In privinţa raporturilor dintre diverse politici (publice, sociale, economice, culturale etc.) şi democraţie, dintre decizii, ca acte ale guvernării, şi aplicarea lor (cine decide, cu ce scopuri, cu ce rezultate?), dintre stat şi organizarea socială, dintre centralizare şi autonomie ş.a.m.d., în cea de a doua jumătate a secolului XX, în plină bătălie a ideologiilor, mai ales după un congres mondial al Asociaţiei Internaţionale de Ştiinţe Politice (1961), au luat avânt dezbaterile despre depolitizare şi tehnobirocraţie, ca efect al constatărilor, evident unilaterale şi neaprofundate, că dezvoltarea economico-socială şi conducerea acesteia nu ar fi performante din cauza diverselor politici contradictorii şi a politizării excesive a procesului de guvernare.
Considerând că politica şi politicienii oscilează între necesar şi efemer, aflându-se mai mult sub influenţa iluziilor decât a raţionalităţii, unele curente de gândire socială cred a fi descoperit soluţii ale eficienţei deciziilor cu impact social în depolitizarea acestora şi transferarea puterii de decizie şi execuţie în „mâna" specialiştilor. Din aceste considerente, politologia supune analizei practici sau concepţii cum sunt: birocraţia şi tehnocraţia, termeni folosiţi cu diverse accepţii, uneori polemic şi peiorativ, ceea ce nu este totdeauna cazul. Birocraţia a fost acreditată drept „puterea celor din birou", iar tehnocraţia s-a afirmat ca doctrină şi practică de promovare la putere a specialiştilor, a tehnicienilor, ceea ce ar fi generat tehnostructura, adică reţelele de conducători specialişti sau manageri.
Din perspectivă politică, termenul birocraţie are conotaţii demne de luat în seamă, iar aceasta nu se referă la sensul de hipertrofiere a aparatului funcţionăresc sau de tergiversare ori împiedicare a rezolvării unor probleme, ci la translarea puterii executive în mâinile funcţionarilor. De fapt, se are în vedere concentrarea puterii de către executiv, prin diminuarea funcţiei legislativului, iar în cadrul executivului, birocratizarea semnifică trecerea deciziei de la oameni politici la înalţi funcţionari; una din cauzele acestei tendinţe este explicată prin faptul că funcţionarii şi demnitarii „apolitici" au o anumită continuitate, deţin obogată experienţă administrativă, absentă, de regulă, la oamenii politici, care se află în „bătaia vânturilor electorale", dar au nevoie de aparate administrative pentru a-şi aplica politicile.
In plan social, conceptul de birocraţie are în vedere modul de organizare a administraţiei moderne, considerându-se că statului îi este necesar, efectiv, un aparat eficient care să asigure relaţii funcţionale între guvernanţi şi populaţie. Este concentrată aici concepţia expusă, la timpul său, de Max Weber, care susţinea că orice organizare socială modernă, pentru a funcţiona performant, trebuie să se bizuie pe un sistem ierarhic, pe relaţii bine determinate (norme fixe şi raţionale) între componentele individuale şi colective, birocraţia permiţând precizie, calculul rezultatului şi subordonare logică. In această accepţie, birocraţia ar fi un tip de organizare socială prin intermediul căreia statul ar obţine atribute real funcţionale, asemenea unei întreprinderi economice, ceea ce presupune a fi aplicate principii şi norme specifice, cu un anumit grad de aderenţă şi armonizare: organizare ierarhică piramidală; specializare funcţională; putere de decizie centralizată; delegare de autoritate; relaţii profesionalizate, impersonale; corp permanent de funcţionari publici caracterizat prin disciplină, probitate şi precizie în acţiune (care să rămână în afara politicilor partizane); controlul resurselor acestora pentru evitarea corupţiei.
Intr-un stat democratic de drept, birocraţia este sau trebuie să fie supusă unui control sistematic, funcţionarii guvernamentali fiind responsabili în faţa legii. Nu există, se înţelege, o birocraţie „ideală", aşa cum o descria Weber, însă există tentaţia politizării administraţiei şi birocraţiei, aşa-zisa independenţă a birocraţiei faţă de puterea politică, depolitizarea fiind din ce în ce mai mult o iluzie. Fapt este că, deşi constituie un domeniu autonom al vieţii sociale, autonomia politicii se caracterizează în mod esenţial, cum demonstra Max Weber, cel puţin pentru vremea lui, prin faptul că legea specifică (de funcţionare) a statului modern este violenţa, iar semnificaţia acesteia devine „în mod clar vizibilă în faptul că fiecare acuză mereu pe drept cuvânt adversarul său politic de a se folosi de violenţă".[1] De unde şi cerinţa de a se descifra natura violenţei sau tendinţa de conflict şi integrare specifice acţiunilor sociale ale oamenilor.
Cum consideră analiştii care cercetează, din această perspectivă, relaţiile social-politice, „acţiunile sociale sunt atât convergente, cât şi antagoniste. Tocmai o asemenea dualitate formează fundalul ordinii politice. Ordinea politică apare imediat ce se manifestă puterea; aceasta este un dat factual - ca în filosofia lui Hobbes - şi ţine în întregime de supunerea impusă de un individ sau de un grup altor indivizi şi altor grupuri"[2], dominanţii şi dominaţii recunoscând că „împreună constituie o grupare politică". Rezultă astfel o prezenţă constantă şi continuă a politicului, „ce semnifică societăţi care se organizează în funcţie de acumularea profitului şi care au drept normă raţionalitatea ştiinţifică şi industrială", existenţa unei birocraţii neutre fiind pusă din ce în ce mai mult sub semnul îndoielii.
Abordarea relaţiei dintre birocraţie - chiar „ideală" - şi politică poate fi luată în considerare şi în privinţa relaţiei politică-tehnocraţie sau invers. Istoria conducerii societăţii evidenţiază că, o dată cu modernizarea vieţii economice şi unificarea naţională, cu afirmarea rolului coordonator al statului, s-a extins rolul birocraţiei raţionale, eficiente, în strânsă relaţie cu tehnica şi tehnologia organizaţională. Pe acest fundal, simbioza dintre raţionalitate şi autoritate a fost aplicată vieţii sociale, grupurilor şi indivizilor.
Considerând tehnocraţia „o formă de guvernare în care deciziile esenţiale vor fi întemeiate exclusiv pe consideraţii tehnice", de fapt „un regim în care actele puterii exprimă o voinţă de raţionalizare absolută a mecanismelor sociale"[3], gândirea social-politică a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea răspundea evoluţiei spre raţionalitate a lumii, spre obţinerea de performanţe superioare prin decizii competente, exprimând cerinţa de a se depăşi unilateralismul şi subiectivismul diverselor orientări politice. Acest curent de gândire şi-a găsit în Europa un adept în Jean Monet, fondatorul ideii de unitate europeană, care preconiza o democraţie iluministă, având drept mentori şi conducători specialişti de înaltă competenţă, încât eficienţa tehnicienilor să înlocuiască incertitudinile politicienilor de profesie sau amatori. Se ajunge astfel la un cult al competenţei tehnice care se îndepărtează de valori politice, de scopuri sociale, alunecând spre elitism tehnocratic.
Nu încape însă îndoială că există o cerinţă istorică obiectivă, aceea a raţionalităţii conducerii, a alianţei dintre ştiinţă şi politică, expresie firească şi raţională a prezentului şi cu atât mai mult a viitorului, când ştiinţa, tehnica şi politica nu pot acţiona decât împreună. Tocmai de aceea, politologia nu poate să nu remarce că variantele „guvernului de tehnicieni" sau implicarea în conducere a „tehnicilor guvernării" prin ignorarea sau chiar ocolirea sistemelor democratice, a vieţii politice moderne, duc la ineficienţă socială, la golirea de conţinut a democraţiei. Dacă este o certitudine că ştiinţa şi tehnologia furnizează mijloace adecvate de stăpânire a societăţii, de creştere a randamentelor socio-umane ale conducerii la diverse nivele, aceste atribute sau această tendinţă modernă nu pot sau nu ar trebui să alimenteze iluzia stăpânirii absolute, categorice, integrale a proceselor sociale şi politice, a standardizării tehnice a existenţei şi acţiunii umane.
Solicitând şi utilizând ceea ce este pozitiv în orientările birocratice şi tehnocratice, conducerea social-politică, mecanismele democraţiei devin eficiente în măsura în care apelează la valorile şi funcţiile drepturilor şi libertăţilor umane, opunându-se politicilor secrete şi sectare, adică acelor politici elaborate în grupuri restrânse, care iau decizii „în spatele uşilor închise", ocolind controlul publicului şi ferindu-se de publicitate, de transparenţă. Democraţia modernă presupune, între altele, preocupare pentru difuzarea informaţiilor managerial-politice necesare, încât populaţia, cei guvernaţi să-şi formeze idei cât mai apropiate (reale) despre problemele societăţii şi căile de rezolvare a acestora.
Jacques Ellul, L'illusion politique, Robert Lafont, Paris, 1965,
- 100, 101. 162
[2] François Châtelet, Evelyne Pisier, Concepţiile politice ale secolului XX, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 493-494.
[3] Jean Meynaud, La tehnocraţie, mythe ou realité, Payot, Paris, 1964, p.28.