Capacitatea reprezintă o aptitudine, o posibilitate recunoscută unor organe de a dobândi atribuţii din domeniul administraţiei public.Teoria capacităţii administrative a fost creată de profesorul Ilie Iovănaş, care o definea ca fiind aptitudinea unui organ administrativ de a sta într-un raport juridic administrativ, în nume propriu şi în mod independent, prin emiterea de acte administrative.[1]
În doctrina administrativă recentă a fost contestată această teorie, propunându-se chiar renunţarea la ea, în principal pentru faptul că doctrina administrativă franceză nu o recunoaşte, pentru că legiuitorul nu ar fi manifestat vreun interes asupra ei, deşi este destul de veche, şi pentru că practica judiciară, deşi o utilizezaă uneori, nu o recunoaşte ca o constantă.[2] Nu împărtăşim acest punct de vedere şi apreciem că nici unul din argumentele dezvoltate de autor în combaterea acestei teorii nu se susţine.
Competenţa reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu care sunt învestite organele administrative şi prin intermediul cărora desfăşoară o activitate de natură administrativă.
Caracterele specifice competenţei organelor administraţiei publice:
- a) legalitatea competenţei este fundamentată pe principiul legalităţii întregii administraţii publice, care este aşezat la baza organizării şi funcţionării acesteia, ca şi a statului de drept, în ansamblul său.
- b) obligativitatea competenţei, ceea ce înseamnă că “exercitarea ei/.../nu este o facultate, ci o obligaţie a cărei neîndeplinire constituie temeiul tragerii la răspundere a organului respectiv de către organul său ierarhic superior “[3].O asemenea trăsătură mai este evocată în doctrină şi prin formula caracterul de ordine publică al competenţei, care se apreciază că ar acoperi atât aspectul obligativităţii exercitării competenţei de către titularul său, cât şi pe cel al faptului că neregularitatea rezultând din lipsa competenţei nu poate fi acoperită prin ratificare a autorităţii competente iar problema competenţei organului emitent poate fi ridicată în orice moment al litigiului de contencios administrativ (deci şi în recurs), chiar din oficiu de către instanţă.[4]
- c) exercitarea competenţei prin intermediul organelor de conducere
În mod consecvent, doctrina recunoaşte trei categorii de competenţă[5]:
1) Competenţa materială (rationae materiae), desemnează ansamblul prerogativelor unei autorităţi publice, din punctul de vedere al cuprinsului şi al specificului (naturii ) lor.
Vom identifica, astfel, două tipuri de competenţă materială:
- a) competenţă materială generală, care semnifică faptul că prerogativele unei autorităţi sunt nemărginite din punctul de vedere al întinderii şi al specificului lor (ex: Guvernul, consiliile locale, prefectul, primarul, consiliul judeţean etc.).
- b) o competenţă materială specială, care vizează anumite segmente ale activităţii administrative (ex: ministerele, serviciile publice descentralizate etc.).
2) Competenţa teritorială (rationae loci) semnifică întinderea în spaţiu a prerogativelor unui organ administrativ, indiferent de natura competenţei sale materiale.
Vom identifica astfel două tipuri de competenţă teritorială:
- a) competenţă teritorială generală, exercitată la nivel naţional, ex: Preşedintele, Guvernul, ministerele, alte organe centrale de specialitate ale administraţiei de stat.
- b) competenţă teritorială locală, exercitată în anumite limite geografice delimitate, de regulă la nivel de unitate administrativ-teritorială.
3) Competenţă temporală (rationae temporis) este acel tip de competenţă care evocă întinderea în timp a prerogativelor unui organ administrativ.
Subliniem faptul că regula în ceea ce priveşte această competenţă o reprezintă competenţa temporală nelimitată în timp, existând şi anumite organe administrative care, prin actul lor de înfiinţare au o competenţă temporală limitată. De exemplu, în baza Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar modificată în 1997, s-au înfiinţat comisii locale şi judeţene pentru punerea în aplicare a acestei reglementări, a căror existenţă este limitată la realizarea activităţii pentru care au fost înfiinţate. În măsura în care aceasta nu va mai subzista, se înţelege că şi organul public respectiv va dispărea.
[1] ILIE IOVĂNAŞ- Dreptul administrativ şi elemente de ştiinţa administraţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, pp. 120-122.
[2] OVIDIU PODARU - În căutarea autorului actului administrativ-eseu asupra competenţei organelor administrative-,(I) în Revista de drept public nr. 2/ 2008, p. 13. Regretăm că un asemenea punct de vedere a fost exprimat chiar de un reprezentant al Şcolii de la Cluj, care ar trebui, în opinia noastră, să dezvolte tezele valoroase promovate de ctitorii acestei şcoli, personalităţi care au pus bazele doctrinei de drept public de la Cluj şi în memoria cărora credem că ar trebui să ne aplecăm cu veneraţie, cinstindu-le memoria.
[3] Antonie Iorgovan, Tratat,op. cit., vol I, ed. 4, p. 273.
[4] OVIDIU PODARU—art. cit., pp. 27-28.
[5] Antonie Iorgovan, Tratat, op. cit., vol I, ed. 4, p. 280-281.