tot mai mult folosit marketingul politic - un împrumut de metode şi tehnici de studiere a „pieţei" şi de publicitate. Procedeul provine din SUA, unde, mai cu seamă din anii '50 ai secolului trecut, s-a recurs la folosirea televiziunii, trimiterea de scrisori, apeluri telefonice, efectuarea de sondaje ale opiniei publice etc. pentru a influenţa sau determina (măsura) starea opţiunilor, tendinţele şi preferinţele populaţiei, îndeosebi în preajma şi în timpul campaniilor electorale.
Tentaţia influenţării climatului politic reprezintă una din preocupările permanente ale guvernării unei ţări, ca şi ale activităţii opoziţiei, a partidelor politice în general, societăţii fiindu-i specifică diferenţierea membrilor săi în funcţie de preferinţe şi interese, adică starea de clivaj politic. Acest fenomen firesc al vieţii sociale îşi găseşte expresia în diversitatea de partide politice, în stările de conflicte şi competiţia dintre ele. Forţele politice ale unei societăţi caută, de regulă, să depăşească situaţiile de diferenţiere opţională prin „ajustare" reciprocă a pretenţiilor şi intereselor. Aceasta presupune însă respectarea regulilor „jocului politic", încredere în mecanismele democratice, dat fiind că există o legătură organică între clivajele sau diferenţierile, uneori critice, proprii unui sistem politic, şi stabilitatea acestuia.
În această privinţă, acţionează controlul şi echilibrul puterilor, problemă esenţială a guvernării moderne, care urmăreşte prevenirea acumulării puterii în totalitatea ei doar în mâinile unei persoane sau ale uneia dintre ramurile puterii (legislativă sau executivă). Neajunsul major al aplicării acestui principiu democratic rezultă din consumul mare de timp, care poate deveni o sursă de blocaj în momentele de criză naţională, când se impun acţiuni rapide şi hotărâte.
Pe eşichierul vieţii politice, pornindu-se de la doctrina şi practica unor orientări politice, s-au afirmat conceptele sau criteriile de dreapta politică, stânga politică sau centru, concepte întrucâtva pe cale de estompare sau prea puţin operaţionale în prezent, pentru a caracteriza şi delimita forţele politice dintr-o societate.
În esenţă, expresie a democraţiei pluraliste, a multipartidismului, axa sau scara „dreapta-stânga" este rezultatul istoric al unui proces de simbolizare sofisticat, mai mult un criteriu de referinţă în strategiile luptei interpartinice, partidele fiind ele însele mai mult sau mai puţin divizate în privinţa concepţiei asupra evoluţiei societăţii, membrii şi simpatizanţii lor (alegătorii) regăsindu-se de o parte sau de alta în funcţie de: promisiuni, 174 interese, nivel de informare şi chiar grad de ignoranţă faţă de doctrine, de platforme şi programe, cum demonstrează politologia modernă. În concepţia unui reprezentant al acesteia, „dreapta-stânga sunt doi termeni antitetici prin care se desemnează în mod frecvent, de mai bine de două secole, contradicţia dintre ideologiile şi mişcările în care s-a scindat domeniul politic, eminamente conflictual, atât în planul acţiunii, cât şi în cel al teoriei ... În calitate de termeni opuşi, ei se exclud reciproc, dar sunt şi atotcuprinzători; se exclud, deoarece nici o doctrină şi nici o mişcare nu poate fi în acelaşi timp de dreapta şi de stânga ... În domeniul politic, stânga-dreapta nu este singura împărţire posibilă, dar ea este pretutindeni prezentă ... Apoi stânga şi dreapta nu au doar o semnificaţie ideologică. A le reduce la simpla expresie a unei gândiri ideologice ar însemna o simplificare eronată: ele se referă la programe diferite, privitoare la multe probleme a căror soluţie se află de obicei în planul acţiunii politice, la contraste nu doar de idei, ci şi de interese şi de aprecieri asupra mersului general al societăţii ...".
Dreapta şi stânga nu sunt concepte absolute, ci relative, reprezentând nu ontologia, ci topologia politică, spaţii ale politicii, exprimând universul conflictului politic, orice analiză trebuind să recurgă la datele concrete ale realităţii, susţine Norberto Bobbio.
Dacă forţele politice ar putea fi imaginate pe o axă sau o „linie" de-a lungul căreia s-ar identifica situaţii de stânga şi situaţii de dreapta, poziţii extreme şi poziţii moderate, centrismul (centrul) ar fi tipul de forţe sau coaliţii care duc o politică „medie", de echilibru. Acest tip de coaliţie şi de forţe politice s-a manifestat cu deosebire în ţările cu o puternică polarizare socială şi politică (Franţa, Italia), dar denumirea de centru este adesea o etichetă tactică menită să camufleze o strategie politică de dreapta sau de stânga.