Noţiunea de sarcină a organelor administraţiei publice evocă “ansamblul necesităţilor sociale obiectiv determinate, evaluate politic şi consacrate prin norme juridice, care reprezintă raţiunea de a fi a acestor organe”[1].
Altfel spus, prin sarcină evocăm toate acele nevoi sociale a căror realizare constituie menirea organului administrativ respectiv.
Dar nu orice nevoie socială intră în sarcinile administraţiei publice. Pentru ca ea să dobândească statutul de sarcină a administraţiei publice, trebuie să întrunească trei condiţii:
- să fie determinată în mod obiectiv, printr-o selecţie care să satisfacă nevoile reale ale unei societăţi determinate;
- să fie valorizată politic, să-i fie deci recunoscut statutul de clasa politică aflată la putere;
- să fie consacrată juridiceşte, adică să se regăsească într-o normă de drept.
Organele administraţiei publice, ca şi toate celelalte organe publice, urmează să realizeze două categorii de sarcini. O primă categorie o formează sarcinile generale ale statului, transpunerea în practică a principiilor generale care îl ocârmuiesc şi a sarcinilor cu acest caracter, iar o a doua categorie o reprezintă sarcinile speciale, care revin fiecărui organ administrativ potrivit Constituţiei şi actului normativ care îi fundamentează organizarea şi funcţionarea[2].
[1] Antonie Iorgovan, Tratat, op. cit., vol I, p. 271.
[2] În acelaşi sens, A. Iorgovan, Tratat, op. cit., vol I, ed. 4, p. 270-272.