Îndepărtându-se de la vechea filozofie a contenciosului administrativ, aceea a administraţiei active, sau a administratorului-judecător, cum a mai fost numită, Constituţia României din 2003 marchează un moment de cotitură în această privinţă, stabilind, la art. 21, alin. (4), că „Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite”. Această schimbare trebuia să vină, în sensul cerut de evoluţia civilizaţiei, a democraţiei constituţionale. Lumea în care ne pregătim să intrăm, Uniunea Europeană, este dominată de justiţie administrativă şi nu de jurisdicţii administrative.
Această schimbare de optică la nivelul legii fundamentale nu putea rămâne fără consecinţe la nivelul Legii contenciosului administrativ, astfel încât Legea nr. 554/2004 preia, ad litteram, textul constituţional – la art. 6 alin (1), în totală opoziţie cu prevederile legii anterioare care instituia un control limitat al instanţelor de contencios asupra actelor administrativ-jurisdicţionale.
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu-şi propune să definească şi să explice noţiunea de act administrativ-jurisdicţional, misiune ce revine legii speciale care instituie o astfel de jurisdicţie; ci are în vedere reglementarea aspectelor de ordin procedural legate de exercitarea căilor de atac împotriva actelor administrativ-jurisdicţionale.
Pe scurt, art. 6 din lege instituie obligaţia părţii vătămate care, nemulţumită fiind de un act administrativ cu caracter jurisdicţional, voieşte să-l atace în contencios, să notifice organului jurisdicţional administrativ faptul că nu optează pentru calea de atac administrativ-jurisdicţională (cazul A), sau, dacă a exercitat o asemenea cale de atac, să notifice intenţia de a renunţa la ea (cazul B). În aceste situaţii partea are la dispoziţie un termen de 15 zile pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ, care curge fie de la notificare – în cazul A , fie de la comunicarea deciziei organului administrativ jurisdicţional sesizat ce atestă renunţarea la jurisdicţia specială administrativă – în cazul B.
Ipoteza care ar putea ridica unele probleme de interpretare este aceea în care partea ce se consideră vătămată, optând pentru o procedură jurisdicţional-administrativă, renunţă, înainte de a se emite o decizie – actul administrativ jurisdicţional – la aceasta, şi se adresează instanţei de contencios administrativ cu o plângere împotriva actului administrativ propriu-zis. Problema ce se pune este de a şti dacă, fiind în situaţia de a nu exista un act administrativ jurisdicţional, mai sunt aplicabile prevederile art. 6 – alin. 4.
Analizând acest caz, prof. Antonie Iorgovan consideră că „după cum rezultă din art. 7 alin. 2 al legii, partea va trebui să exercite procedura prealabilă necontencioasă”, interpretând deci renunţarea la procedura jurisdicţional administrativă ca fiind absolută, cu efecte retroactive, ca şi cum n-ar fi fost exercitată deloc.
Jurisprudenţa contenciosului administrativ din ultimii ani, aşa cum am mai arătat, a asimilat procedura prealabilă chiar şi cu o plângere verbală, făcută cu ocazia unei audienţe la conducătorul autorităţii administrative emitente a actului atacat. Cu atât mai mult, o plângere scrisă, făcută în cadrul unei proceduri jurisdicţional-administrative speciale, care de regulă este şi motivată, nu poate ţine locul procedurii prealabile? De ce s-ar impune o temporizare a soluţionării litigiului, ca să nu mai spunem şi de riscul decăderii din dreptul la acţiunea în contencios în cazul în care litigiul aflat la organul jurisdicţional-administrativ a avut o durată mai îndelungată, şi nu s-ar aplica în astfel de situaţii prevederile art. 6 alin. (4) din lege: „Dacă partea care a optat pentru jurisdicţia administrativă specială înţelege să renunţe la calea administrativ-jurisdicţională în timpul soluţionării acestui litigiu, va notifica intenţia sa organului administrativ-jurisdicţional sesizat, care emite o decizie ce atestă renunţarea la jurisdicţia administrativă specială. Termenul prevăzut la alin. (2) începe să curgă de la data comunicării acestei decizii.” Considerăm că acest text legal, coroborat cu norma constituţională a caracterului facultativ al procedurii jurisdicţional-administrative, permite renunţarea, în orice moment, la această procedură şi introducerea acţiunii la instanţa de contencios administrativ împotriva actului administrativ, însoţită de decizia ce atestă renunţarea.
Un alt temei în susţinerea acestei interpretări este principiul tratamentului juridic egal în situaţii similare: de ce renunţarea la procedura jurisdicţional-administrativă specială, în faza de „fond” să fie sancţionată altfel decât renunţarea la calea de atac, care constituie tot o procedură jurisdicţional-administrativă specială.
Prevederile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ar trebui să fie aplicabile doar în cazul în care partea nu exercită deloc calea acţiunii jurisdicţional-administrative, nu şi în ipoteza exercitării urmată de renunţare.