Cultura politică şi sistemul politic în ansamblu nu pot fi înţelese ca funcţionând în afara valorilor politice pe care se bizuie şi le promovează. Ca modalităţi specific-umane de însuşire, structurare şi modelare a realităţii sociale şi a istoriei ei, între lumea valorilor şi sistemele politice există întrepătrunderi şi influenţări multiple, astfel încât acestea din urmă sunt adesea apreciate după valorile pe care le apără sau le resping.
Dacă, în genere, valoarea (socială) se referă la ceea ce este preţuit, apreciat ca dezirabil sau preferabil în raport cu anumite aspiraţii umane (bine, adevăr, frumos, drept etc.), valorile politice sunt cele create şi realizate în practica politică: libertatea, egalitatea, suveranitatea, echitatea socială, solidaritatea, ordinea, democraţia, independenţa, patriotismul, toleranţa ş.a. Cu alte cuvinte, valorile politice răspund aspiraţiei de organizare mai bună a relaţiilor dintre membrii unei comunităţi, a raporturilor dintre guvernanţi şi guvernaţi, asigură vitalitatea societăţii civile şi a societăţii umane, în general.
Valorile politice pot fi definite drept „credinţe mobilizatoare de afecte cu scopul de a justifica sau de a condamna atitudini, opinii şi comportamente. Valorile (libertate, dreptate, egalitate, solidaritate etc.) permit o ancorare liniştitoare a judecăţilor în universal; ele vehiculează prenoţiuni datorită cărora înţelegerea noului, a neprevăzutului sau a ineditului se găsesc adaptate, adică facilitate atât din punct de vedere al perceperii intelectuale, cât şi al judecăţii morale şi politice. Ataşamentul faţă de valori îi dă subiectului sentimentul siguranţei de sine, dar nu aduce nici un prejudiciu comportamentelor sale".
Ocupându-se de teoria valorilor, Tudor Vianu se oprea şi asupra valorilor politice care satisfac „nevoi umane a căror îndeplinire face politica valoroasă pentru om şi îi oferă o justificare", avertizând însă că „aspiraţia către puterea politică în simplul scop al exerciţiului acestei puteri, adică tratarea valorilor politice ca nişte scopuri absolute ale vieţii, dă naştere la deformaţii axiologice".
La rândul său, comentând opiniile sociologului italian Vilfredo Pareto asupra relaţiei dintre valori şi comportamente social-politice, Camil Petrescu scria că „sinceritatea comportării, chiar legale şi juridice, este sub condiţie istorică şi se poate spune că regimurile politice care se simt tari sunt în genere mai relaxate, real mai ipocrite, mai ales când e vorba de interesul valorilor economice care caută o diversiune, în sensul lui Pareto. Propriu-zis, formula lui Pareto «reziduu-diversiune» nu priveşte decât partea descendentă din ciclul unei valori politice. Dimpotrivă, partea ascendentă are nevoie de sinceritate, chiar de sinceritate absolută, fiindcă această sinceritate este însăşi forma de ascensiune a ciclului. Această parte a curbei este epoca de martiraj pentru o ideologie. Nu e contrazicere între relaxarea unui regim, fiindcă se simte tare, şi începutul coborârii, fiindcă nu coincid momentul apogetic obiectiv cu momentul epogetic subiectiv. Regimurile în descompunere reală se caracterizează printr-un soi de anarhie a valorilor, care înfăţişează aspectele cele mai înşelătoare", iar „cele spuse despre regimuri şi state, preciza Camil Petrescu, sunt valabile şi pentru comunităţi şi colectivităţi, în genere, dar sub condiţie istorică (subl. ns.)"12.
In privinţa funcţiei valorilor politice, o ipoteză fertilă pentru ştiinţa politică porneşte de la constatarea, cristalizată peste secole, că sistemele politice s-au deosebit şi se deosebesc ori s-au asemănat şi se aseamănă prin valorile pe care le promovează, ca şi prin cele pe care le resping. La fel se poate spune despre diferite grupuri sau categorii sociale din cadrul fiecărei societăţi. Sistemul valorilor politice, susţinute de o forţă politică sau alta, constituie suportul sau liantul legitimării acţiunilor acestora în vederea cuceririi şi menţinerii puterii. Valorile politice îndeplinesc, aşadar, rolul unor „jaloane", orientând acţiunile sau stimulând integrarea politică în jurul anumitor obiective, interese sau ţeluri.
In politologia contemporană, frecvent citata definire sintetică a politicii ca „alocare autoritară de valori pentru societate" plasează valorile în centrul analizei politice, relevând că acestea servesc drept criterii în alegerea opţiunilor politice, îndeplinind şi funcţii de valori-mijloc sau valori-scop. In acest sens, „analizele politice pleacă adeseori de la presupunerea că oamenii au ţeluri sau interese politice pe care încearcă să le satisfacă şi că nemulţumirea lor politică este stopată în măsura în care aceste ţinte sunt atinse".
Opţiunile din sfera valorilor politice sunt decisive pentru evoluţia sau involuţia vieţii sociale (democratice sau nondemocratice) şi, în consecinţă, asemenea valori pot deveni o sursă de tensiuni şi conflicte, generând restructurări ale sistemului, redefinirea de către forţele politice a ţelurilor urmărite. Preocuparea pentru ţeluri, dintre care unele pot fi incompatibile între ele sau cu sistemul dat, reprezintă o activitate fundamentală a factorilor de decizie, a liderilor politici, a partidelor în ansamblu, ţeluri politice putând fi: alocarea unor recompense, producerea sau evitarea unui eveniment (o grevă, cenzura unui guvern). In realitate, unele ţeluri sunt împlinite, altele eşuează, după cum altele, deşi proclamate solemn ca „angajamente politice" sunt, cu timpul, părăsite, uneori modificate şi remodelate, în concordanţă cu schimbări politice relevante, adesea neaşteptate, neprevăzute. Unele ţeluri reprezintă iniţiative luate de lideri politici, în timp ce altele sunt rezultanta reacţiei sistemului politic la diverse iniţiative ale actorilor politici sau la presiunile ce apar în sistem. Aspiraţia publică spre un anumit ţel are tendinţa să creeze imperative de accelerare spre extinderea acestuia, în timp ce eşecul conduce, în general, la abandonarea sau modificarea strategiei ori la schimbarea celor care au formulat-o: lideri de partide, alianţe politice, guverne etc.