Ştiinţele politice contemporane acordă o atenţie specială statului, ca instituţia cea mai importantă a sistemului şi regimului politic. Intre stat şi societate există un raport ca de la gen la specie, statul constituind o formă specifică de organizare şi conducere politică a societăţii.
Deşi politologia nu se opreşte asupra istoriei ideilor politice, ea nu poate trece peste diversitatea abordărilor în timp ale conceptului de stat. De la considerarea acestuia ca fiind o forţă de origine divină la optica aristocratică bazată pe caste, în care era inclusă întreaga populaţie, cu excepţia sclavilor (Platon), şi apoi la evaluarea statului ca organizaţie politică naţională, sub egida monarhiei absolute sau a republicii, înscrisă în limitele unui anumit teritoriu, istoria şi definirea conceptului s-au îmbogăţit mereu, ajungându-se la teoria despre dispariţia statului (iluzia societăţii fără clase) sau la subordonarea lui unor entităţi zonale (teoria 132 integrării). In Principele, Machiavelli invoca noţiunea menţionată în strânsă legătură cu făurirea unităţii statale, iar gânditori precum Bodin, Hobbes, Spinoza, Locke ori Rousseau promovau ideea statului ca expresie a „contractului social", perceput, însă, de fiecare dintre cei amintiţi într-un mod propriu.
Statul se înfăţişează sub diverse ipostaze: ca o instituţie centralizată, bazată pe legi şi structurată în diverse componente ale puterii (legislativă, executivă, judecătorească); ca o putere contractuală, legitimată printr-un contract social, adică o organizaţie separată de societate, căreia i se cedează o parte din drepturile comunităţii, pentru a sluji comunitatea; ca o structură socio-umană supusă regulilor de drept, unii adepţi ai acestei teorii având în vedere numai latura juridică, nu şi pe cea politică. Montesquieu, J.J.Rousseau, Immanuel Kant se află printre întemeietorii unor asemenea teorii.
Max Waber conferea statului modern următoarele „însuşiri": teritorialitatea, monopolul asupra mijloacelor de violenţă şi legitimitatea.
Teoria marxistă concepuse statul ca un instrument de dominaţie a unei clase sociale asupra alteia, iar timp de câteva decenii (între 19171989) s-a „consumat" experienţa statului dictaturii proletariatului, statului democraţiei populare şi statului întregului popor, variante întreţinute de concepţii voluntariste, utopice.
Descriind şi explicând geneza, rolul, funcţiile şi esenţa statului, teoriile politice, în general, politologia, în special, exprimă o diversitate de concepţii; între acestea sunt de menţionat cele numite, după unghiul de abordare, patriarhală, contractuală, a violenţei, organicistă, rasială psihologistă, juridică etc., concretizate în tipuri şi forme de stat.
Din perspectiva teoriei contractuale, statul ar fi consecinţa istorică a înţelegerii dintre putere şi cetăţeni, ca determinare naturală. In ce priveşte teoria violenţei, aceasta îşi are sorgintea în echivalarea stărilor conflictuale dintre oameni, a raporturilor dintre învingători şi învinşi cu factorul care a făcut necesară şi a impus apariţia statului ca forţă de disciplinare şi supunere. Ca moştenire sau continuare a teoriei violenţei, teoria rasială pretinde că o rasă „superioară" poate şi trebuie să domine altă rasă. Având în vedere descrierea de către marxism a statului drept consecinţă a „luptei de clasă", o asemenea abordare se înscrie şi ea în aria teoriei violenţei.
La rândul ei, teoria organicistă, care preia mecanic stări sau modele din natură transpuse în societate, statul ar fi constituit reunirea anumitor „celule specializate", apte a întreţine funcţionalitatea organismului social. Oarecum „înrudită" cu această teorie, dar luând ca model comportamentul uman, stările psihologice, teoria psihologistă explică existenţa statului prin existenţa în societate a două categorii de oameni: unii predestinaţi să conducă (mai puţini), iar alţii să fie conduşi (cei mai mulţi). Mai modernă, dezvoltată pe măsura evoluţiei ştiinţelor sociale, teoria juridică fundamentează ideea potrivit căreia raporturile dintre oameni se pot armoniza prin intermediul reglementărilor juridice, statul fiind expresia acestora.
Dacă unele din asemenea teorii conţin şi elemente de raţionalitate, dar şi elemente iraţionale, fiecare dintre ele probează, în mod cert, trăsături unilaterale, iar o sinteză a abordărilor privind statul, îndeosebi definirea lui, duce la constatarea că această instituţie vitală a sistemului politic este o formă specifică de organizare politică a societăţii, în jurul sau în contextul conjugat al unor elemente constitutive. Acestea se referă la teritoriu, populaţie, mod de organizare politică, viaţă spirituală, structură comunitară etc. Politologic, statul este considerat un ansamblu de organisme politice, administrative şi judecătoreşti, care se concretizează în societatea ajunsă la un anumit nivel de diferenţiere, conducere şi putere de constrângere. Astfel, statul poate fi considerat ca principala instituţie, de fapt singura, prin care se exercită puterea politică în societate, în cadrul unui anumit teritoriu. In acest sens, una dintre definiţiile cele mai succinte este cea potrivit căreia prin stat se înţelege un ansamblu de instituţii politice al căror specific îl constituie organizarea dominaţiei în numele interesului comun, pe un teritoriu delimitat.
Datorită puterii şi tradiţiilor sale istorice, statul a devenit un mit şi a căpătat o aură simbolică, iar oamenii consideră că soarta lor e în mâinile statului, ale conducătorilor acestuia. „Când un individ este recunoscut ca persoană oficială, conducătoare legală a statului, el devine simbol pentru toate sau doar pentru unele dintre atributele statului: capacitatea de a oferi beneficii sau de a face rău, de a ameninţa sau de a crea o stare de siguranţă"[1].
Procesul îndelungat de afirmare a statelor a generat diverse tipuri şi forme de stat, precum şi anumite trăsături şi funcţii ale acestuia. Istoria a consemnat, astfel, la poluri opuse, tipuri de stat dictatoriale (absolutiste) şi democratice. Condiţiile concret-istorice au generat moduri diverse de organizare a puterii de stat, anumite forme de guvernământ, o anumită structură a statului şi un anumit regim politic, forma de guvernământ fiind un raport între organele de stat în procesul de constituire şi exercitare a puterii.
Reprezentând modul de organizare politică a naţiunilor în cadrul frontierelor istoriceşte constituite, statul are caracter naţional, unitar.şi suveran (reprezintă organizarea politică a unei comunităţi umane în cadrul unor frontiere determinate istoric). Spre exemplu, Constituţia ţării noastre prevede în mod expres că „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil".
Din punct de vedere al structurii statului - raportul între organele sale centrale şi locale - se disting state unitare, state federative şi confederaţii statale. Statul federal constituie o comunitate de state nesuverane, care presupune un stat central cu competenţă şi personalitate distincte de cele ale statelor membre. Organizarea statală de tip federal are ca obiectiv central rezolvarea problemelor comune, funcţiile statale fiind împărţite între statul federal şi statele membre. Ca urmare, în statele federale se întâlnesc, paralel, organe ale puterii şi ordinii de drept federale şi organe ale puterii şi ordinii de drept ale statelor membre.
In cadrul confederaţiilor de state suverane, statele membre îşi păstrează supremaţia şi independenţa în mod integral, competenţele statului federal referindu-se la luarea unor decizii în comun în domeniul relaţiilor internaţionale. Confederaţia poate cunoaşte şi forme mai evoluate, cu organe comune, cum sunt: adunarea reprezentativă, şeful de stat, organele diplomatice, armata, finanţele, menţinându-se structuri distincte reprezentate de parlamente şi guverne separate.
Ca organizare politică, statul este în continuă transformare, durata lui în istorie fiind relativă. Din perspectivă politologică, statul este instituţia cu cel mai înalt grad de organizare şi structurare în societate, puterea specifică statului exercitându-se pe cale legislativă, executivă şi judecătorească. Este o constatare teoretică şi practică mai veche că statul trebuie să aibă resurse suficiente pentru puterea sa şi remedii raţionale pentru dereglările sale.
Ca principală instituţie de organizare şi conducere politică a societăţii, statul exercită o suită de funcţii, dintre care, în principal, se desprind cele numite: legislativă, organizatorică, economică, socială, culturală, ecologică, administrativă, juridică, de apărare a suveranităţii şi independenţei ş.a. Toate acestea satisfac anumite cerinţe reglatoare, normative şi chiar punitive concepute pentru a asigura buna funcţionare şi eficienţa social-umană a principalelor domenii de activitate statală, de exercitare a puterii sau puterilor în mod democratic.
O treaptă nouă, superioară, a civilizaţiei moderne o reprezintă afirmarea statului de drept, a statului care îşi exercită atribuţiile proprii pe temeiul legilor. Conceptul de stat de drept a fost invocat de către Montesquieu în Spiritul legilor, unde este formulată celebra cerinţă ca nimeni să nu fie constrâns să facă lucrurile pe care legea nu-l obligă şi să nu le facă pe cele pe care legea i le îngăduie.
Funcţionarea şi afirmarea reală a statului de drept presupun alegerea parlamentului, a organelor constituţionale, în genere, învestite cu autoritatea legitimă funcţionării, legea guvernând relaţiile sociale, în ansamblul lor, şi, în primul rând, raporturile dintre stat şi cetăţean. Statul de drept fiinţează şi funcţionează într-un cadru legislativ adecvat, asigurându-se supremaţia legii, eligibilitatea organelor puterii de stat (centrale şi locale) în condiţiile pluralismului politic, separaţia puterilor în stat, delimitarea clară între stat şi partidele politice, trecerea forţelor militare şi a poliţiei sub controlul autorităţii civile, în faţa căreia sunt răspunzătoare, circulaţia liberă a informaţiei şi persoanelor, respectarea drepturilor omului în concordanţă cu prevederile internaţionale ş.a.
Intr-un stat de drept se cer şi se impun respectarea constantă a legii de către instituţii şi cetăţeni, generalizarea conştiinţei că legea, chiar dacă este dură, trebuie respectată, fiindcă emană din voinţa tuturor sau a majorităţii. De fapt, în sensul cel mai larg, legile sunt raporturile necesare care derivă din cerinţa firească de ordine socială şi dezvoltare, care să îmbine interesele, să aplaneze tensiunile.
Considerentele despre statul de drept aduc imediat în discuţie conceptul şi semnificaţia societăţii civile, considerată de unii analişti ca „o noţiune cu dublă funcţie: ne ajută să înţelegem cum funcţionează de fapt o societate dată şi cum diferă ea de formele alternative de organizare socială. Este vorba de o societate în care sistemul politic şi cel economic sunt distincte, unde politicul este instrumental, dar poate împiedica şi 136împiedică extremele interesului individual, iar statul, la rândul lui, este controlat de instituţii cu o bază economică; statul se bazează pe creşterea economică, iar aceasta, necesitând progresul cognitiv, face imposibil monopolul ideologic ... Societatea civilă se bazează pe separarea civilă în sensul ei mai restrâns, adică ceea ce rămâne ca social după ce se scade statul, dar aceasta se combină cu absenţa dominării vieţii sociale de către diriguitorii puterii..."[2].
In analiza unui alt autor, „la sfârşitul secolului XX, civil society a revenit la modă în întreaga lume... Noţiunea s-a întins dinspre America Latină spre Europa de Est, ceea ce înseamnă că a devenit actuală acolo unde pretenţiile totale ale statului au eşuat, iar oamenii caută un nou punct de sprijin". Fiind de acord cu opinia că societatea civilă este sau ar trebui să fie expresia formelor libere de asociere naţionale, locale, regionale, profesionale ale cetăţenilor - asocieri care să fie benevole, autentice, democratice, tolerante şi tolerabile şi, în nici un caz controlate sau manipulate de către partide sau de către stat, analistul relevă că „în cazul societăţii civile este vorba deci despre haosul creativ al numeroaselor organizaţii şi instituţii protejate împotriva acaparării de către statul (central). Este vorba de societate în genere, dar în acelaşi timp de mai mult decât spune noţiunea, neutră şi generală, de societate"[3].
De aici şi concluzia potrivit căreia, ca mijloc al libertăţii, societatea civilă întruneşte cel puţin trei trăsături esenţiale (sine qua non): a) varietatea structural-organizaţională a elementelor sale; b) autonomia autentică a acestora şi c) comportamentul „politicos, tolerant şi neviolent" al tuturor cetăţenilor, ceea ce ar constitui „simţul civic".
Murray Edelman, Politica şi utilizarea simbolurilor, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.75. 134
Ernest Gellner, Condiţiile libertăţii. Societatea civilă şi rivalii ei, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 195-196.'
[3] Ralf Dahrendorf, Op. cit, p. 58-59.