Abordarea teoretică a sistemului politic înseamnă nu numai delimitarea conceptuală, ci şi descifrarea caracterului său structural şi funcţional, apărut şi funcţionând ca subsistem al sistemului social global.
In acest sens, o componentă vitală a sistemului politic o reprezintă relaţiile politice, respectiv acele legături care se stabilesc între diferite categorii şi grupuri sociale în calitatea lor de agenţi şi care coordonează sau asigură acţiuni vizând satisfacerea intereselor lor în raport cu puterea politică. Relaţiile politice sunt raporturi între grupuri de indivizi, între partide şi organizaţii politice, între acestea şi puterea politică. De asemenea, sunt relaţii politice legăturile dintre naţiune şi naţionalităţi, respectiv relaţiile interetnice. Impreună, toate aceste legături, desfăşurându-se pe plan intern, se regăsesc sub denumirea de relaţii naţionale, spre deosebire de relaţiile interstatale, care sunt relaţii politice internaţionale.
Raporturile politice nu se confundă cu ansamblul relaţiilor sociale sau alte componente ale acestora, relaţiile politice presupunând un caracter programatic, adică oglindind legăturile în care indivizii şi categoriile sociale intră în mod deliberat pentru realizarea anumitor scopuri privind organizarea şi conducerea societăţii. Rezultă că relaţiile politice au anumite niveluri sau paliere de existenţă. Un prim nivel ar fi, după unii autori5, cel al structurii activităţii umane şi sociale în general, pe care relaţiile politice se mulează, adică relaţiile politice la nivel individual;la nivel grupal sau social (grupuri, clase, etnii); la nivel comunitar general (popor, naţiune). Un alt nivel de existenţă al relaţiilor politice este cel al domeniului de aplicare: la nivelul relaţiilor politice interne (naţionale) şi la nivelul relaţiilor politice internaţionale (supracomunitare, multinaţionale sau transnaţionale etc.). In fine, un alt nivel de existenţă şi funcţionalitate al relaţiilor politice este dat de cadrul specific al organizării activităţii sociale: cadrul instituţional (public) şi cadrul neinstituţional (privat).
Sub acest ultim aspect, al cadrului lor instituţional, relaţiile politice îşi dezvăluie încă o diferenţă specifică faţă de alte relaţii, şi anume caracterul lor pronunţat organizat, dat şi de faptul că aceste relaţii desfăşoară cu prioritate activităţi politice prin intermediul unor instituţii reglate şi structurate de interese politice fundamentale. Relaţiile politice sunt, în cele din urmă, raporturi cu puterea politică sau relaţii directe de putere, acţionând ca un mecanism de conducere a societăţii, într-o diversitate a formelor de manifestare şi o dinamică specifică funcţionării statului, partidelor politice, proceselor democraţiei.
In acest sens, o componentă definitorie a sistemului politic, indicând gradul de organizare politică a societăţii la un moment dat, se referă la instituţii politice precum statul (principala şi cea mai veche dintre ele), partidele politice, grupurile de presiune, structurile de organizare şi conducere social-politică pe care le reprezintă, îndeosebi, parlamentele, dar şi guvernele. Intrucât „instituţiile formează rezultatele procesului politic, stabilind limitele în care se exercită puterea şi afectând volumul şi direcţia comunicaţiei politice" 6, ele reprezintă o adevărată coloană vertebrală a politicului şi activităţii sale. Este de reţinut că nu orice organizaţie sau instituţie din societate este şi una politică, ci numai acelea care se implică în problema puterii politice. Asemenea instituţii politice se constituie în cadrul sistemului naţional, ca şi pe scară internaţională, ele aflându-se în raporturi de alianţă, de cooperare sau de opoziţie, de conflict.
Dacă, în general, instituţiile reprezintă ansamblul formelor sau structurilor fundamentale de organizare socială, aşa cum s-au constituit prin legi sau prin cutume, atunci când ele implică puterea sau autoritatea, adică dominaţia unora asupra altora, instituţiile publice sunt politice şi se referă la organizarea, transmiterea, exercitarea şi legitimitatea puterii în cadrul unor procese specifice. Activitatea social-umană are o structură proprie, neimpusă din afară. „Uneori, elementele acestei structuri ies în evidenţă cu contururi relativ ferme; numim aceste elemente obiceiuri, tradiţii, instituţii, legi etc. Ele nu sunt, la propriu vorbind, expresii ale coerenţei activităţii sau expresii ale aprobării şi dezaprobării sau ale cunoaşterii felului cum trebuie să ne comportăm -, ele constituie coerenţe, sunt însăşi substanţa cunoaşterii noastre asupra felului cum trebuie să ne comportăm. Nu hotărâm mai întâi că un anumit comportament este corect sau dezirabil pentru ca abia apoi să ne exprimăm aprobarea faţă de el în cadrul unei instituţii; cunoaşterea noastră asupra felului cum trebuie să ne comportăm este aici însăşi instituţia. Şi tocmai pentru că acest lucru nu ne este totdeauna atât de clar pe cât ar trebui, facem uneori greşeala de a presupune că instituţiile (în special instituţiile politice) pot fi mutate din loc ca şi cum ar fi piese ale unui mecanism şi nu ale unui stil de comportare"7.
Componente esenţiale ale sistemului politic, instituţiile politice au o relativă autonomie, ceea ce face posibilă manifestarea dinamică a unor funcţii proprii, rolul lor fiind atât organizatoric, cât şi de reglare a relaţiilor politice şi, implicit, a celor sociale.
In context naţional sau internaţional, instituţiile se constituie şi acţionează potrivit unor norme şi principii înscrise în documente recunoscute ca atare (constituţii, tratate, convenţii etc.). Instituţii precum statul, republica, parlamentul, preşedinţia, monarhia, guvernul etc. formează rezultatele proceselor politice. Cadrele şi structurile în care se exercită puterea, adică atribuţiile unor instituţii sau altora, oferă, la rândul lor, noi orizonturi dezvoltării proceselor politice, îndeosebi în direcţia modernizării.