“Sfarsitul istoriei si ultimul om” reprezinta o lucrare importanta a lui Francis Fukuyama in care acesta demonstreaza ca istoria omenirii se bazeaza pe progresul stiintei si pe o lupta intelectuala de recunostere a valorilor.
Cartea este structrata in cinci parti, fiecare parte cuprinzand o serie de capitole. Astfel,
prima parte, intitulata “ O intrebare care revine” are ca prim capitol “ Pesimismul nostru” in care autorul arata, prin experientele istorice, de ce lumea, in ansamblul ei, are o viziune pesimista asupra viitorului, desi individual, suntem optimisti. Acest lucru este demonstrat prin antiteza cu secolul trecut, perioada caracterizata de un puternic optimism generat de progresul stiintei si de „autoguvernarea rationala”, prin liberal democratie. Astfel, experienta secolului XIX, in care optimismul a fost naruit de cele doua razboaie totale, dar si de aparitia regimurilor totalitare, sunt argumente folosite de autor in explicarea pesimismului actual. Capitolul se incheie intr-o nota optimista, prin prezentarea esecului regimurilor totalitare. Aceasta idee este continuata in al doilea capitol, „Slabiciunea statelor totalitare – I”, in care autorul demonstreaza de ce acest gen de guvernare nu este unul viabil. In opinia lui Fukuyama, cel mai mare impediment al regimurilor autoritare, fie ele de dreapta, fie de stanga, il reprezinta lipsa de legitimitate, in sensul unei crize la nivelul ideilor si al coeziunii elitelor implicate intr-un astfel de regim. Capitolul are in vedere regimurile autoritare de dreapta a caror criza de legitimitate a fost generata de insasi ideea de democratie transpusa in esecul politicii. Al treilea capitol, „Slabiciunea statelor autoritare – II sau Mancand ananas pe Luna” se concentreaza asupra regimurilor de stanga, bazate pe „o viziune atotcuprinzatoare asupra vietii omului” si pe incercarea de a controla si a distruge societatea. Autorul trece in revista principalele evenimente care au dus la caderea comunismului, concluzionand ca slabiciunea acestui tip de regim era de natura economica, vazuta in ansamblul crizei legitimitatii sistemului. Esecul totalitarismului il reprezinta nereusirea realizarii controlului asupra modului de gandire al cetatenilor, iar caderea comunismului a facut loc nationalismului, lucru ce face trecerea catre democratie mult mai anevoioasa.
Cel de-al patrulea capitol, „Revolutia liberala mondiala”, concluzioneaza ca cele doua crize, cea a autoritarismului si cea a totalitarismului comunist, au deschis calea catre o singura ideologie : democratia liberala. Acest capitol sta sub semnul intrebarii, daca nu cumva actuala tendinta spre democratie este un fenomen ciclic. Autorul incearca sa raspunda la aceasta intrebare tot prin prisma exprientei, realizand un tabel prin care demonstreaza ca democratia liberala ocupa un loc aparte in istorie si ca valorile acesteia nu sunt accidentale, ci ele isi gasesc radacinile in natura umana.
Partea intai deschide subiectul celei de-a doua parti, prin ideea ca, analizand istoria si tinand cont de experientele anterioare, ne gasim in punctul in care istoria sa fi ajuns la un capat.
Partea a doua a cartii lui Francis Fukuyama, „Batranetea omenirii”, se continua cu capitolul intitulat „O idee pentru o istorie universala”, capitol care analizeaza cronologic diferitele concepte legate de istoria omenirii. Plecand de la Platon si Aristotel, care credeau in ciclicitatea procesului istoric, Fukuyama ajunge, dupa opinia sa, la primele istorii cu adevarat universale, si anume cele crestine, ce au introdus ideea de istorie finita in timp. Urmatoarea etapa o constituie Renasterea, ce a introdus ideea de batranete a omenirii, idee ce presupune progresul prin dobandire cumulativa a cunoasterii, fara sfarsit. O noua etapa o reprezinta abordarea filosofului german, Immanuel Kant, ce vede istoria ca avand un scop final si anume, libertatea umana. Proiectul initiat de Kant este continuat de Hegel, care defineste istoria ca „progresul uman catre niveluri superioare de rationalitate si libertate”, cu finalitate in dobandirea constiintei absolute. Hegel vede sfarsitul istoriei in Batalia de la Jena din 1806, considerand ca propagarea ideilor Revolutiei Franceze poate conduce catre un sfarsit al istoriei. Conceptul hegelian despre istorie este combatut de Karl Marx care credea ca „statul liberal nu reprezinta universalizarea libertatii”, ci era de parere ca, prin definitivarea utopiei comuniste se vor rezolva toate contradictiile anterioare. Trecand prin viziunile contemporane asupra istoriei, concentrate in teoria modernizarii, capitolul se incheie prin revenirea la Kant. Capitolul sase, „Mecanismul dorintei”, se concentreaza asupra gasirii unui raspuns la intrebarea daca istoria este directionala si daca poate exista o evolutie catre democratia liberala.
In incercarea de a raspunde la intrebare, Fukuyama, identifica motorul directionarii istoriei ca fiind cunoasterea universala, un rol important jucand insa, cunoasterea stiintifica moderna, prin caile sale militare si economice. Capitolul se incheie tot printr-o intrebare, ce decurge din rationamentele folosite de autor, si anume „este directionalitatea istoriei ireversibila?”. Acest lucru este analizat in urmatorul capitol, „Nici un barbar la portile noastre”, prin ipotezele respingerii stiintei moderne si a pierderii involuntare datorita unei catastrofe globale. Ambele ipoteze sunt demontate prin argumentul ca, stiinta moderna este atat de puternica incat disparitia ei ar fi posibila doar odata cu disparitia rasei umane. In concluzie, autorul este de parere ca, atat timp cat stiinta moderna este ireversibila, atunci si istoria este directionala. Capitolul opt, „Acumularea fara sfarsit”, ridica doua noi probleme, legate de directionalitatea istoriei : daca stiinta conduce la capitalism, in plan economic, sau la democratia liberala, in plan politic. Acest capitol, cat si capitolul noua, „Victoria video – casetofoanelor”, sunt dedicate argumentarii ideii ca stiinta conduce catre capitalism prin contabilizarea esecurilor inregistrate de planificarea centrala a economiei si diviziunea muncii. Astfel, mecanismul economiei liberale, bazat pe tehnologie avansata si organizarea rationala a muncii, este, dupa parerea autorului, singura cale catre modernitatea economica. Cea de-a doua problema este analizata in capitolul zece, „In patria culturii”, in care Fukuyama demonstreaza ca, desi dezvoltarea economica este strans legata de democratie, acestea doua nu sunt inseparabile, astfel autorul aduce atat argumente in favoarea legaturii dintre cele doua, cat si contraargumente, concluzionand ca stiinta moderna nu duce in mod inevitabil catre democratia liberala. El este de parere ca, intelegerea crizei totalitarismului si ascensiunea deoctratiei liberale trebuie cautate in alt plan decat cel economic. „Raspunsul la intrebarea lui Kant” constituie capitolul unsprezece, capitol in care autorul rememoreaza argumentele prezentate pana in momentul de fata, pentru a gasi un raspuns afirmativ la intrebarea filozofului Kant, si anume daca se poate scrie o istorie universala dintr-un punct de vedere cosmopolit. Al doisprezecelea capitol, „Nu exista democratie fara democrati”, revine catre tema celei de-a doua parti, si are in centrul ei conceptia lui Hegel despre istoria umana, si anume ca, ea este dirijata de „lupta pentru recunoastere” ce completeaza mecanismul descris in aceasta parte, concluzionand ca o abordare serioasa a sfarsitului istoriei trebuie sa cuprinda inevitabil si o analiza a naturii.
Partea a treia denumita de autor „Lupta pentru recunoastere”, se deschide cu capitolul treisprezece, „La inceput, o lupta pe viata si pe moarte de dragul prestigiului”, prin care Fukuyama doreste sa descrie lupta pentru recunoastere prin reintoarcerea catre conceptiie lui Hegel privind natura umana si „primul” om. Astfel aceasta lupta este descrisa ca fiind lupta omului in stare naturala pentru supravietuire si recunoasterea lui ca om. Aceste doua idei sunt preluate si dezvoltate in capitolul urmator, „Primul om”, prin viziunile lui Hobbes, care sustine ca statul liberal modern este fundamentat pe frica de moarte, iar singura modalitate de a o evita, este guvernarea pe baza unui contract social si pe conceptul lui Hegel, conform caruia, primul om doreste recunoasterea libertatii si umanitatii sale. Capitolul cincisprezece, „O vacanta in Bulgaria”, analizeaza dorinta de recunoastere, prin conceptul platonian de „thymos”, sursa emotiilor personalitatii umane. Thymosul este ceea ce acorda lucrurilor valoare, iar dorinta de recunoastere este rezultatul acestuia. Ideea este continuata in capitolul saisprezece, „Fiara cu obrajii rumeni”, in care se face distinctie intre thymos si dorinta, aceasta din urma find motivul pentru care oamenii cauta bogatia si evita saracia. Prin acestea doua, Fukuyama cauta sa explice desfasurarea evenimentelor ce au dus la caderea comunismului, vazute din perspectiva populatiei dominate. Capitolul urmator, „Grandoarea si decaderea thymosului”, analizeaza acest concept din perspectiva conducatorilor, punand pe seama thymosului aparitia regimurilor autoritare si totalitare. Astfel, thymosul se transforma in megalothymie, dorinta de a fi recunoscut drept superior, care in conceptia filozofilior reprezinta calea de interpretare a istoriei, prin analiza aparitiei, evolutiei si declinului acesteia. Ceea ce ia locul megalothymiei este dorinta de economizare a vietii si de a fi recunoscut drept egalul altor oameni. Capitolul se incheie prin reintoarcerea la Hegel si la dorinta de recunoastere, ce totodata deschide si urmatorul capitol, „Dominatie si sclavie”. Acest capitol pune in centrul evolutiei istoriei si al stiintei moderne sclavul, care in lupta sa pentru recunoastere a trebuit sa fie inventiv iar dorinta de libertate l-a facut constient de faptul ca el controla natura si o modela in functie de ideile sale. Un rol important in dobandirea libertatii l-a jucat si crestinismul care ii conferea sclavului un model ideologic de libertate umana. „Statul universal si omogen” este capitolul care incheie partea a treia si concluzioneaza ca dorinta de recunoastere reprezinta „veriga lipsa dintre economia liberala si politica liberala” si ca aceasta poate lua diferite forme irationale, dupa cum autorul a demonstrat in capitolele anterioare.
A patra parte a cartii este numita „Sarind peste colosul din Rodos”, si incepe cu capitolul intitulat „Cel mai nesimtitor dintre nesimtitorii monstrii”. In acest capitol autorul demonstreaza ca democratia liberala nu este universala datorita thymosului, ce a dat nastere unor pasiuni extrem de puternice si anume, religia si nationalismul. Acestea doua se combina in singura alternativa a lumii moderne la democratia liberala, si anume islamul. Capitolul douazeci si unu, „Originile thymotice ale muncii”, aduce in prim-planul sustinerii democratiei, dezvoltarea economica a popoarelor, bazata pe forta de lucru. In acest domeniu, thymosul se traduce prin mandria practicarii unei anumite profesii si mentinerea calitatii muncii la nivel individual, iar la nivel de grup, prin dorinta recunoasterii de catre alte grupuri sau a colaborarii. Urmatorul capitol, „Imperii ale resentimentului, imperii ale respecului”, aduce in discutie aparitia unor noi alternative la democratia liberala prezenta ce va forma, din punct de vedere economic, doua grupuri de popoare distincte , unul ce se confrunta cu un esec economic continuu iar celalalt, care face capitalismul sa functioneze. Un punct de interes pentru Fukuyama este evolutia relatiilor si ordinii internationale in urma noilor state aparute. Capitolul douazeci si trei, „Lipsa de realitate a realismului”, trateaza modul in care se realizeaza politicile internationale actuale. Teoria de la care acestea pornesc este cea realista, ce atribuie ordinii internationale o nesiguranta permanenta. Fukuyama concluzioneaza ca, realismul a devenit un mod de abordare perimat, ce nu se mai potriveste lumii actuale, si propune o viziune a relatiilor internationale, bazata pe reintoarcerea la origini. Aceasta viziune este expusa mai pe larg in capitolul urmator, „Puterea celor care nu detin puterea”, descoperind in originea conflictelor internationale, elemente legate de politica interna a unui stat, reducandu-l pe acesta la un individ thymotic ce cauta confirmarea valorii, prin considerente religioase, nationaliste sau ideologice. Fukuyama considera nationalismul ca fiind cel mai daunator pentru pacea Europei postcomuniste si de aceea ii dedica urmatorul capitol, intitulat, „Interesele nationale”. El concluzioneaza ca, desi nationalismul are o putere deosebita, acesta se aseamana religiei si cunoaste aceeasi evolutie de la aparitie, continuand cu intensificare si devenind tolerant, insa acest lucru se va intampla in timp.
Capitolul douazeci si sase, „Catre o uniune pasnica”, avanseaza ideea crearii a doua lumi diferite, una postistorica, industrializata, cealalta, intepenita in istorie, descrisa de etapele celeilalte lumi si predispusa conflictului. In aceasta noua realitate, cele doua lumi vor interactiona doar in anumite probleme legate de ordine internationala. Uniunea pasnica se va realiza in lumea postistorica, „in care recunoasterea universala si rationala a inlocuit lupta pentru dominatie”.
Partea a cincea a cartii, „Ultimul om”, incearca sa gaseasca un raspuns la intrebarea ridicata la finalul partii precedente si anume, daca vor mai exista contradictii in oranduirea liberala dupa ce liberalismul va deveni singura cale. Capitolul douazeci si sapte, ”Pe taramul libertatii”, pune in discutie principiile libertatii si egalitatii democratiei liberale, principii ce vor fi tot timpul atacate de ideologia socialista, tocmai datorita faptului ca duce la recunoasterea egala a oamenilor inegali. Urmatorul capitol, „Oameni fara inimi”, reliefeaza conditia omului aparut la sfarsitul istoriei care va fi satisfacut din punct de vedere material , insa, fericirea nu va fi atinsa deoarece vom fi nemultumiti de noi insine, lucru ce va duce la o revenire la istoria conflictuala. Capitolul douazeci si noua, „Liberi si inegali”, vine in continuarea capitolului douazeci si sapte si abordeaza tema inegalitatii, avansand teoria conforma careia, democratia liberala ar putea fi rasturnata fie de megalothymie, fie de izothymie. In penultimul capitol al acestei carti „Drepturi perfecte si indatoriri imperfecte”, Fukuyama arata ca drepturile cetateanului se exercita prin institutii de mediere, asociatii aflate in centrul civic al statului modern liberal, insa, indivizii nu sunt dispusi sa cedeze anumite drepturi in favoarea comunitatii, fapt ce duce la lipsa capacitatii sistemului liberal de a se sustine pe sine. Ultimul capitol, „Imense razboaie ale spiritului” demonstreaza ca declinul vietii comunitare duce catre conturarea unui om egocentric lipsit de impulsul thymotic, dedicat unor scopuri inalte.
Francis Fukuyama, in „Sfarsitul istoriei si ultimul om”, defineste sfarsitul istoriei ca finalul evolutiei ideologice al omenirii, iar universalizarea democratiei liberale ca forma finala de guvernare. Acesta isi termina lucrarea intr-o nota contradictorie afirmand ca, epoca de dupa sfarsitul istoriei va fi una monotona iar aceste secole de plictiseala ce vor urma, vor face istoria sa renasca.