Pin It

In procesul de constituire şi exercitare a puterii, un rol important revine factorului legislativ, parlamentului, ca instituţie deliberativă compusă din reprezentanţi aleşi periodic, la termene stabilite potrivit ciclurilor electorale specifice fiecărei ţări sau, în anumite cazuri, înainte de termen. Parlamentul poate fi constituit dintr-o singură instanţă sau două (unicameral sau bicameral), în acest cadru acţionând de fapt raporturile (relaţiile) dintre reprezentanţii poporului şi guvernanţi, forţele aflate la guvernare confruntându-se cu cele din opoziţie, într-o reprezentare rezultată din alegeri.

Parlamentarismul este oglinda anumitor practici democratice, iar bicameralismul şi unicameralismul constituie şi expresia luptei pentru echilibrarea puterilor, a preocupării de a se evita abuzul de putere. S-a observat de-a lungul timpului, după câteva secole de experienţă (bicameralismul şi-a făcut apariţia în secolul al XlII-lea în Anglia), că, în procesul dezbaterii şi adoptării legilor, existenţa uneia sau a două camere legislative este însoţită de anumite avantaje şi dezavantaje, proporţional diferite. Astfel, bicameralismul oferă, pe de o parte, posibilitatea de a se supune unui dublu examen proiectele de legi şi de a se asigura un cadru mai larg confruntărilor de idei, dar, pe de altă parte, se ajunge la „dilatarea" ilogică a timpului deliberării, ritmul elaborării legilor fiind încetinit. Cu timpul, bicameralismul a intrat sub incidenţa criticii politicienilor şi juriştilor pentru neajunsurile rezultate din simetria atribuţiilor şi puterilor celor două camere. Există însă şi parlamente bicamerale asimetrice, una dintre camere având atribuţii restrânse în raport cu cealaltă. Limbajul politic utilizează uneori conceptele de cameră inferioară şi cameră superioară, chiar în cazul egalităţii de atribuţii. In unele ţări, una dintre camere a căpătat ascendenţă faţă de cealaltă în privinţa prerogativelor legislative, asimetria implicând inegalităţi fie cantitative, fie calitative între cele două componente parlamentare. Cum însă pentru menţinerea stabilităţii sistemelor politice este nevoie de echi­libru, de cumpănă a forţelor componente, acestea tind spre menţinerea stabilităţii prin autoreglări, societatea în genere fiind un sistem deschis.

Aşa cum democraţia nu constituie un sistem „perfect", nici parlamentul - emanaţie a sa şi instrument al vieţii democratice - nu poate fi perfect, fiind examinat critic pentru deficienţele sale. Nu puţine analize specifice, adeseori studii de caz, semnalează, într-o ţară sau alta, slaba pregătire a parlamentarilor, „amatorismul". In ce priveşte funcţionalitatea instituţiei, s-a observat că uneori dezbaterile de fond nu au loc în şedinţe plenare (care devin formale), ci în comisii de lucru; nu de puţine ori, decizii esenţiale se iau în reuniuni ale liderilor de grupuri parlamentare.

Reputaţi gânditori au consemnat faptul că uneori parlamentul s-a transformat într-un cadru de dezbateri sterile, „de intrigă şi corupţie, unde responsabilitatea nu-şi găseşte locul", cum scria Auguste Comte, în Systeme de politique positive. Evident că s-au făcut multe progrese pe calea eliminării unor asemenea deficienţe, dar continuă să se resimtă metode cum ar fi obstrucţia activităţii legislative, provocarea subiectivă de crize guvernamentale, folosirea abuzivă a imunităţii şi privilegiilor parlamentare.

In ciuda deficienţelor sale - şi acestea nu sunt puţine - parlamentul asigură funcţionalitatea pluralismului politic, reprezentarea diverselor interese, determinând dezbateri pentru soluţii cât mai bune, imprimând caracter public vieţii de stat şi permiţând realizarea într-o formă sau alta a controlului puterii de către societate.

In România, potrivit Constituţiei, Parlamentul este forul reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate legiuitoare a ţării, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Mandatul său este de patru ani, iar numărul deputaţilor şi al senatorilor este diferit, organizarea şi funcţionarea fiecărei camere stabilindu-se prin regulamente proprii. Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate şi în şedinţe comune, ele întrunindu-se anual în două sesiuni ordinare (februarie-iunie; septem-brie-decembrie), dar şi în sesiuni extraordinare, având atribuţii în adop­tarea legilor constituţionale, legilor organice şi celor ordinare, legile trimiţându-se spre promulgare Preşedintelui României. Birourile per­manente şi Comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei po­litice a fiecărei Camere, iar preşedinţii acestora se aleg pe durata man­datului.

In contextul guvernării prin separarea puterilor şi asigurarea unor relaţii de echilibru între acestea, puterii executive îi revin atribuţii legate de aplicarea politicilor şi legilor adoptate de către puterea legislativă. Potrivit condiţiilor social-politice, diferite de la o ţară la alta, funcţiile executivului diferă, acestea fiind consfinţite constituţional. Astfel, puterea este exercitată fie de preşedintele ţării, fie de guvern şi aparatul administraţiei de stat. Intr-un regim democratic, executivul nu poate legifera, fiind în schimb reprezentat pe lângă corpul legislativ, iar în anumite împrejurări, puterea executivă poate căpăta împuterniciri legislative limitate. In sistem totalitar, puterea executivă absoarbe pe cea legislativă şi judecătorească în numele asigurării unităţii de acţiune a puterilor, a unicităţii puterii de stat.

După modalităţile de constituire sau de funcţionare a executivului, ca urmare a jocului democratic, se disting mai multe tipuri de guvern: a) majoritar - alcătuit de un partid care a câştigat majoritatea voturilor electoratului; b) de coaliţie - executivul reunind reprezentanţi ai diferitelor formaţiuni politice în scopul obţinerii unei majorităţi favorabile în parlament; c) minoritar - executivul nu dispune de majoritate parlamentară. După împrejurarea constituirii lor, pot fiinţa: guvern provizoriu - executivul are un rol tranzitoriu într-o perioadă de schimbări de situaţii politice; guvern insurecţional - executivul este instituit ca urmare a unei insurecţii contra celui existent; guvern militar, format de cadre militare, de regulă, în urma unei lovituri de stat sau prin ingerinţe externe.

Dintr-o altă perspectivă, aceea a legalităţii (sau nelegalităţii), se disting guvernul de drept, alcătuit în concordanţă cu procedurile constituţionale, şi guvernul de fapt, unul care îşi arogă autoritatea în urma unei lovituri de stat sau în condiţiile ocupaţiei străine, fără consultarea voinţei naţionale prin proceduri legale.

Reglementările Constituţiei României prevăd că, potrivit programului de guvernare acceptat de Parlament, executivul asigură înfăptuirea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice, cooperând cu organismele sociale interesate. In ce priveşte modul de constituire a guvernului, preşedintele ţării desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor parlamentare. Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate, Constituţia reglementând raporturile dintre cele două autorităţi publice.

O a treia putere în stat este reprezentată de puterea judecătorească, a cărei menire o reprezintă corecta şi dreapta aplicare a legilor; autoritatea judecătorească şi instanţele judecătoreşti îndeplinesc, în principiu, funcţii independente de celelalte două puteri, dar nu lipsesc cazurile când incidenţa sau amestecul politicului alterează echilibrul puterilor şi duc la acte de încălcare a principiului tradiţional al separaţiei acestora ca o premisă a asigurării democratismului real. Incă Montesquieu avertizase că, atunci când în mâinile aceloraşi persoane sau aceluiaşi corp de „dregători" se află puterea legiuitoare şi cea executivă, nu poate exista libertate, după cum, de asemenea, libertatea poate fi ştirbită sau anulată 160 dacă puterea judecătorească nu este independentă, autonomă. De aici şi preocuparea doctrinară şi practic-politică pentru sisteme şi regimuri politice democratice, constituţionale.