După cum a rezultat şi din interpretarea articolului 116, ministerele nu sunt singurele organe centrale de specialitate subordonate existente în sistemul administrative românesc. În afara ministerelor, pot exista şi alte organe centrale de specialitate care se pot organiza şi funcţiona fie în subordinea Guvernului, fie în subordinea ministerelor. Aceste organe de specialitate pot avea un caracter permanent sau temporar, pot fi înzestrate cu atribuţii de decizie sau cu caracter consultativ, ori pot avea caracter interministerial, pentru soluţionarea unor probleme în care competenţa mai multor ministere se intersectează sau este complementară.[1] Aceste alte organe de specialitate au misiunea de a realiza conducerea la nivel central a unor ramuri sau domenii de activitate care nu necesită înfiinţarea unui minister, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, şi care pot funcţiona ca agenţii, secretariate, autorităţi naţionale, institute, oficii.[2]
Atât Guvernul, cât şi ministerele pot înfiinţa în subordinea lor autorităţi centrale de specialitate, dacă sunt îndeplinite două condiţii. Prima condiţie este ca legea să le recunoască o asemenea competenţă. Analizând prevederile Legii 90/2001, vom constata că printre atribuţiile Guvernului prevăzute de articolul 11 litera o) se regăseşte şi aceea că înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa. Constatăm astfel că legea recunoaşte Guvernului competenţa de a înfiinţa organe de specialitate în subordinea sa. O asemenea competenţă este recunoscută şi pentru ministere în articolul 42 care prevede că ministerele pot înfiinţa în subordinea lor organe de specialitate, cu avizul Curţii de Conturi.[3]
Cea de-a doua condiţie a fost deja anticipată prin cele enunţate anterior, şi anume avizul Curţii de Conturi. Se pune problema ce natură juridică are avizul Curţii de Conturi. În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că am fi în prezenţa unui aviz conform, al cărui regim juridic presupune obligativitatea atât în a-l obţine, cât şi în a-i respecta conţinutul.[4] Un asemenea caracter, pe care, de altfel îl împărtăşim, rezultă din misiunea Curţii de Conturi, aceea de a controla modul de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. Faptul că prin Constituţie s-a condiţionat atribuţia conferită Guvernului şi ministerelor de a înfiinţa organe de specialitate în subordinea lor de avizul Curţii de Conturi şi de o împuternicire dată expres de legiuitor trebuie înţeles în sensul că s-a urmărit să se pună piedici în calea tendinţei de proliferare excesivă a unor asemenea organe. Cu toate acestea, numărul unor asemenea autorităţi centrale de specialitate este mare şi este în continuă creştere, manifestându-se o tendinţă din partea Guvernului, pe care nu o putem împărtăşi, de a înfiinţa astfel de organe.[5]
&19. O problemă care se impune a fi clarificată este aceea a statutului conducătorilor organelor centrale de specialitate subordonate Guvernului, şi prin extrapolare, şi al celor subordonate ministerelor. Indiferent că sunt sau nu membri ai Guvernului, statutul acestora este acela de demnitari politici, care au responsabilitatea politică, alături de Guvern în faţa Parlamentului asupra activităţii desfăşurate, ceea ce înseamnă că atunci când a încetat mandatul Guvernului, în principiu încetează şi mandatul lor. O altă interpretare este considerată a fi incompatibilă cu spiritul Constituţiei, cu atât mai mult cu cât prin activitatea acestor organe centrale de specialitate, cum este cazul spre exemplu, al Agenţiei Naţionale de Privatizare, se pune în aplicare programul politic de guvernare.[6] Personalul care îşi desfăşoară activitatea în administraţia centrală de specialitate are statut de funcţionari publici sau, după caz, personal contractual. După cum se remarcă însă în literatura de specialitate, continuăm să asistăm la o politizare excesivă a acestui personal şi a funcţiei publice, în ansamblul său, cu consecinţe negative în ceea ce priveşte modernizarea administraţiei şi a ţării în ansamblul ei. Aceasta deoarece pentru a avea o democraţie autentică, trebuie să dispunem de o adminsitraţie care să fie capabilă să genereze democraţie.[7]
&20. Prin actele normative care reglementează organizarea şi funcţionarea ministerelor, sunt deja prevăzute, în corpul lor sau în anexă, organele centrale de specialitate care funcţionează în subordinea lor. Astfel, în subordinea Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile funcţionează Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” şi Garda de Mediu (anexa nr. 2 din H.G. nr. 368/25 04 2007); în subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse funcţionează Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei, Agenţia Naţională pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi (anexa nr. 2 din H.G. nr. 381/25 04 2007); în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor funcţionează Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Comisia Naţională de Prognoză, Autoritatea Naţională pentru Restituirea proprietăţilor, Agenţia Nucleară, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Agenţia Naţională pentru Dezvoltarea Zonelor Miniere, Inspecţia de Stat pentru Controlului Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat, Biroul Român de Metrologie Legală, Agenţia Română pentru Conservarea energiei (anexa nr. 2 din H.G. nr. 386/25 04 2007); în subordinea Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului funcţionează Agenţia Naţională pentru Calificările din Învăţământul Superior şi Parteneriat cu Mediul Economic şi Social, Agenţia Naţională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale, Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar (anexa nr. 3 din H.G. nr. 366/18 04 2007); în subordinea Ministerului Afacerilor Externe funcţionează Agenţia Naţională de Control al Exporturilor, Comisia Fulbright, Institutul Român de Studii Internaţionale „Nicolae Titulescu” şi Academia Diplomatică (anexa nr. 2 din H.G. nr. 100/29 01 2004); în subordinea Ministerului Justiţiei funcţionează Institutul Naţional de Expertize Criminalistice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, (anexa nr. 3 din H.G. nr. 83/03 02 2005). Acestora se adaugă diferite structuri fără personalitate juridică, servicii publice deconcentrate din judeţe şi alte structuri subordonate.
[1]Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994, p. 130.
[2] Valentin Prisacaru, Tratat de drept administrativ român, Partea generală, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită de autor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 183.
[3] I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2002, vol. I, p. 65.
[4] Antonie Iorgovan, în Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită, comentarii şi explicaţii, op. cit., p. 236.
[5] Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, op.cit., vol. II, p. 324.
[6] Tudor Drăganu, Ibidem, p. 325.
[7] Ioan Alexandru, Consideraţii privind necesitatea modernizării administraţiei, în Revista de drept public, nr. 2/2007, p. 36-37.