Unii gânditori disting între revoluţie politică şi revoluţie socială. Prima, schimbarea puterii, este „doar momentul declanşator" al celei de-a doua, care reprezintă un proces revoluţionar complex şi de lungă durată. Ca urmare, ultima include, ca părţi componente, şi perioadele de tranziţie6.
Asemenea revoluţii sociale de schimbare radicală a tuturor formelor şi elementelor constitutive ale unei orânduiri sociale, începând cu înlăturarea vechiului ei sistem politic, au parcurs şi parcurg încă ţările Europei centrale şi de est, foste socialiste până în 1989. Astfel, Albania, Bulgaria, fosta Cehoslovacie, fosta Republică Democrată Germană, fosta Iugoslavie, Polonia, România şi Ungaria au ieşit, aparent brusc, din modelul economiei centralizate, al sistemului politic monopartid pentru a trece la economia liberă, de piaţă, iar în plan politic, la pluralismul democratic. Potrivit unor analize politologice, în acest proces inedit de tranziţie, zona Europei centrale şi de est, zonă-tampon între Occident şi Rusia, s-ar afla, istoriceşte, într-un fel de „capcană" a modelelor, preluate sau impuse, în funcţie de raportul de forţe, de oscilaţiile geopoliticii.
Unii politologi au contrazis, însă, atât teoria modelelor, cât şi ipoteza unor aşa-zise căi de mijloc, considerând că „din punct de vedere al politicii normale, există o sută de căi, şi mereu vom avea de învăţat unul de la altul în conturarea modelului propriu de progres economic şi social... Nici unul dintre aceste modele nu devine un model pentru alţii, şi cu atât mai puţin un sistem. Realitatea este infinit mai variată. Ea poate fi un coşmar pentru puristul conceptual, ceea ce nu trebuie să ne inducă în eroarea de a o sanctifica transformând-o în sistem".
Unii politologi, cum este fostul consilier la Casa Albă, Zbigniew Brzezinski, atrag atenţia că „lecţiile procesului de transformare" din fostele ţări socialiste aduc în „laboratoarele" de idei noi probleme de ordin intelectual. „Când a început procesul acestei transformări, nu exista nici un model, nici un concept orientativ pe baza căruia să fie abordat... Nu exista nici o construcţie teoretică referitoare la transformarea sistemelor etatiste în democraţii pluraliste, bazate pe piaţa liberă. Problema nu este doar descurajatoare din punct de vedere intelectual, ci a fost şi rămâne imperativă din punct de vedere politic, deoarece Occidentul, surprins de rapida dezintegrare a comunismului, nu a fost pregătit în mod corespunzător pentru participarea la sarcina complexă a transformării fostelor sisteme de tip sovietic". Politologul american desprinde, cu îndreptăţire, asemenea lecţii ale procesului de transformare: 1) aşteptările de ambele părţi (în Est şi în Vest) au fost mult prea mari şi, mai degrabă, naive; 2) însuşi procesul de transformare nu se desfăşoară în flux continuu, ci este o succesiune de etape distincte; 3) reforma politică reprezintă baza unei reforme economice eficiente; 4) „terapia de şoc" este posibilă numai dacă există toate condiţiile necesare, obiective şi subiective; 5) nu trebuie excluse strategiile de transformare care implică o trecere mai lentă prin câteva etape necesare şi se bazează, mai degrabă, pe o îndrumare permanentă din partea guvernului decât pe descătuşarea unor forţe ale pieţei independente şi dinamice.
Aproape simultan, un alt reputat analist, Jacques Rupnik, scria că „Europa centrală şi de est trebuie să construiască foarte repede ceea ce Occidentului i-a luat mult timp să facă. Acesta este un experiment fără precedent şi care nu are loc într-o izolare de laborator (unde există răgazul de a observa şi a perfecţiona teoriile legate de democraţie). Aceasta nu se datorează numai faptului că a dispărut „Cortina de Fier", lăsând întreg continentul expus consecinţelor destabilizatoare care ar decurge în mod sigur din orice impediment serios în tranziţia democratică din cealaltă Europă, dar şi faptului că dificultăţile şi crizele noilor democraţii nu ne sunt străine nouă, în Vest. Mişcarea spaţiului public, slaba participare politică, neîncrederea din ce în ce mai mare în partide şi politicieni, şi încrederea ratată în instituţiile parlamentare sunt probleme comune ale democraţiilor consacrate. Ar trebui oare să vedem acest lucru ca pe un semn că Europa centrală este la limita inferioară a normalităţii democratice occidentale ? Sau ar trebui să ne cutremurăm la gândul că există o paralelă, o legătură profundă între crizele politice din societăţile predemocratice ale Estului postcomunist şi societăţile postdemocratice ale Vestului ?".
Fapt este că intrate sau nu, în grup sau individual, în capcana modelelor, ţările din Europa centrală şi de est, abia ieşite din „tunelul integrării socialiste", s-au integrat sau sunt în pragul integrării europene, preocupate să rezolve ecuaţia cu mai multe necunoscute a relaţiilor dintre reforma politică şi cea economică, generatoare de multe şi continue tensiuni. Efortul căutării soluţiilor a fost şi continuă a fi cu atât mai necesar, cu cât nu se poate imagina o cale a progresului social şi prosperităţii fără ca viaţa politică democratică şi mecanismul economic să evolueze armonios, deşi, cum observă analiştii, între cele două nu există o legătură directă şi nici nu se poate apela la o metodă standard sau la un model prefabricat pentru a le garanta pe amândouă.
O asemenea constatare porneşte de la opinia potrivit căreia „ţările Europei centrale şi de est nu s-au debarasat de sistemul comunist pentru a-l îmbrăţişa pe cel capitalist (oricare ar fi acesta); ele s-au scuturat de un sistem închis pentru a crea o societate deschisă... căci pot exista multe sisteme, dar o singură societate deschisă... (subl. ns.). Drumul spre libertate nu duce de la un sistem la altul, ci este unul ce conduce la spaţiile deschise ale infinitelor viitor-uri posibile, din care unele le concură pe celelalte. Competiţia lor face istoria".
In ţările Europei centrale şi de est, competiţia este determinată de condiţiile economice, sociale, politice, demografice, culturale, psihosociale ale tranziţiei. Orice analiză a tranziţiei postcomuniste arată că, aproape fără excepţie, forţele politice din zonă şi liderii lor mai realişti au ajuns relativ repede la concluzia că s-au angajat pe un drum necunoscut, fiind nevoiţi, pentru a ieşi la liman, să răspundă unei problematici noi, neaşteptate şi, evident, necunoscute. Problematica şi procesele acestei tranziţii sunt complexe şi contradictorii, încât „căutarea viitorului social", definirea sau constatarea posttranziţiei ca nouă realitate socio-politică şi economică nu pot fi rodul imaginarului, ci rezultanta realităţii.
Tabloul vieţii social-economice a ţărilor aflate în tranziţie postcomunistă poate fi mai bine explicat şi înţeles dacă se au în vedere evenimentele social-politice în ansamblul lor, evoluţiile şi involuţiile din sfera structurilor şi raporturilor social-politice, în contextul proceselor complexe, inedite şi contradictorii ale trecerii de la un sistem social-politic la altul. Se vorbeşte astăzi de o trecere la un sistem, în esenţă, capitalist, din care ţările în cauză ieşiseră în urma celui de-al doilea război mondial, în bună parte nu de bună voie şi nici din proprie iniţiativă, ci şi ca urmare a împărţirii sferelor de influenţă între puterile marii coaliţii antihitleriste. Dar pentru fiecare în parte şi pentru toate laolaltă, istoria „captivă" de aproape o jumătate de secol nu a fost şi nu poate fi considerată o simplă paranteză istorică. După război, cele două sisteme social-politice opuse - capitalist şi socialist - au evoluat, fiecare în felul său, au intrat în relaţii de cooperare specifică (adversativă, s-ar putea spune, adică nu în afara unei tentaţii de subminare reciprocă), ajungându-se la cunoscutele situaţii de la sfârşitul deceniului al nouălea, marcat, pe plan mondial, de dispariţia fostei URSS şi a „lagărului socialist".
Acestea sunt - în linii generale - premisele sau preliminariile tranziţiei, iar logica progresului social-politic, precum şi transformările reale în sfera vieţii politice (democraţia pluralistă şi alternanţa la putere), a celei economice (restructurarea proprietăţii, privatizarea, libera concurenţă), ca şi în alte domenii, probează că procesul tranziţiei nu poate fi istoriceşte involutiv, adică nu poate duce nici la capitalismul antebelic ori postbelic, nici la socialismul totalitar, de asemenea revolut. Tabloul schimbărilor din ţările central şi est-europene arată că opţiunile politice diverse, pluraliste, contradictorii adesea, înfruntându-se în mod democratic, generează noi structuri şi relaţii social-politice, depăşindu-se treptat „stările" specifice tranziţiei, când elementele de provizorat întreţin incoerenţa şi instabilitatea. Pe acest plan, bătălia pentru progres, pentru viitorul social nu poate fi câştigată prin obiective ale „reinstaurărilor" sau transplantului de modele externe, ci prin luarea în considerare a condiţiilor concret-istorice - interne şi externe -, prin raportare continuă la interesele naţionale, la realităţile zonale, continentale şi mondiale.
In această ordine de idei, experienţa românească - asemenea celei acumulate în toate ţările din Europa centrală şi de est - arată că diferitele faţete ale tranziţiei - înţelese, acceptate tacit sau ignorate în vâltoarea evenimentelor - au trebuit şi continuă încă să înfrunte dificultăţi 116 obiective, inevitabile, dar şi subiective, regăsibile în ceea ce un termen mai general şi cu accent critic (mai mult sau mai puţin asumat de forţele politice la putere sau în opoziţie) trimite la „erori de apreciere" sau inadecvare strategică la realitate. Unele erori de apreciere au fost şi rămân „tributul" sau „reflexul condiţionat" al ieşirii din totalitarism, dar şi consecinţa alunecării pe panta iluziilor ori a unei noi utopii. In acest caz, „ieşirea din utopie" se concretizează prin armonizarea reformelor economice şi politice, cu alte cuvinte, se impune conştiinţa că nici o reformă politică nu este viabilă dacă nu s-au împlinit reformele economice.
Experienţa acumulată relevă că tranziţia nu poate fi echivalată cu o simplă succesiune de reforme în diverse domenii, ci rezultă dintr-un complex de schimbări profunde, continue, cu eforturi interne, dar şi prin cooperarea internaţională. Este realist a spune că, aşa cum probează, în felul său şi sub aspecte din cele mai diferite, fiecare dintre ţările în tranziţie, aceasta reprezintă un proces dificil, greu de stăpânit, străbătut de încercări şi erori, însoţit de costuri sociale pentru populaţie, proces care poate duce la orizonturile aşteptate de viaţă şi civilizaţie, ale libertăţii şi democraţiei. In cazul fiecăreia din ţările în tranziţie, există suficiente „fapte" economice, sociale şi politice, care demonstrează cât de dăunătoare au fost şi sunt modul defectuos de percepere ideologic-partizană a realităţilor, nesocotirea condiţiilor concret-istorice, incoerenţa şi confuziile aprecierii, mai bine spus, ale deprecierii, pe de o parte, a rolului statului în economie şi societate, pe de alta, a liberei iniţiative. La toate acestea se poate adăuga inconfundabila consecinţă negativă a „transplantului" artificial al unor metode specifice altor stadii de dezvoltare, altor ţări, precum şi a iluziei, obstinat cultivată, că nimic nu s-ar putea rezolva fără ajutor extern, însoţit, uneori, şi de „îndemnul" sau iniţiativa de a urma un anumit model.
Analizei politice nu-i este indiferent dacă starea de criză (fără deosebire de sistem şi regim politic) este sau nu însoţită de conştiinţa şi acţiunea schimbării, a reformării pentru a se ajunge la un nou stadiu de dezvoltare, forţele politice ale iniţiativei schimbării ţinând cont, pe cât posibil, de elementele obiective şi subiective, de faptul probat de istorie că eventuala prăpastie „dintre ceea ce se aşteaptă de la sistem şi ceea ce sistemul poate oferi, generează tensiuni şi explozii"12.
Politologi care şi-au propus să descifreze geneza şi evoluţia stărilor de criză, logica revoluţiilor sau reformelor au pus în circulaţie scheme conceptuale cum ar fi criza de eficienţă, criza de legitimitate, unii propunând şi o altă diviziune a tipurilor de criză: de identificare, de legitimare, de penetrare, de distribuire şi de participare.
Analiza şi înţelegerea crizelor oricărui sistem, a genezei şi mecanismului fiecăruia în parte, dar şi privite în ansamblu, în timp ori pe spaţii geopolitice, reprezintă calea spre elaborarea şi evaluarea soluţiilor, a celor politice, în primul rând, a celor care privesc perfecţionarea şi adaptarea sistemului, reconstrucţia instituţiilor sale, prin metode care merg de la cele pacifiste, evolutive, reformiste până la cele de ruptură, revoluţionare, schimbarea putând fi pozitivă, de progres sau, dimpotrivă, conservatoare, retrogradă.
Ca urmare, esenţiale pentru profundele schimbări ce însoţesc procesele perioadelor de tranziţie, axul lor principal, sunt deschiderea spre libertate, spre democraţie, reformarea sau reconstrucţia mecanismelor conducerii centralizate, care reclamă de la cetăţeni atitudini şi norme de comportament mult schimbate, diametral opuse faţă de trecut. Iar aceasta, deoarece democraţia nu creează automat o punte de trecere de la o economie birocratizată, centralizată la o economie de piaţă bazată pe competiţie şi creşterea producţiei, situaţia de tranziţie, cu marile ei dificultăţi, trebuind a fi depăşită cât mai repede posibil.
Intrate în valurile revoluţiilor (bruşte, violente sau de „catifea"), adoptând succesiv reforme ori continuând pe cele începute cu ani înainte (Polonia, Ungaria), ţările aflate în tranziţie aduc în atenţia analizei politice, a politologiei, noi teme de studiu şi reflecţie, experienţe şi procese noi, inedite, imprevizibile, unele dintre ele provocând derută. Dar „deruta umană este o etapă normală a acestei mari tranziţii. Renaşterea nu poate avea loc imediat sau fără durere. Ea nu poate neglija diversitatea societăţilor şi culturilor, dispreţui povara tradiţiilor sau uita că, în limbi diferite, cuvintele şi conceptele nu au totdeauna acelaşi înţeles.
Deosebirile de interese sunt, bineînţeles, tot atât de evidente la nivel internaţional ca şi în interiorul regiunilor şi al ţărilor. In aproape toate ţările există adânci dihotomii, standarde de comportare multiple şi acţiuni ipocrite; aceste deosebiri sunt cam aceleaşi, atât în interiorul naţiunilor, cât şi între ele, iar reconcilierea la scară naţională ar trebui văzută ca parte a procesului global de armonizare".
Diversitatea, complexitatea şi dificultăţile tranziţiei de la un sistem politic la altul nu pot fi o piedică în calea schimbării, a inovaţiei sociale şi umane. Invită la o asemenea concluzie întreaga evoluţie a tranziţiei postsocialiste, cu toate ezitările, întârzierile sau erorile de apreciere dintr-un moment sau altul, dintr-o ţară sau alta. Pentru omul politic şi pentru politolog, devine sau ar trebui să devină deopotrivă evident că, atât condiţiile succesului, cât şi consecinţele eşecului pe drumul spre societatea modernizată de mâine ţin de vitalitatea democraţiei, de guvernarea flexibilă şi flexibilitatea (adaptabilitatea) sistemului în formare, ca sistem care s-a eliberat de chingile centralizării politice rigide, ale ideologiei unice şi unificatoare.