Pin It

Puterea exprimă esenţa politicului şi are un rol fundamental în societate: ea generează permanent fenomene, procese şi probleme politice cu efecte majore, determinante adesea pentru viaţa individuală sau comunitară a oamenilor. De regulă, nu există activitate politică dacă aceasta nu este desfăşurată de grupuri sociale, dat fiind că politica se afirmă prin funcţia de reglare socială a intereselor, funcţie născută din tensiunea conflictuală şi aspiraţia către integrare deliberată, individuală şi colectivă, în societate. Procesul integrării individului în societate poate fi similar şi, uneori, simultan cu procesul socializării politice. Evident, este greu să se afirme că unul dintre cele două procese ar fi rezultanta sau precondiţia celuilalt. In fapt, socializarea politică este un proces de învăţare socială prin instruire politică sau de educare în acest sens a individului. Acesta îşi formează convingeri, acumulează cunoştinţe şi deprinderi, capătă orientări specifice, evoluând comportamental până la afirmarea unor preferinţe sau opţiuni politice. Socializarea politică apare astfel ca suport sau „pat germinativ" al culturii politice, în asimilarea căreia îndeplinesc roluri specifice importante familia, sistemul educaţional, activităţile şi manifes­tările politice, purtătoare sau stimulatoare de valori politice ori apte a forma şi răspândi cunoştinţe în spiritul acestora.

Definind socializarea politică drept proces de asimilare graduală de către o persoană a ideilor şi normelor politice, unele abordări consideră că un asemenea fenomen complex este expresia calitativă a unor procese sau fenomene cumulate. Intre acestea se disting: a) modalitatea prin care o persoană este integrată în viaţa politică, dobândind convingeri, atitudini, comportamente specifice şi fiind pregătită pentru diverse roluri; b) trans­miterea de valori, norme, convingeri şi comportamente politice de la o generaţie la alta; c) asimilarea de cunoştinţe politice şi formarea de competenţe politice; d) modul particular de reacţie a individului la mesajele sociale, care poate lua forma acceptării sau refuzului în funcţie de statutul social şi de alţi factori (totdeauna în legătură cu anumite interese).

Procesul de socializare politică evoluează de la însuşirea de cunoştinţe spontane prin observaţii personale la formarea de cunoştinţe sistematizate, iar „efectele" socializării politice pot fi regăsite în experienţa politică individuală, în gradul de cultură politică, în comportamentele sociale, ca şi în gesturi şi ipostaze cum ar fi participarea la diverse manifestări politice sau publice, includerea în relaţii de autoritate etc. Atitudinal, printre manifestările socializării politice se includ loialitatea faţă de naţiunea proprie, recu­noaşterea autorităţii statului, precum şi comportamente specifice angajării politice directe.

Socializarea politică reprezintă un proces dinamic, supus în mod firesc relaţiei dintre continuitate şi discontinuitate, aflându-se sub incidenţa evoluţiei regimurilor politice, a factorilor de putere politică - în exerciţiu sau ca aspiraţie aflaţi în opoziţie - interesaţi a dispune de susţinere, de aderenţi, care să confere sau să confirme legitimitate.

În esenţă, procesul de socializare politică, examinat în profunzimea şi consecinţele sale, conduce la examinarea problematicii puterii politice, devenită un fel de „nod gordian" al politicii şi politologiei. Cum observa Max Weber, orice om care face politică aspiră să ajungă la putere fie pentru că o consideră ca un mijloc în serviciul unor scopuri (ideale sau egoiste), fie că o doreşte pentru el însuşi spre a-şi etala prestigiul conferit de putere. În aceste sensuri, socializarea politică apare ca un mecanism sau tip de relaţii care deschid căi către putere, către luarea şi aplicarea deciziilor.

Îndeplinind funcţia unui adevărat magnetism social sau psihosocial, aspiraţia spre putere şi puterea ca atare se înscriu în viaţa societăţii, la toate palierele ei, în aşa fel încât „instituţiile (politice) funcţionează pentru ca toată lumea să profite de ele, cei fără putere şi stăpânii"1. Apreciind o asemenea formulă ca fiind realistă, un reputat politolog consideră că „dacă puterea politică trezeşte aversiune sau atracţie, totdeauna s-a obţinut plăcere din aceasta: de către cetăţenii spectatori, afară de cei a căror indiferenţă absolută faţă de politică i-ar situa la nivelul zero al emoţiei; de către militanţii şi conducătorii la care s-ar cuveni să identificăm multiple satisfacţii aşteptate (sau obţinute) ale sistemului democratic. Mai mult decât alte regimuri, şi de o manieră cu totul diferită de toate manierele, el (sistemul democratic-n.ns.) pune în aplicare marile categorii de joc: simulare, spectacole competitive sau ameţitoare şi chiar jocul hazardului (în sensul larg)" .