“Suspendarea din funcţie nu este ea însăşi o formă a răspunderii politice, ci procedura premergătoare şi obligatorie pentru eventuala sancţionare a Preşedintelui, întrucât: Preşedintele nu răspunde politic în faţa Parlamentului, ci în faţa corpului electoral; suspendarea din funcţie poate fi infirmată prin referendum sau ea devine ineficace dacă referendumul nu a fost organizat în termenul prevăzut de Constituţie”[1].
Această formă de răspundere a Preşedintelui României are o natură complexă, juridică şi politică în egală măsură, cea juridică îmbrăcând forma suspendării din funcţie, care implică Parlamentul în calitatea sa de organ suprem reprezentativ şi cea politică implicând în primul rând poporul, ca titular al dreptului fundamental de a-l alege pe şeful statului şi de a-l demite atunci când el nu mai justifică încrederea cu care a fost învestit de electorat.
Din punctul de vedere al temeiului obiectiv, această formă de răspundere intervine atunci când Preşedintele a săvârşit fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei[2].
În ceea ce priveşte regimul procedural aplicabil, intervenţia acestei forme de răspundere implică parcurgerea următoarelor faze:
- a) declanşarea procedurii de suspendare, realizată de o treime din numărul parlamentarilor.
Lista se depune la Secretariatul General al Camerei care este preponderent reprezentată printre iniţiatori şi care are obligaţia să o aducă la cunoştinţa şi a celeilalte Camere.
- b) Comunicarea în mod neîntârziat a propunerii de suspendare Preşedintelui României.
Acest lucru se impune deoarece Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele care i se impută, înţelegând, din modul în care este formulat textul, că nu este obligat să facă acest lucru.
- c) Sesizarea Curţii Constituţionale, pentru ca aceasta să emită avizul consultativ prevăzut de articolul 95 (1) coroborat cu art. 146 litera “h” din Constituţie.
- d) Discutarea propunerii de suspendare, după primirea avizului Curţii Constituţionale.
Avizul va trebui să fie comunicat şi Preşedintelui, care va putea da explicaţii atât Parlamentului, cât şi Curţii Constituţionale pentru faptele care i se impută.[3]
Parlamentul votează cu majoritate simplă, în şedinţa comună a celor două Camere.
- e) Consecinţele votării propunerii de suspendare constau în instaurarea stării de interimat, deci întreruperea exercitării mandatului Preşedintelui, având astfel aplicabilitate articolul 98 din Constituţie.
- f) Referendumul se organizează, potrivit art.95 alin.(3), în termen de 30 de zile de la aprobarea propunerii de suspendare de către cele două Camere ale Parlamentului.
Deşi Constituantul nu face nici o precizare cu privire la subiectul de drept care are obligaţia să organizeze referendumul, înţelegem că va fi vorba despre Guvern, care are misiunea prevăzută de art.102 alin.(1) de a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării.
În privinţa rezultatelor referendumului şi a consecinţelor acestor rezultate, nu poate fi vorba decât despre două variante:
- aprobarea, de către popor, ceea ce atrage demiterea Preşedintelui şi organizarea de noi alegeri în termen de 3 luni de la data referendumului.
- respingerea propunerii, situaţie pe care Constituţia nu o mai are în vedere. Pe fondul absenţei unor reglementări exprese, în doctrină s-a exprimat teza că în acest caz avem de-a face cu o încetare a legitimităţii organului reprezentativ suprem, “data retragerii legitimităţii Parlamentului prin referendum este data de la care începe să curgă termenul celor trei luni privind organizarea de noi alegeri, prevăzute de articolul 63(2) din Constituţie”[4]. Este o soluţie exagerată, în afara cadrului constituţional şi care, date fiind raproturile dintre cele două autorităţi publice, nu o împărtăşim.
Există autori care apreciază, pornind de la procedura răspunderii politice, care implică atât Parlamentul cât şi poporul, că răspunderea politică a Preşedintelui cuprinde, practic două faze distincte: răspunderea politică propriu-zisă, pe care şeful de stat şi-o asumă în condiţiile art. 95 (1) din Constituţie, faţă de Camera Deputaţilor şi Senat, şi o răspundere faţă de popor, concretizată în referendumul organizat pentru demiterea Preşedintelui.”[5]
[1] Ion Deleanu, op. cit., vol II, p. 345-346.
[2] De la intrarea în vigoare a Constituţiei au fost declanşate două proceduri de suspendare din funcţie a şefului de stat. Astfel, în vara anului 1994, un număr de 167 de parlamentari au iniţiat o propunere de suspendare, în legătură cu unele declaraţii publice ale Preşedintelui în exerciţiu la acea dată, prin care acesta adresase un apel judecătorilor de a nu se grăbi să judece speţele privind restituirea caselor naţionalizate şi să se aştepte astfel intervenţia legiuitorului. Totodată, Preşedintele de atunci a estimat că hotărârile pronunţate nu au acoperire legală şi că, în consecinţă, legea va trebui să reglementeze această situaţie. O a doua procedură a fost declanşată în lun aprilie 2007, când un număr de 322 de parlamentari a decis suspendarea din funcţie a preşedintelui, care a fost însă infirmată prin referendumul organizat în vederea demiterii preşedintelui.
[3] Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/1994, publicată în Monitorul Oficial nr.50 din 25 februarie 1994
[4] Antonie Iorgovan, Tratat, op. cit., vol I, ed. 4, p. 334.
[5] Cristian Ionescu, Regimul politic în România, op. cit., p. 228.