Social-democraţia a acumulat bogate tradiţii, o remarcabilă experienţă, înregistrând ascensiuni, dar şi căderi. Orice lucrare de ştiinţe politice, indiferent de opţiune ideologică, se referă la social-democraţie sau socialismul tradiţional ca la o denumire generală dată curentului social-muncitoresc pe baza căruia, în a doua jumătate a secolului XIX, s-au creat partide socialiste şi social-democrate, în condiţiile expansiunii sistemului capitalist. Din aceste partide s-au desprins mai târziu, în diverse moduri, partidele comuniste, ştiutele divizări pornind de la concepţii şi strategii politice diametral opuse în legătură cu progresul social.
In esenţa ei, social-democraţia a pornit de la promovarea unor valori ca: libertatea, democraţia, echitatea, justiţia, solidaritatea, autonomia, pluralismul politic, diversitatea formelor de proprietate etc. Ansamblul tezelor teoretice şi modalităţilor sale de acţiune practică s-a impus mai pregnant atenţiei îndeosebi după cel de-al doilea război mondial, când o bună parte dintre partidele de această orientare au ajuns să guverneze consecutiv perioade mai îndelungate de timp. Aceasta s-a datorat, după expresia unui lider al social-democraţiei germane, orientării spre „o nouă ordine economică şi socială", în general, spre „o nouă şi mai bună ordine a societăţii". Ceea ce însemna, de fapt, cum arată experienţa unor ţări, trecerea la o democraţie larg cuprinzătoare, la îmbinarea planificării şi concurenţei, prin controlul public al forţelor economice, prin socializare şi eficienţă pe calea colaborării factorilor productivi, ca şi prin politici protecţioniste în domeniul social şi de instruire.
Ca oricare alt curent social-politic, social-democraţia nu poate fi tratată „în bloc"; doctrina şi, mai ales, practica sa prezintă particularităţi şi nuanţe mai mult sau mai puţin perceptibile, dar şi trăsături specifice unui singur partid ori unei singure ţări. Temporară sau devenită tradiţie, guvernarea social-democrată (socialistă, în unele ţări occidentale) arată că în societate, în cadrul căreia acţionează fiinţe conştiente, mânate de interese specifice, împlinirea unui ideal, a unui program ţine de respectarea condiţiilor date. Aplicarea eficientă a unor metode, a unor soluţii nu poate fi rodul preluării mecanice, al copierii unui model, al cine ştie cărui „ideal-tip". Cum au remarcat numeroşi gânditori, nicăieri nu se poate găsi un ideal în puritatea sa conceptuală, evoluţia social-economică, materială şi spirituală determinând, pentru fiecare caz concret, în ce măsură realitatea se apropie sau se distanţează de ideal. De aceea, prezintă o deosebită importanţă efortul teoretic de clarificare conceptuală şi examinare practică a realităţilor social-democraţiei. Strategiile acesteia s-au constituit într-o parte sau alta a lumii, cu precădere în Europa, ca sistem social-politic de guvernare şi dezvoltare social-economică, afirmându-se şi câştigând sau pierzând teren prin rezolvarea progresivă (ori datorită nerezolvării într-un timp dat) a unor serii de contradicţii, de stări conflictuale.
Social-democraţia întruneşte trăsături generale, dar poartă şi semnele particularităţii unor ţări ca Germania, Franţa, Suedia, Austria, Spania ş.a., partidele social-democrate sau socialiste evoluând în mod diferit şi guvernând, singure sau în coaliţie cu alte forţe politice, traversând nu puţine stări de criză, de dezechilibre sociale, politice şi economice. Doctrina a propus, iar adepţii ei au edificat, cu succese inegale, un sistem social-economic şi politic bazat pe factori obiectivi şi subiectivi cum sunt: proprietatea publică şi proprietatea individuală, 198 gestiunea socială şi cea particulară, negocierea şi legiferarea principiilor şi practicii privind salarizarea, creditul, prevederile sociale, controlul investiţiilor, fiscalitatea, sufragiul universal etc. Despre social-democraţie se poate spune - poate mai îndreptăţit decât despre alte doctrine - că a probat forţa unităţii prin diversitate, cultivând valorile solidarismului. In acelaşi timp, refuzul direct sau indirect al schimbărilor violente în favoarea reformelor şi adaptărilor succesive la revendicările maselor, în speţă ale muncitorilor sau păturilor medii, acceptarea regulii jocului cerere-ofertă, persuasiva acţiune pentru democratizare şi asigurarea drepturilor omului, a egalităţii în administrarea resurselor pentru satisfacerea cerinţelor de viaţă au situat social-democraţia între curentele politice proeminente şi de prestigiu. Aceasta cu atât mai îndreptăţit, cu cât, în ce priveşte viaţa politică, social-democraţia a încetat să măsoare valoarea sau funcţionalitatea votului majoritar după criterii dogmatice şi exclusiviste, considerând că un partid politic, oricât de puternic în plan electoral, trebuie să asigure şi altor forţe câmp de acţiune; forţe cu care să colaboreze, să se alieze - în cazuri determinate şi potrivit înţelegerilor -pentru a guverna împreună. Experienţa-social democrată a acreditat şi consacrat principiul potrivit căruia puterea majorităţii nu poate face abstracţie de voinţa şi interesele minorităţii, oricare ar fi conţinutul lor -rezonabil şi raţional, desigur. Este vorba, evident, de un principiu de origine liberală, dar trebuie menţionat că social-democraţia nu a acceptat tezele liberale care separă riguros sfera publică, obştească, statală de sfera intereselor particulare. Dimpotrivă, social-democraţia a pornit şi porneşte de la îmbinarea echilibrată a acestora, de la recunoaşterea intervenţiei statului în economie prin intermediul pârghiilor economice.
Socialismul democratic a adoptat o modalitate specifică, proprie privind exercitarea puterii, şi anume ceea ce s-a numit echilibrul forţelor şi intereselor. Este vorba despre concepţia potrivit căreia puterea politică acţionează nu prin dominare asupra unei minorităţi, spre exemplu, parlamentare, ci pe calea „forjării" deciziilor colective în cadrul echilibrului de forţe, al coaliţiei, consensului şi compromisului.
Politologia contemporană înregistrează aici tendinţa sau avansul unei teorii noi asupra raportului între adversari, în contextul democraţiei parlamentare, al gestiunii comune a treburilor publice şi asumării răspunderilor guvernării. Aceasta presupune că, în mod practic, o forţă politică plasată în poziţie dominantă prin votul democratic nu-şi poate aroga dreptul de a impune mecanic şi sectar voinţa sa adversarilor politici, fiind recomandabil, preferabil ca, dincolo de contradicţii, dar, mai ales, prin tratative care să nu eludeze contradicţiile, să se „caute" compromisul, pornind de la interesele generale.
Una dintre concluziile esenţiale ale social-democraţiei, prin comparaţie cu opţiuni liberale şi conservatoare, se referă la raportul organic dintre economie, văzută ca aparat productiv şi sursă a bunăstării generale, pe de o parte, şi accesul oamenilor la viaţa socială, pe de altă parte. În acest sens, social-democraţia a sesizat că şomajul masiv nu a fost şi nu este numai un fenomen economic, restrângerea locurilor de muncă semnalând uneori şi o criză a democraţiei. Doctrina social-democrată s-a delimitat de concepţia liberală clasică şi exclusivistă potrivit căreia statul nu trebuie să intervină în economia de piaţă spre a asigura munca şi securitatea cetăţenilor săi, atrăgând atenţia că un proces de transfer al populaţiei din viaţa productivă către sedentarism plătit şi o concentrare a capitalurilor, asociate cu ameninţarea mediului ambiant, constituie probleme care apasă asupra vieţii cotidiene, susceptibile a întreţine starea şi sentimentul social de insecuritate. Europa occidentală postbelică, aflată într-o „tranziţie sui-generis", a evidenţiat pregnant relaţia dintre starea economică şi capacitatea sau incapacitatea temporară a democraţiei de a o redresa, problemă aflată astăzi la ordinea zilei şi în Europa centrală şi de est.
Social-democraţia conferă statului rolul de arbitru care înlesneşte confluenţa intereselor în societate, tendinţa fiind de a favoriza apariţia consensului între partenerii sociali. Evident, o asemenea teorie sau ideologie presupune condiţii propice de afirmare, prima dintre acestea fiind, în tezele susţinătorilor săi, concentrarea intereselor şi reprezentativitatea forţelor sociale dominante: interesul evident al capitalului de a câştiga şi a-şi asigura „reproducerea" poate fi satisfăcut în măsura acceptării unei politici sociale coerente şi consecvente. În fapt, aflându-se la putere, dar şi în opoziţie, social-democraţia a dezvoltat un sistem coerent de măsuri sociale, care să permită satisfacerea aspiraţiilor de securitate socială, să garanteze bunăstarea, după ce mai întâi sau concomitent cu aceasta a acţionat pentru eradicarea sărăciei sau cel puţin pentru diminuarea consecinţelor acesteia. O preocupare social-democrată a constituit-o abolirea „sărăciei primare" mai mult prin efectele deplinei folosiri, pentru un timp, a forţei de muncă şi prin măsuri sociale decât princreşterea artificială a salariilor, ceea ce ar fi agravat cunoscutele curbe inflaţioniste.
Sub egida social-democraţiei, revendicările sociale ale salariaţilor, aspiraţia spre securitate socială şi bunăstare au devenit baza unui nou mod de consum social, ce nu a pus în cauză mecanismele pieţei, dar a permis indivizilor să-şi satisfacă mai bine cerinţele de trai în măsura în care munca lor se regăsea în bilanţul beneficiului direct, însă prin intermediul pieţei, nu pe calea vreunei redistribuiri birocratice, care nu poate fi niciodată durabilă. O contribuţie politică originală a social-democraţiei este de a fi proclamat şi utilizat statul social ca instrument al stăpânirii relative a convulsiilor sociale.
In cazul Germaniei, programul social-democrat de la Bad Godesberg (1959) - prin care se renunţa la tezele marxiste - constata că economia de piaţă nu asigură prin ea însăşi o justă repartiţie a veniturilor şi averilor, fiind necesară o nouă strategie, a controlului social, în context democratic, şi nu administrativ-birocratic, pe calea politicii fiscale, a impozitelor progresive. La toate acestea s-au adăugat măsuri sociale în domeniul serviciilor, învăţământului şi culturii, protecţia socială programată nefiind, desigur, o cucerire împlinită, ci o cale de străbătut, cu evidente cauze şi efecte contradictorii, trecând prin cunoscute perioade de criză.
Având izvorul social şi istoric în muncitorime, social-democraţia a optat, din raţiuni pe care le-a impus practica, pentru o largă audienţă, pentru integrarea maselor în societatea democratizată. Cum arată experienţa unor ţări occidentale, acest proces se repercuta şi avea răsunet în toate mediile sociale, fiind evident că pentru a accede la putere şi, mai ales, pentru a se menţine, partidele social-democrate s-au preocupat să devină „partide de largă cuprindere". In fapt, părăsind orientarea sectară către muncitorimea din şi prin care se formaseră, social-democraţii, socialiştii înţelegeau a se prezenta şi acţiona în cadrul unor „mari partide populare reformatoare". O asemenea evoluţie a introdus - cum s-a putut observa în aproape toată Europa occidentală - o dualitate între reprezentarea intereselor unei anumite categorii sociale, muncitorimea, şi apărarea interesului general, partidele deschizându-se progresiv tuturor categoriilor sociale, ţinând seama de consecinţele socio-profesionale ale revoluţiei tehnice şi ştiinţifice.
In concepţia social-democraţiei, partidele politice, indiferent de orientare, nu sunt şi nu trebuie să fie simple instrumente electorale, urmărind exclusiv cucerirea puterii. În esenţă, ele au menirea să asigure o legătură între stat şi societate, în sensul că diversele organizaţii, asociaţii, şcoli, cooperative, integrează politica în existenţa cotidiană, având şi funcţia de a conferi coerenţă şi fluiditate ansamblului social, iar în acest context, stabilitatea social-politică necesară.
Experienţa social-democrată privind organizarea socială pune în lumină preocupări sistematice pentru structurarea optimă a raporturilor sociale, iar descifrarea unei asemenea contribuţii specifice relevă, în esenţă, anumite elemente constitutive, organic articulate în politici sociale a căror strategie întemeiază afirmarea statului social. Urmărind a realiza un echilibru social relativ stabil, social-democraţia a preconizat şi aplicat reformele sociale ca instrument de transformare, de progres şi prosperitate individuală şi colectivă. Cum relevă doctrinarii mişcării social-democrate, reformele în cauză implică acceptarea logicii capitalismului, simultan cu împărţirea puterii economice. Se desprinde astfel tendinţa marcată a social-democraţiei de a modela, într-o manieră specifică, strategia luptei contra inegalităţilor de toate felurile.
În privinţa rolului statului, al pieţei libere, concepţia social-democrată constă, cum sublinia la un moment dat Willy Brandt, în „a lăsa piaţa să înflorească în toate cazurile în care aceasta se face rezonabil în interesul celor administraţi. Noi am dori ca statul să intervină prin planificare acolo unde este imperativ. Sau, cum am spus-o în programul nostru fundamental: concurenţă pe măsura posibilului, planificare pe măsura necesarului"[1].
În teoria şi practica social-democraţiei europene şi-a făcut loc teza descentralizării conducerii politice şi economico-sociale, considerându-se că descentralizarea este un mijloc esenţial de a reda puterea cetăţenilor, de a le permite acolo unde trăiesc, acolo unde lucrează, să hotărască ceea ce este bun pentru ei şi pentru colectivitate.
Pentru orientarea dezvoltării economice şi relativa stabilitate a acestui proces o însemnătate deosebită au evitarea sau diminuarea conflictelor. Sub guvernare social-democrată, sistemul social-politic se bizuie pe practica şi principiul negocierilor între confederaţii patronale şi confederaţii sindicale, cu sau fără participare guvernamentală. În acestmod se fixează creşterea salariilor în funcţie de productivitatea şi constrângerile sau dificultăţile competitivităţii întreprinderilor, convenindu-se acorduri strict respectate de către părţi pe întreaga perioadă stabilită. Orice reînnoire a acordului general are loc în condiţiile unor noi negocieri, cel mai adesea dificile. Dacă în acest cadru apare un impas, se recurge la un arbitru „imparţial" din sfera justiţiei, iar în caz de nou eşec, o mediere a statului duce la formarea unor recomandări, urmărindu-se prevenirea unor încercări de forţă, cum sunt socotite grevele.
Concepţiile şi experienţa social-democraţiei constituie un teren ce aşteaptă şi solicită, asemenea altor doctrine contemporane, noi teme de reflecţie, efortul către noi conexiuni, spre a răspunde interesului şi dorinţei de cunoaştere nu numai a specialiştilor, ci şi a celor care îmbrăţişează soluţiile socialismului democratic sau a celor asupra cărora se răsfrâng consecinţele unei asemenea opţiuni. Experienţa istorică a întemeiat astfel o doctrină, iar doctrina a venit să corecteze practica social-politică acolo unde şi atunci când s-a ajuns la impas. Practic, întreg secolul al XX-lea a întemeiat, în câmpul ideilor politice, „sfidarea social-democrată", avertizând şi pe acest plan că „somnul raţiunii politice" naşte „monştri politici" dacă factorii de iniţiativă socială „ocolesc" adaptarea critică la realităţi[2].
O asemenea adaptare la realităţi urmăresc sau oglindesc teoriile privind a treia cale, a social-democraţiei renaşterii, văzută ca o ieşire aproape simultană, ca semnificaţie, scop şi idealuri, atât din „postcapitalism", cât şi din „postsocialism" sau din „tranziţia încrucişată", nu de puţine ori amalgamată strategic, încât „posttranziţia" să fie resimţită-social, economic şi politic-drept începutul sau, cu timpul, consolidarea acestei noi căi, ca renaştere a social-democraţiei. Este rezumată, astfel, filosofia celei de-a treia căi, considerată a fi capabilă să ofere, deopotrivă, diagnoze şi prognoze credibile, mobilizatoare social şi, nu în ultimul rând, constructive, cu atât mai concludente, cu cât preia din realitatea socială capitalistă-postcapitalistă, socialistă-postsocialistă, ceea ce s-a dovedit a fi valoare şi progres în serviciul omului, examinând critic evoluţiile negative, promisiunile sociale şi politice care veneau diniluzii şi necunoaştere ori, mai rău, din interese şi intenţii ascunse, regăsibile şi în fostul capitalism, şi în fostul socialism.
Abordată în sensul de renaştere sau readaptare continuă la noi realităţi a social-democraţiei tradiţionale, clasice, despărţită istoriceşte de marxism (teoria care, totuşi, „a plasat socialismul în contextul unei înţelegeri cuprinzătoare a istoriei"), dar şi „rigidizată" în reformism, concepţia celei de-a treia căi intră în dialog şi confruntare cu orientările şi soluţiile neoliberale, unele conservatoare, aflate sub incidenţa politică a „noii drepte", altele navigând spre centru-stânga sau stânga reformistă.[3]
De pe această platformă teoretico-aplicativă, deschisă spiritului critic, se propun reflecţii din perspectiva reevaluării şi a comparaţiilor doctrinare din trei direcţii distincte:
- a) social-democraţia Europei occidentale în diversitatea ei de
metode şi soluţii; - fostul socialism de tip sovietic, intrat în colaps, mereu inadecvat, incapabil de inovare şi evaluare realistă a mecanismului pieţei, deficienţă genetică pusă dramatic în evidenţă de intensele procese de globalizare;
- exacerbarea antagonismelor neoliberale faţă de statul bunăstării şi susţinerea subiectivistă a tezei statului minimal, dându-se prioritate forţelor pieţei globale şi locale (fundamentalismului de piaţă), care, din păcate, ignoră păgubitor atât consecinţele ecologice, cât şi moralitatea societăţii civile.
În continuă confruntare pe scena politică, inclusiv pe cale electorală şi prin alternare la putere, social-democraţia şi neoliberalismul şi-au arătat meritele şi limitele, deschizând noi fronturi de luptă doctrinară şi politică în direcţii economico-sociale majore, cum sunt optimul raporturilor dintre performanţă economică şi securitate socială, dintre individualism şi solidaritate, dintre dezvoltare economică şi siguranţă ecologică, dintre globalizare şi interese naţionale, dintre suveranitate şi interdependenţă comunitară etc. Acuitatea acestei problematici a căpătat o nouă încărcătură o dată cu căderea fostului sistem socialist de tip sovietic, dar şi în procesul mondializării, în contextul evoluţiei sistemului capitalist şi postcapitalist.
Toate aceste procese economice, sociale şi politice, interne şi externe, în raport cu o ţară sau alta, de o complexitate şi profunzime în continuă derulare, au revigorat reflecţiile ideologice, au sporit nevoia de dezbateri teoretice şi clarificări politice în privinţa înaintării (sau, poate, salvgardării?) civilizaţiei umane, dacă nu sunt minimalizate ameninţările terorismului ori „ieşirea de sub control" a folosirii rezultatelor ştiinţei şi tehnologiei.
Arhitecţii sociali şi politici ai celei de-a treia căi pornesc de la constatarea, verificată prin cercetări sociale comparative, că populaţiile occidentale şi, într-o măsură crescândă, şi cele din Europa centrală şi de est, s-au „dispersat" social şi politic, nu mai pot fi catalogate din perspectiva tradiţională a claselor şi nici a unei lineare departajări politice dreapta/stânga.
In această ordine de idei, Anthony Giddens consideră că prin compararea mai multor societăţi se ajunge la concluzia, de necontestat, că în aproape toate ţările occidentale opţiunea politică prin vot - lăsând la o parte fenomenul absenteismului - nu mai oglindeşte „linii de clasă", ca în urmă cu 30-40 de ani, iar polarizarea stânga-dreapta s-a dispersat, reflectând situaţii mai complexe, aparent neclare, dar dezvăluind noi orientări, opţiuni altădată tranşante, precum „capitalism" sau „socialism", fiind tot mai greu decelabile sociologic; ele sunt difuzate către alte valori, printre care cele de modernitate, performanţă, stil eficient de guvernare, autonomie administrativă, afirmare culturală originală, competiţie profesională echitabilă. Este semnificativă, în acest sens, constatarea că diversele cercetări pe tema dihotomiei dreapta/stânga, metamorfozată mai degrabă sub formula „în spatele dreptei şi stângii", susţinerile politice şi consensul, fizionomia politică a electoratului şi strategiile de alianţe politice la „vârf" nu mai pot fi identificate după „structuri de clasă". La sfârşitul secolului XX şi începutul celui de-al XXI-lea, identităţile politice depind de un nou context social şi cultural, naţional şi internaţional, la orizont apărând o nouă cultură a socialului, inclusiv semnale ale unei aparente apatii politice.
In felul său, depăşind nu puţine crize, adaptându-se realităţilor specifice unei ţări sau alteia, „socialismul social-democrat" (Suedia, Germania, Franţa, Austria) sau laburismul (Marea Britanie) au ajuns, ca un paradox al reformismului istoric, să promoveze transformări radicale, numite de unii analişti „o revoluţie fără revoluţie". Asemenea mutaţii calitative profunde, sociale şi politice, reflex al unei noi economii şi al unei relaţii schimbate între stat şi societate (statul bunăstării sau, cel puţin, al protecţiei sociale, venit şi ca o replică a democraţiei pluraliste la socialismul totalitar) au adus partidelor social-democrate noi aliaţi, au multiplicat coaliţiile de centru-stânga, apărute ca soluţii sau răspunsuri pragmatice şi în ţările în tranziţie. Aici, însă, amestecul de strategii de dreapta „înapoi la capitalism" şi „terapiile de şoc" promovate peste noapte au dus mai degrabă la noi crize şi la impas decât la ieşirea din tunelul sau ciclonul tranziţiei.
Ca în tot ceea ce priveşte raportul dintre idealuri umane şi realităţi social-economice, nu poate fi ocolit adevărul istoric potrivit căruia nici capitalismul, nici socialismul de până acum nu au răspuns satisfăcător aspiraţiilor umane. Apoi, dacă este de acceptat şi de promovat o perspectivă sau alta - atitudine social-umană firească, naturală, s-ar putea spune, reflectând la „condiţia umană" -, este de înţeles (sau de dorit a fi înţeles) că omenirea nu trăieşte „sfârşitul ideologiilor" (cel mult constată perimarea, învechirea unora) şi cu atât mai puţin poate accepta „sfârşitul istoriei", în sensul că au triumfat „o singură ideologie" şi „un singur sistem".
Potrivit acestui raţionament, social-democraţii nu pot să nu acorde atenţie şi să nu examineze cum şi în ce fel, pe ce căi suportabile social-uman doctrina lor îşi poate împlini idealurile, cum se poate şi este optim a se acţiona practic pentru a apăra primatul socialului, al egalităţii, care sunt opuse individualismului, fiind evident că terenul, sfera politicii au devenit tot mai complexe în ultimele decenii.
De altfel, aşa cum doctrinei politice a liberalismului i-a fost necesar -cum recunosc iluştri reprezentanţi ai săi - un continuu efort de „acomodare" sau împăcare a individualismului cu tezele raţionale ale prosperităţii colective, cu motivaţiile progresului istoric, tot aşa, social-democraţia a avut şi are nevoie de deschideri şi adaptări la evoluţiile moderne ale societăţii umane, căreia diversele sisteme economico-sociale, inclusiv capitalismul i-au adus şi „servicii", dar au creat goluri, neîmpliniri, progresul sau drumul spre acesta având de înfruntat nu puţine dileme, dificultăţi şi întrebări. Intre aceste întrebări, cea mai frecvent invocată, dar şi cea mai semnificativă se arată a fi „încotro ne îndreptăm"? Analişti realişti ai evoluţiei lumii de azi, cei din interiorul gândirii sau curentelor social-democrate, propunând orientarea spre 206 a treia cale, avertizează asupra necesităţii dialogului cu alte opţiuni social-politice şi ideologice (în special, neoliberalismul), asupra dilemelor şi provocărilor noului val al social-democraţiei.
Intre doctrinele politice contemporane se include şi socialismul, concepţie ce are o varietate de înţelesuri, doctrinar afirmându-se diverse variante. Termenul de socialism este folosit într-o manieră vagă de numeroase orientări politice - socialişti, comunişti, social-democraţi, naţional-socialişti, mişcări religioase -, prin aceasta dorindu-se a se caracteriza, fie şi teoretic, o societate eliberată de alienare şi exploatare a omului, în care se înfăptuiesc egalitatea şi justiţia socială. Dacă liberalismul este preocupat de libertatea individului, concepţia socialistă are ca obiectiv eliberarea umanităţii.
Socialiştii tradiţionali europeni au avut în vedere un fel de compromis sau complementaritate între capitalism şi socialism, evoluţia în sensul moderaţiei şi al compromisului găsindu-şi o concludentă reflectare în preocupările partidelor şi mişcărilor socialiste din Europa occidentală. Acestea au considerat socialismul nu ca o stare finală a evoluţiei sociale, ci ca un obiectiv de acţiune niciodată încheiată, vitalitatea sa constând în redefinirea pentru fiecare etapă a direcţiei de înaintare, în lumina a trei valori fundamentale: libertatea, dreptatea şi solidaritatea, aplicate în condiţiile economiei de piaţă.
In ce priveşte concepţia marxistă originară, socialismul a fost acreditat drept o fază a dezvoltării omenirii ce urmează inevitabil capitalismului, faza în care „lupta de clasă" va fi treptat înlocuită cu egalitatea de clasă, urmată de dispariţia claselor. Din această concepţie, mai bine spus din „reinterpretarea" şi răstălmăcirea ei, a derivat sistemul socialist (numit şi comunist) instaurat în fosta U.R.S.S. şi alte câteva ţări, caracterizat în sfera economică prin trecerea, pe cale forţată, a principalelor mijloace de producţie în proprietatea statului sau în proprietatea colectivelor de muncă, iar în sfera vieţii politice, prin instaurarea conducerii de către un singur partid şi proclamarea„dictaturii proletariatului" drept expresie a celei „mai înalte democraţii". In acest sistem, toate funcţiile economice şi sociale - de la fixarea obiectivelor de producţie până la aşa-zisa asigurare a bunăstării cetăţenilor - au fost trecute pe seama unor organisme centrale, constituindu-se un sistem de planificare atotcuprinzător şi imperativ. De aceea, el poate fi numit şi socialism coercitiv, adică „realizat" prin constrângere.
Totuşi, literatura politică, analiza concepţiilor pro şi contra relevă că ideile şi proiectele socialismului sunt generate de contradicţiile şi conflictele sociale nerezolvate ale epocii contemporane, principiile amintitului sistem reprezentând un răspuns (uneori în forme utopice) la aspiraţiile majorităţii populaţiei în vederea înfăptuirii justiţiei sociale.
Viziunile moderne despre socialism admit economia de piaţă şi concurenţa, manifestând un optimism ponderat în legătură cu perspectiva unei societăţi a deplinei justiţii sociale, dar considerând că obiectivele socialismului pot fi asigurate pe calea democraţiei şi în afara oricăror mijloace violente, a constrângerilor individuale şi colective.
Diversele alternative sau proiecte socialiste care au străbătut secolul al XX-lea - unele dintre ele eşuate definitiv, ca în cazul socialismului de tip sovietic - au căzut în capcana propriilor iluzii, a evaluărilor subiective. Nu este însă mai puţin adevărat că la fel se poate spune şi despre alte doctrine politice într-un moment sau altul al evoluţiei lor. Pe de altă parte, trebuie ţinut seama că realitatea socială se mişcă necontenit, este schimbătoare şi nu poate nici „îngheţa" într-un stadiu, nici nu se poate „conforma" unui proiect teoretic. In acest context, este de remarcat că, spre deosebire de alte doctrine - liberală, creştin-democrată, naţionalistă etc. -, socialismul a cunoscut un accentuat, poate exacerbat, proces de ideologizare-oficializare în jurul unui „marxism fără Marx", uneori, sau a unui „marxism-leninism" în care nici marxismul, nici leninismul nu mai erau ceea ce fuseseră originar.
Majoritatea exegeţilor lui Marx, inclusiv adversarii săi ideologici, constată că opera acestuia, îndeosebi Capitalul, este o multiplă critică privind idealismul filosofic şi interpretarea omului ca fiinţă abstractă, recomandând abordări concret-istorice, orientarea către perspective realiste; totodată, este semnalată inadecvarea economiei la cerinţele epocii.
Unii analişti consideră marxismul (sau marxismul clasic) un corp de doctrine sau tipuri de teorie socială care „văd" sau explică schimbarea socială prin conştientizarea contradicţiilor şi organizarea luptei pentru mai buna alcătuire a lumii. Asemenea analişti descifrează în structura ideatică a marxismului anumite direcţii de reflecţie şi acţiune, exprimate prin: critica sistemului capitalist şi convingerea că înlăturarea acestuia ar duce la lichidarea împărţirii societăţii în clase (motivul romantic); misiunea eliberatoare a revoluţiei proletariatului, capabil să soluţioneze toate 208 problemele omenirii, prin modificarea raporturilor sociale (motivul prometeic) şi afirmarea inexorabilă a unor „legi istorice", în virtutea cărora dezvoltarea societăţii se îndreaptă spre o fază socială în care se înfăptuieşte libertatea deplină (motivul determinismului iluminist).
Idealizat de moştenitorii săi, marxismul a cunoscut interpretări diferite, contradictorii chiar, în interiorul său proliferând diverse curente politice, şcoli de gândire şi mişcări revoluţionare. Rând pe rând, Friedrich Engels, Eduard Bernstein, Karl Kautsky, Rosa Luxemburg, Otto Bauer, V.I. Lenin, Antonio Gramsci au introdus în analizele lor nuanţe de interpretare, dar şi de „corectare", de revizuire a marxismului, ceea ce a generat „diagnosticarea" în moduri diferite a evoluţiei capitalismului, a societăţii în general, preconizându-se când prăbuşirea iminentă a sistemului politico-economic existent, când „revoluţia moderată", când cea „mondială". Unii teoreticieni ai marxismului, mai întâi Kautsky, apoi Lenin, se refereau şi la perspectiva unui „socialism ştiinţific" (concept folosit iniţial de Proudhon). Deşi o parte din predicţiile privind capitalismul şi apariţia unui sistem opus lui au fost contrazise, nu puţine judecăţi de valoare, concepte şi interpretări ale marxismului au devenit idei comune în cultura politică şi generală contemporană, unele dintre aceste idei aducând modificări de esenţă doctrinei tradiţionale, de la formele dogmatice, staliniste la variante neortodoxe sau „revizioniste" , spre a se ajunge, cu timpul, îndeosebi după colapsul sistemului sovietic, la conştiinţa crizei de sistem, dar şi la conştiinţa nevoii de modernizare, pornind de la elementele şi principiile care îşi dovedesc viabilitatea prin rezultate practice.
Noi variante ale doctrinei socialiste rezultă din analizele lui Antonio Gramsci, gânditorul italian formulând o strategie revoluţionară pentru Europa occidentală, deosebită de socialismul lui Lenin, în sensul că „praxisul" (practica colectivă) nu se poate întemeia pe „legi istorice" ca factori ai schimbării sociale, ci pe rolul „voinţei politice", formată şi creată prin intermediul intelectualităţii, al tuturor structurilor instructiv-culturale ce contribuie la constituirea unei normativităţi sociale, obţinând adeziuni de masă. Rezultă din această sinteză a evoluţiei ideii de socialism că - asemenea oricăror alte doctrine politice - concepţia teoretică şi practica se cer a fi examinate nu în mod global, nediferenţiat, ci în funcţie de conjuncturile de loc şi timp, adică având în vedere ţara şi momentul istoric. Dar trebuie ţinut seama, în acelaşi timp, departicularitatea că „proiectul socialist dobândeşte, prin formele sale din secolul al XX-lea, un dublu caracter care va condiţiona în întregime inteligibilitatea discursurilor în care este exprimat: el e ideologie, el e instituţie; el se organizează, el se realizează'[4].
Sub impactul acestei realităţi, al ambiguităţii moştenirii marxiste, marxism-leninismul s-a constituit într-o viziune schematică, vulgarizantă şi dogmatizantă, redusă la un fel de catehism codificat, ceea ce a generat interpretări politice eronate, inclusiv asupra evoluţiei mondiale din a doua jumătate a secolului al XX-lea şi a perspectivei istorice, atitudini de intoleranţă faţă de progresele ştiinţei şi tehnicii, de evoluţia societăţii umane, în general.
In diversele lor forme de expresie, opţiunile socialiste, pornind de la premisa că societatea este bolnavă, iar goana după profitul material alterează criteriile valorilor umane, ducând la manipularea oamenilor şi alienarea personalităţii, preconizează ori susţin doctrinar transformarea societăţii, prin reforme sau revoluţie, pentru ca viaţa socială să se integreze unităţii dintre necesitate şi libertate, istoria fiind o luptă continuă contra alienării umane. Or, problema eliberării umane este diferit abordată, unele opţiuni mergând pe calea centralizării şi birocratizării proceselor dezvoltării sociale (socialismul coercitiv), altele susţinând schimbarea şi înnoirea pe cale democratică, prin reforme succesive (socialismul democratic), ajungându-se la concluzia că adevărata emancipare umană se poate obţine prin participarea tuturor la controlul social (prin democraţie directă şi alte forme perfecţionate), prin ameliorarea comunicării umane, respingându-se, deopotrivă, ideile centralismului, autoritarismului sau autonomizării dominaţiei politice, ţelul suprem rămânând tocmai eliberarea de orice dominaţie.
Analiza corectă, pornind de la realitate, a doctrinei socialiste, dar şi a faptelor istorice relevă, asemenea altor curente de gândire şi practică politică, o diversitate de concepţii şi metode, îndatorirea politologului fiind, în primul rând, aceea a examinării şi evaluării obiective a oricărei doctrine politice. O asemenea evaluare nu poate eluda adevărul că, în ciuda malformaţiilor sale, a unor evoluţii aberante, antiumane, socialismul practic sau împlinirile datorate lui - atâtea câte au fost - nupot fi considerate un eşec absolut general. Iar aceasta datorită faptului că, între altele, în ordinea progresului social-istoric, socialismul a schimbat faţa unei lumi ce părea condamnată la subdezvoltare perpetuă. Este, desigur, o altă problemă, nici ea neglijabilă, cum şi cu ce costuri sociale şi umane s-a produs o asemenea schimbare.
Willy Brandi, Bruno Kreisky, Olof Palme, La social-démocratie et l'avenir, Gallimard, Paris, 1976, p. 116. 202
Christine Buci-Gluksmann, Gôran Therborn, Le défi social-démocrate, Maspero, Paris, 1981.
A se vedea, mai pe larg, lucrările lui Anthony Giddens, A treia cale. Renaşterea social-democraţiei şi A treia cale şi criticii ei, Editura Polirom, Iaşi,
2001.
204
[4] Francois Châtelet, Eveline Pisier, Concepţiile politice ale secolului XX, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 180. 210