- Natura juridică a faptei de înaltă trădare
De la principiul potrivit căruia Preşedintele se bucură de imunitate, pe durata exercitării mandatului său, se admite o excepţie.
Sediul materiei îl reprezintă articolul 96 potrivit căruia Preşedintele poate fi pus sub acuzare pentru înaltă trădare de cele două Camere ale Parlamentului, cu votul majorităţii de 2/3 din numărul total al parlamentarilor.
Împărtăşim calificarea faptei de înaltă trădare ca o faptă având caracter complex, politic şi juridic în acelaşi timp, care nu se poate confunda cu infracţiunea de trădare din Codul penal[1], însă susţinem necesitatea ca această faptă să-şi găsească consacrarea într-o lege organică.
Neconsacrarea juridică a faptei ar putea face loc arbitrariului politic şi ar încălca principiul constituţional al legalităţii infracţiunii.
- Fazele procedurii constituţionale a intervenţiei răspunderii penale a şefului de stat
De vreme ce am admis că fapta de înaltă trădare are, în egală măsură, o dimensiune politică şi una juridică, vom identifica, şi în derularea procedurii răspunderii penale a Preşedintelui, o fază politică şi o fază judiciară.
Faza politică
Potrivit Regulamentului şedinţelor comune ale celor două Camere “procedura de punere sub acuzare a Preşedintelui României se declanşează pe baza unei cereri semnate de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor.”
Acelaşi text din Regulament impune ca solicitarea să cuprindă descrierea faptelor care îi sunt imputate Preşedintelui şi încadrarea lor juridică.
Cererea se depune la Birourile permanente ale fiecărei Camere, cărora le revine obligaţia de a informa neîntârziat pe Preşedinte despre cererea de punere sub acuzare.
În şedinţa în care se face propunerea se procedează la constituirea unei comisii care are misiunea să cerceteze temeinicia faptelor de care este acuzat şeful statului. Această comisie prezintă un raport în şedinţa comună a celor două Camere, în care urmează să fie votată punerea sub acuzare.
Potrivit articolului 96 din Constituţie, punerea sub acuzare a Preşedintelui României poate fi hotărâtă de 2/3 din numărul total al parlamentarilor. Votarea se face prin vot secret.
Votarea acesteia impune întrunirea Parlamentului în şedinţă comună, la fel ca şi în cazul în care se decide suspendarea din funcţie a Preşedintelui. Dacă se întruneşte majoritatea necesară, Parlamentul urmează să sesizeze Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, declanşându-se astfel cea de-a doua fază a acestei forme de răspundere.
- Faza judiciară
Şi această fază, la rândul ei, se identifică prin mai multe etape procedurale.
- Primirea sesizării formulate de Parlament
În ceea ce priveşte competenţa Parchetului General, după ce a fost sesizat de Parlament, ne raliem opiniei potrivit căreia Parchetul este liber ca, în urma propriilor cercetări, să stabilească dacă fapta primeşte încadrarea juridică a înaltei trădări, şi atunci să întocmească rechizitoriul de trimitere în judecată, sau nu întruneşte un asemenea caracter, şi atunci va hotărî scoaterea de sub urmărire penală a Preşedintelui.
- Judecarea Preşedintelui, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această etapă putând avea, la rândul ei, două etape:
- judecata în fond, de către Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
- judecata în recurs, de către Secţiile Reunite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit Regulamentului şedinţelor comune ale celor două Camere, Preşedintelui îi este recunoscut dreptul de a se apăra pe tot parcursul procedurii de punere sub acuzare, în cele două faze ale sale, politică şi penală.
- Demiterea Preşedintelui, ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate ajunge, în urma judecării definitive a Preşedintelui, la două concluzii:
- că Preşedintele este vinovat, situaţie în care data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti echivalează cu demiterea Preşedintelui.
Constituţia prevede că “Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare”.
- că Preşedintele este nevinovat, ceea ce atrage achitarea Preşedintelui.
Ca orice alt cetăţean, Preşedintele se bucură, în cursul derulării procedurii, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, de prezumţia de nevinovăţie[2].
[1] Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Masson, Paris, Milano, Barcelona, Boon, 1992, p. 384.
[2] Ion Deleanu, op. cit., vol II, p. 348.