Actuala Constituţie a României aşează, printr-o dispoziţie cu caracter de principiu, întreaga administraţie publică sub un control parlamentar general, dispunând, prin articolul 111 (1), că “Guvernul şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor ...“ au mai multe sarcini care concretizează formele de control şi asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează.
Ceea ce conferă legitimitate controlului parlamentar este faptul că “fiind mandatare ale poporului, Adunările legislative trebuie să supravegheze modul în care se înfăptuieşte conducerea treburilor statului pentru ca acesta să se menţină pe linia care corespunde cel mai mult aspiraţiilor întregii colectivităţi naţionale”[1].
Prin articolele 111-112 se instituie următoarele forme de control asupra Guvernului:
- A) Obligaţia Guvernului de a informa Parlamentul
Este consacrată prin articolul 111 (1), care instituie un control parlamentar general asupra întregii administraţii publice, inclusiv asupra Guvernului, calificat şi el ca un organ al administraţiei publice.
Din conţinutul acestui text, desprindem următoarele elemente esenţiale ale acestui tip de control:
- a) din punctul de vedere al naturii sale juridice, acesta reprezintă o formă de control politic, exercitat asupra administraţiei publice, care nu se poate finaliza în anulări de acte, sancţionări de personal etc.
- b) dreptul de a solicita informaţiile şi documentele considerate ca necesare se exercită prin intermediul preşedinţilor celor două Camere sau cei ai comisiilor parlamentare.
- c) în cazul în care iniţiativa legislativă priveşte modificarea bugetului de stat sau al asigurărilor sociale, este obligatorie solicitarea informării şi, se subînţelege, şi prezentarea acesteia.
Informarea parlamentarilor “reprezintă prima condiţie a exercitării controlului parlamentar, deoarece datele oferite de această informare au rolul de a determina acţiunea parlamentarilor faţă de Guvern şi celelalte organe ale administraţiei publice”[2].
- B) Controlul prin întrebări, interpelări şi anchete
Această formă de control este consacrată de articolul 112 din Constituţie, intitulat “Întrebări şi interpelări”, al cărui conţinut, raportat la prevederile Regulamentelor celor două Camere, credem că presupune următoarele precizări în ceea ce priveşte regimul acestui tip de control:
- a) are în vedere Guvernul, în întregul său, în ceea ce priveşte activitatea de ansamblu a acestuia, precum şi fiecare membru al Guvernului, pentru activitatea proprie.
- b) întrebările reprezintă forma cea mai simplă şi cea mai folosită de control parlamentar, care constituie solicitarea unui răspuns dacă un fapt este adevărat sau nu, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul şi celelalte organe executive şi administrative înţeleg să comunice anumite acte şi informaţii sau să adopte anumite acte.
Ele pot fi scrise şi orale, iar cele scrise la rândul lor sunt de două feluri: unele care presupun răspunsuri orale şi altele care impun ca răspunsul să îmbrace forma scrisă.
Întrebările scrise pot fi adresate Guvernului în ansamblul său sau fiecărui membru precum şi altor conducători ai organelor administraţiei publice.
Articolul 158 alin. (2) din Regulamentul Senatului[3] defineşte întrebarea ca fiind o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul sau celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Senatului informaţiile sau documentele solicitate ori dcaă Guvernul are intenţia de a lua o hotărâre într-o problemă determinată.
- c) Interpelarea reprezintă tot o formă de control asupra administraţiei publice, care diferă însă de întrebări prin caracterul său mai complex, prin faptul că presupune nu simple răspunsuri, ci explicaţii cu privire la politica Guvernului în anumite probleme cardinale ale activităţii interne şi externe a Guvernului.
Constatăm astfel că o primă diferenţă între întrebări şi interpelări rezidă în caracterul mai complex al interpelării, din punct de vedere al conţinutului, al obiectului pe care îl vizează şi al răspunsurilor pe care le presupun[4].
O altă diferenţă constă în faptul că interpelările pot atrage unele consecinţe, şi avem în vedere faptul că potrivit articolului 112 (2), cele două Camere ale Parlamentului pot adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la problema care a făcut obiectul interpelării.
O a treia diferenţă dintre întrebări şi interpelări constă în faptul că, în vreme ce întrebările pot îmbrăca atât forma scrisă cât şi cea orală, interpelările nu pot îmbrăca decât forma scrisă.
Articolul 162 din Regulamentul Senatului constă într-o cerere adresată Guvernului sau unui membru al acestuia de către unul sau mai mulţi senatori sau de grup parlamentar, prin care se solicită explicaţii asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activităţii sale interne sau externe.
- d) Anchetele parlamentare sunt “unul din cele mai specializate mijloace de control parlamentar asupra Guvernului şi administraţiei publice”[5].
În conformitate cu articolul 64 (4) din Constituţie, “Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune.”
Specific comisiilor de anchetă este “îndeosebi statutul juridic al celor audiaţi - ce este similar martorilor - precum şi obligativitatea generală a autorităţilor publice de a sprijini activitatea comisiei, prin prezentarea informaţiilor şi documentelor necesare”[6].
[1] Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, op. cit., p. 330.
[2] Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, op. cit., vol. I, ed. 2-a, p. 219.
[3] Aprobat prin Hotărârea nr. 28 din 24 oct. 2005, publicată în Monitorul Oficial nr.948 din 25 octombrie 2005.
[4] Antonie Iorgovan, op. cit., vol. I, p. 411.
[5] Ioan Vida, op. cit., p. 122.
[6] Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Drept parlamentar, Editura Gramar, Bucureşti 1994, p. 252.