Din punct de vedere istoric, putem afirma că existenţa unei administraţii centrale de specialitate precede existenţa Guvernului, ea fiind regăsită în Ţările Române cu mult înainte ca acesta să fie organizat ca organ de stat.[1] Cele două Regulamente Organice, al Munteniei, din 1831 şi al Moldovei, 1832, considerate de unii autori primele Constituţii, prevăd transformarea unor ranguri boiereşti în funcţii de ministru. În acest fel au fost înfiinţate primele şase ministere: Vornicul din lăuntru a devenit ministru de interne; vistierul a devenit ministrul finanţelor; Logofătul dreptăţii s-a transformat în ministrul justiţiei; logofătul pricinilor bisericeşti devine ministrul cultelor; ministrul de război ia locul spătarului iar ministrul de externe celui al postelnicului.[2]
Numărul ministerelor a crescut în timp, corespunzător nevoilor publice ale statului şi particularilor pe care erau destinate să le satisfacă. Odată cu Unirea Principatelor Române au fost organizate opt ministere. Internele, Finanţele, Justiţie, Culte şi Instrucţiune Publică, Afaceri Străine, Lucrări Publice, Război şi Control.
Noţiunea de ministru o regăsim folosită însă abia în Convenţia pentru organizarea definitivă a Principatelor Române, semnată la Paris în luna august 1858, şi apoi în Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Astfel, art XI paragraful 4 prevede că miniştrii, chiar nefiind membri ai Adunării ponderatrice, au dreptul de a asista şi a lua parte la tóte deliberaţiunile; ei vor fi ascultaţi ori când vor cere cuvântul. Reglementări mai ample asupra materiei regăsim în Constituţia din 1866, al cărei titlul III poartă denumirea despre puterile Statului, iar capitolul II al acestui titlu este consacrat Regelui şi miniştrilor. Denumirea”despre Rege şi miniştri” o întâlnim şi în Capitolul II al Titlului III al Constituţiei din 1923, pentru ca în Constituţia din 1938 să constatăm că prin Capitolul III al titlului III se reglementează, după cum rezultă şi din denumirea lui, nu doar miniştrii, ci şi Guvernul. Potrivit acestei Constituţii, care a instaurat un regim politic de dictatură regală, puterea se exercită prin intermediul miniştrilor, care sunt direct răspunzători în faţa Regelui, pentru ca mai târziu Regele, căpătând puteri depline în a conduce statul, să fie şi cel care îi numea pe miniştri. Reglementări de sine stătătoare privind ministerele sunt cuprinse în prima Constituţie socialistă, adoptată în 1948, care, prin articolul 67 consacră principiul conform căruia ministerele şi atribuţiile lor se stabilesc de Marea Adunare Naţională (Parlament). Aceasta era competentă să stabilească numărul, atribuţiile, denumirea ministerelor, precum şi desfiinţarea, contopirea sau schimbarea denumirii ministerelor existente (art. 39). Este de asemenea consacrată instituţia răspunderii penale a miniştrilor pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei. Următoarea Constituţie socialistă, adoptată în 1952, adânceşte tehnica de reglementare în materia ministerelor, prevăzând inclusiv numărul (28) şi denumirea ministerelor, soluţie care va fi abandonată de Constituţia din 1965, care înlocuieşte reglementarea referitoare la numărul şi denumirea ministerelor cu norma de principiu conform căreia ministerele şi celelalte organe ale administraţiei de stat înfăptuiesc politica statului în ramurile sau domeniile de activitate pentru care au fost înfiinţate, misiune căreia se asociază conducerea, îndrumarea şi controlul organizaţiilor şi instituţiilor subordonate lor. Prin această Constituţie se revine la soluţia consacrată prin cea din 1948, în sensul că se transferă organului suprem al puterii de stat competenţa de a stabili numărul de ministere, denumirea, contopirea şi desfiinţarea ministerelor.
Semnalăm faptul că deşi ministerele, în sensul modern al cuvântului, au fost create încă de la începutul secolului al XIX-lea, prima lege-cadru pentru organizarea şi funcţionarea ministerelor a fost adoptată peste un secol, mai exact în anul 1929, şi era concepută într-un mod apropiat Legii nr. 90/2001, ea cuprinzând dispoziţii referitoare atât la ministere, cât şi la guvern, consacrând un număr de 10 ministere. Constituţiile care au urmat, inclusiv cea din perioada regimului totalitar, cuprindeau toate referiri la ministere şi la miniştri. În tezele Proiectului Constituţiei din 1991, administraţia centrală de specialitate era reglementată de o manieră succintă, în Titlul III privind autorităţile publice, Capitolul III referitor la autoritatea administrativă, unde secţiunea 1 era consacrată Guvernului şi instituţiilor centrale. Paragraful 12 din această secţiune prevedea că ministerele şi celelalte instituţii centrale de specialitate se organizează, conform dispoziţiilor legii, astfel încât să asigure buna funcţionare şi imparţialitatea administraţiei publice.[3] Ulterior, în urma amendamentelor formulate, dispoziţiile au fost completate şi reglementate ca o secţiune de sine stătătoare a capitolului V al titlului III, unde se află şi în prezent, sub aceeaşi denumire de administraţia centrală de specialitate şi cu un conţinut asemănător în ceea ce priveşte articolele referitoare la ministere şi la celelalte autorităţi centrale de specialitate.
Articolul 116 al Constituţiei, a avut numărul 115 în varianta adoptată în 1991 şi numărul 114 în Proiectul de Constituţie a României, şi are o formulare identică aceleia regăsită în Proiect. Purtând aceeaşi denumire marginală încă în fază de proiect, acest articol, în Adunarea Constituantă a făcut obiectul unui singur amendament, care a fost retras.[4]
[1] Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, op.cit., vol. I, ed. a 2-a, p. 238; Mircea Preda, Drept administrativ, Partea specială, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 103.
[2] Valentin Prisacaru, Tratat de drept administrativ român, Partea generală, ediţia a III-a revăzută şi adăugită de autor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 179-180.
[3] Geneza Constituţiei României 1991, Lucrările Adunării Constituante, Ed. Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial’’, 1998, p 451.
[4] Antonie Iorgovan, Odiseea elaborării Constituţiei, -fapte şi documente, oameni şi caractere. Cronică şi explicaţii, dezvăluiri şi meditaţii, Editura Uniunii Vatra Românească, Târgu Mureş, 1998, p. 520 şi 582, unde se precizează că adoptarea articolului s-a făcut în câteva minute, cu 252 de voturi pentru şi o abţinere.