Moţiunea de cenzură reprezintă o soluţie la care se apelează doar în cazuri extreme, când Parlamentul şi-a epuizat toate celelalte forme de control şi ajunge la concluzia că Guvernul nu mai justifică încrederea cu care l-a învestit[1].
Procedura constituţională a moţiunii de cenzură este următoarea:
- a) dreptul de a iniţia o moţiune de cenzură aparţine unei pătrimi din numărul total al deputaţilor şi senatorilor.
- b) obligaţia de comunicare a moţiunii de cenzură Guvernului, la data depunerii sale.
- c) dezbaterea moţiunii în termen de trei zile de la data când a fost depusă, aceasta fiind prezentată în şedinţa comună a celor două Camere.
Moţiunea de cenzură “are ca scop angajarea unei dezbateri publice asupra politicii de ansamblu a Guvernului, în vederea demiterii sale”[2].
- d) retragerea încrederii şi deci aprobarea moţiunii de cenzură iniţiate şi dezbătute se realizează de majoritatea deputaţilor şi senatorilor.
Competenţa de a iniţia şi aproba moţiunea de cenzură aparţine celor două Camere reunite în şedinţă comună.
Dacă moţiunea a fost aprobată, Guvernul este demis la data retragerii încrederii, respectiv a votării moţiunii de cenzură[3].
- e) în cazul în care moţiunea de cenzură a fost respinsă, parlamentarii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 114 din Constituţie.
[1] Genoveva Vrabie, Marius Bălan, Organizarea politico-etatică a României, Institutul European, Iaşi, 2004, p. 243.
[2] Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, op. cit., p. 255.
[3] Parlamentul ia act, prin hotărâre, de aprobarea moţiunii, pe care o înaintează Preşedintelui României în vederea declanşării procedurii de învestitură a unui nou Guvern (Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, op. cit., vol. I, p. 196).