. Fundamentele constituţionale actuale sunt reprezentate de secţiunea I a capitolului V din titlul III al legii fundamentale, secţiune intitulată “administraţia publică centrală de specialitate”. În afara acestor prevederi exprese, dispoziţii în materie mai regăsim şi în alte părţi ale Constituţiei, de exemplu secţiunea a II-a din acelaşi capitol, care, în art.123 alin.(2) prevede rolul prefectului, de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale de specialitate din unităţile administrativ-teritoriale sau dispoziţiile privitoare la membrii Guvernului, respectiv miniştri, deci conducătorii diferitelor autorităţi centrale de specialitate cu statut de ministere.
Administraţia publică este formată din două categorii de organe din punctul de vedere al competenţei materiale (rationae materiae):
- organe având competenţă materială generală – Preşedintele şi Guvernul la nivel central, consiliile locale, judeţene, primari, la nivel local;
- organe având competenţă materială de specialitate - ministerele, alte organe centrale de specialitate, organele centrale autonome, la nivel central, serviciile publice deconcentrate, la nivel local.
Primele ministere în România s-au înfiinţat începând cu anul 1831, în baza Regulamentelor Organice, în Muntenia, şi în 1832 în Moldova, unele ranguri boiereşti fiind transformate în funcţii de miniştri. Ministerele reprezintă o categorie distinctă de organe în cadrul sistemului autorităţilor administraţiei publice, având rolul de a organiza exercitarea şi a executa în concret legile în anumite domenii de activitate.[1]
După ce, în capitolele II, III, IV ale Titlului III regăsim reglementat Preşedintele, Guvernul şi raporturile Parlamentului cu Guvernul, capitolul V este consacrat autorităţilor care realizează administraţia publică la nivel central şi local, respectiv administraţia centrală de specialitate, autorităţile deliberative şi executive ale autonomiei locale şi judeţene şi prefectul.
Denumirea acestei secţiuni este aceea de administraţie centrală de specialitate, sintagmă care nu se confundă cu cea de administraţie ministerială, între ele fiind o corelaţie de la întreg la parte. În administraţia ministerială se cuprind autorităţile centrale de specialitate care sunt subordonate Guvernului, însă în afara acestora mai există şi autorităţi centrale nesubordonate, cu caracter autonom, care constituie categoria acelor agenţii independente, cum sunt cele evocate în doctrina anglo-saxonă.[2] În literatura de specialitate autoritătăţile publice constituite în cadrul democraţiei constituţionale se împart în reprezentative sau direct reprezentative, şi derivate, sau indirect reprezentative[3]. Din prima categorie fac parte Parlamentul, Preşedintele, consiliile locale, judeţene, primarul, care se aleg prin votul universal, egal, direct, secret şi liber exprimat ale corpului elector, şi din cea de-a doua categorie, acele autorităţi care sunt constituite urmare a desemnării, numirii, învestirii de către autorităţile reprezentative, cum ar fi Curtea Constituţională, Avocatul Poporului, Consiliul Superior al Magistraturii, inclusiv administraţia centrală de specialitate
[1] Cristina Szilagy, Ministerele. Comentariu privind propunerea de Cod administrativ, articol apărut în lucrarea Reformele administrative şi judiciare în perspectiva integrării europene, Secţiunea pentru ştiinţe juridice şi administrative, Caietul Ştiinţific nr. 6/2004, Institutul de Ştiinţe Administrative „Paul Negulescu”, p. 92-93..
[2] D. Apostol Tofan, Instituţii administrative europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.85.
[3] I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2006, p. 561-562.