Examinarea conceptelor de regim politic şi sistem politic relevă actualitatea, importanţa şi implicaţiile abordării lor de către ştiinţele politice, precum şi trăsăturile esenţiale ale unor instrumente deosebit de utile în cercetarea ştiinţifică, obiectivă a vieţii politice. Considerat, mai ales în politologia americană (David Easten), drept structură sau model de relaţii umane prin care se iau decizii cu autoritate pentru ansamblul unei societăţi determinate, conceptul de sistem politic a devenit din ce în ce mai operaţional, intrând în limbajul curent al politologiei. Depăşind tot mai tranşant înclinaţia unor şcoli politologice de a pune semnul egalităţii între „sistemul politic" şi „stat", abordările mai recente constată că „unii autori definesc termenul (de sistem politic) mai larg, pentru a include aproape orice legătură socială oriunde este exercitată o influenţă sau oriunde este luată o decizie cu autoritate. Astfel, în grupurile subsocietale, cum ar fi familia, biserica, sindicatele sau organizaţiile de afaceri, structura luării de decizii în grup nu este considerată un sistem politic. La nivel internaţional, se spune adesea că autoritatea şi alte legături de influenţă dintre state constituie un sistem politic internaţional, cu numeroase subsisteme geografice (de exemplu, Europa occidentală), organizaţionale (de exemplu, Organizaţia Naţiunilor Unite) şi naţionale (de exemplu, China)" .
Fiecare subsistem se înfăţişează ca un sistem, aşa cum sunt sistemele politice naţionale, care, la rândul lor, sunt compuse dintr-o serie de subsisteme sau sisteme autonome şi interconectate în acelaşi timp, în cadrul cărora regimurile politice se transformă, se succed, generând diferite forme de guvernare. Astfel, dacă există un sistem politic francez, unul german, altul englez sau italian ori polonez, românesc sau grecesc -pentru a numi doar unele din Europa -, apare evident că ne aflăm în faţa unei diversităţi, extinse tipologic, de sisteme şi regimuri politice.
Având un caracter deschis şi structuri proprii, îndeplinind funcţii specifice, sistemul politic îşi asigură autoreglarea şi funcţionalitatea prin anumite forme de guvernământ şi regimuri politice, care diferă între ele datorită condiţiilor de formare şi dezvoltare. Aşa, spre exemplu, alegând pentru analiză „cinci democraţii liberale" (S.U.A., Marea Britanie, Franţa Germania şi Italia), un autor francez constată, utilizând metoda comparativă, că, deşi acestea au în comun idealuri şi instituţii care le unesc - pluralismul, mecanisme democratice pentru exprimarea opţiunilor, organizarea de instituţii echilibrate şi limitate, supunerea autorităţii publice şi a cetăţenilor faţă de prevederi constituţionale -, fiecare din democraţiile amintite se distinge printr-o personalitate bine marcată. „Se observă mai întâi un grup de trei ţări (Statele Unite, Franţa, Marea Britanie) moştenitoare ale unei lungi tradiţii democratice, dezvoltate timp de două secole, în timp ce alte două state, Germania şi Italia, nu au cunoscut decât scurte momente de democratizare înaintea stabilirii regimurilor republicane actualmente în funcţie. Dar, în cadrul primului grup, apar numeroase diferenţe: Statele Unite şi Marea Britanie constituie modele de stabilitate şi continuitate, în timp ce Franţa a experimentat, după 1789, aproape toate formele imaginabile de guvernare; sistemul american, ca şi cel francez sunt fructul unei revoluţii, în vreme ce Marea Britanie de după secolul al XVII-lea a evoluat prin ajustări lente şi progresive. In această ţară, democraţia a putut să se stabilească fără a rupe cu formele monarhice, pe când cea mai mare parte a ţărilor Europei continentale au identificat edificarea democraţiei cu eliminarea regalităţii".
Există, deci, diversitate şi specificitate naţională, dar şi un patrimoniu comun al sistemelor politice naţionale şi regimurilor politice din cadrul acestora. Cazuri specifice de evoluţie a sistemelor şi regimurilor politice se regăsesc în fiecare din zonele lumii: din America de Sud până în Africa, din America de Nord până în Asia. Analiza politologică relevă, mai ales prin comparaţie, că asemănările şi deosebirile dintre sisteme politice ori dintre regimuri politice sunt produsul istoriei, în general, dar şi al dezvoltării ideilor şi instituţiilor politice, în special; ele sunt, în fapt, şi în ultimă instanţă, rezultanta îmbogăţirii şi fructificării culturii politice în cadrul fiecărei naţiuni, fiecărui stat sau fiecărei zone geografice, cultura politică fiind „şlefuită" de tradiţiile istorice, ca şi de procesele în curs, ce acoperă activităţi sociale, economice şi politice.
Istoricitatea afirmării sistemelor politice, formele lor diverse de expresie pun în evidenţă tendinţa constituirii unor stiluri sau moduri specifice de adoptare a deciziilor care privesc întreg sistemul dat, fie naţional, statal, fie plurinaţional sau interstatal.
Realitate, dar şi „imagine construită" în timpul „războiului rece" -ca reflex al concurenţei politice intersistemice -, ţările Europei occidentale s-au prezentat şi au fost prezentate drept model exemplar al democraţiei pluraliste. Dincolo de acest numitor comun există însă structuri, modalităţi şi caracteristici care unesc, dar şi despart, între ele, Marea Britanie şi Franţa, Germania şi Italia, Spania şi oricare din ţările nordice etc. In fiecare din aceste ţări, viaţa politică, mecanismele democraţiei, alternanţa la putere, constituţiile, sistemele de vot, partidismul, mişcările sindicale, societatea civilă au evoluat diferit, îmbinând tradiţia istorică şi inovarea.
Astfel, în ceea ce priveşte regimurile politice, parlamentele - cheia de boltă a vieţii democratice -, îndeplinind rolul legislativ în toate statele, au structuri diferite. În majoritatea statelor occidentale, bicameralismul egalitar sau simetric este în declin, în favoarea departajării sau asimetriei, a doua cameră având puteri restrânse. Excepţie face Italia, unde Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal direct şi au puteri similare. În Germania, deşi modul de constituire a celor două camere, Bundestagul şi Bundesratul, este diferit, acestea au totuşi, datorită principiilor federalismului, atribuţii apropiate, cea de a doua cameră reprezentând landurile, iar prima, voinţa poporului. Există diferenţe între ţări în ce priveşte durata mandatelor, compatibilitatea între mandatul parlamentar şi funcţia guvernamentală, fără a mai aminti organizarea internă, metodele de lucru etc.
Analizând diverse regimuri politice occidentale, Ralf Dahrendorf observă, între altele, că, în timp ce Marea Britanie „furnizează un model pentru o ţară în care totul ţine de politică, chiar dacă nu se ştie întotdeauna prea sigur dacă trebuie văzută ca mare dramă, ca scenă pe care sunt reprezentate contradicţiile sociale şi speranţele naţionale sau ca metodă eficientă de alocare de şanse de viaţă", „Franţa este de două sute de ani sfâşiată între solicitările imperioase de mai multă democraţie şi o veche predilecţie pentru autoritate". În schimb, cazul Germaniei este acela de a fi „avut, pentru întâia dată după 1945, şansa veritabilă a democraţiei. Faptul că la scurt timp după aceea au existat două Germanii şi că 40 de ani, din motive pe care nu le-au ales singure, au intrat pe două drumuri foarte diferite ale ordinii politice, ne aminteşte de limitele analizei sociale în constelaţiile politicii mondiale".
Exemplele invocate - cărora li s-ar putea adăuga şi altele -probează că nici unul dintre acestea „nu este prevăzut în manualele democraţiei" sau în „manualele capitalismului", spre a utiliza expresiile analistului menţionat. Instructiv este, sub acest aspect, şi cazul Elveţiei. Aceasta „s-a schimbat într-un mod misterios sub o suprafaţă a tradiţiei şi stabilităţii. Ne-ar veni greu să numim conducători elveţieni care au împins lucrurile înainte (precum Adenauer în Germania sau De Gaulle în Franţa - n.ns.), iar forţele sociale eficiente care să îi susţină pot fi numai cu greu descoperite; totuşi au avut loc schimbări hotărâte. Poate că întreaga clasă politică a lucrat, în anonimitatea ei liber aleasă, la realizarea progresului, în vreme ce poporul a încorporat prin comportamentul său, în vot, inerţia păstrării tradiţionalismului".
In numeroase state europene, inclusiv unele din cele menţionate mai sus, guvernarea democratică a devenit o structură organizată, ierarhizată şi dispunând de mijloace de acţiune, de mecanisme instituţionale simple, abia din a doua jumătate a secolului al XX-lea. In acest context, un rol de seamă a revenit procesului afirmării statului de drept şi societăţii civile, după regimurile totalitare ale epocii interbelice. Este semnificativ că după 1945, în Europa Occidentală, începând cu Germania, au fost revitalizate dezbaterile despre drepturile omului, despre separarea reală a puterilor, despre constituirea unor noi raporturi centru -administraţie locală. Pentru toate aceste domenii s-au elaborat noi legi în spiritul constituţiilor libertăţii, principiilor răspunderii şi respectării tradiţiilor naţionale.
Secolul al XX-lea a conturat puternic tendinţa constituirii sau, mai degrabă, a instituirii unor noi tipuri de relaţii sistemice între state, cum au fost cele concepute pentru Societatea (Liga) Naţiunilor din perioada interbelică sau Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), după cel de-al doilea război mondial (1945). Acestea au fost menite a contribui la crearea unei noi ordini internaţionale, sistemele politice propriu-zise dintr-o parte sau alta a globului dovedindu-se a fi cooperante, dar şi contradictorii. Un anumit gen de contradicţii de această natură, obiective sau subiective, a ieşit la iveală mai ales în perioada existenţei temporare a ceea ce s-a considerat a fi două sisteme mondiale diametral opuse: capitalismul şi socialismul. Secolul al XX-lea se înfăţişează astfel istoriei ca o căutare continuă a unei noi paradigme a ordinii internaţionale, atât din perspectiva constituirii organismelor cu vocaţie internaţională, cât şi ca direcţie sau metodă a consolidării statelor-naţiuni, simultan cu organizarea de instituţii supranaţionale.
Paradigma ordinii internaţionale, care ar putea constitui ea însăşi un model de sistem politic global, pune în evidenţă procesul constituirii, începând de la mijlocul secolului al XX-lea, a unor sisteme autonome sau subsisteme care, îmbogăţind tradiţii anterioare, tind a institui sau modela noi stiluri sau sisteme politice, cu o personalitate distinctă.
În această ordine de idei, un model, un stil sau sistem, se dovedeşte sau tinde a fi Uniunea Europeană. În legătură cu evoluţiile din Europa, analiştii sunt aproape unanimi în a recunoaşte că, după încheierea „războiului rece" şi destrămarea fostei URSS, a fostului „sistem mondial socialist", „problemele" vechiului continent - îndeosebi cele politice şi economice - au luat o nouă înfăţişare. Tendinţa principală este aceea a lărgirii Uniunii Europene, prin aderarea mai multor state, încât modelul european, ca unitate deopotrivă economică şi politică, şi-a afirmat practic propria personalitate, conturând la orizont Europa secolului XXI.
Unii analişti consideră că tendinţa către unitatea europeană erodează suveranitatea naţională, în ciuda încercării diferitelor grupuri politice de a preveni acest fenomen. Potrivit unor opinii privind viitorul continentului, „în bătălia dintre federalişti şi naţionalişti, care se desfăşoară de aproape o jumătate de secol, nu pot fi nici învingători şi nici învinşi, pentru că fiecare tabără exprimă unul din elementele de bază ale Europei, una din laturile dublei sale naturi", încât „fiecare european se simte la el acasă din Irlanda la gurile Dunării, din Groenlanda la insulele Mediteranei", iar „cele peste 30 de naţiuni aşezate în acest spaţiu sunt la fel de reale şi de prezente în zona fiecăreia, cu limba, obiceiurile şi cultura lor; cu reprezentările lor deosebite şi originale asupra civilizaţiei comune, care o feresc de tristeţea uniformităţii", astfel că „fiind multinaţională, Europa este multicoloră".
„Vechiul continent" este angajat într-un experiment politic de importanţă istorică privind felul în care societăţile umane îşi gândesc propria soartă, ca şi raporturile cu alţii.