1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

 “După ce dăm la o parte toate vorbele, toată propaganda, rămâne un singur criteriu, anume culoarea pielii. Experiența mea a demonstrat-o. Nu m-au judecat în funcție de calități. Pielea mea era neagră.” John Howard Griffin, Black Like Me, 1961.

Citatul de mai sus nu aparține unui negru, ci unui jurnalist caucazian care șia schimbat temporar culoarea pielii prin tratament dermatologic, pentru a trăi experiența unui bărbat de culoare din anii ’90 din Sudul Statelor Unite. În timpul celor șase săptămâni în care a vizitat statele Louisiana, Mississippi, Alabama și Georgia, Griffin a decis să nu-și schimbe identitatea, dezvăluindu-și numele și profesia tuturor celor interesați. Acest bărbat educat, îmbrăcat bine și înstărit, a fost însă tratat cu indiferență (în cel mai fericit caz) și, deseori, cu ostilitate de populația majoritară, experimentând “pe pielea lui” privirile pline de ură (hate stares) ale celor care, fiind albi, se credeau superiori. Griffin notează în jurnalul său de călătorie prima dată când a experimentat această “privire plină de ură”: Nu există cuvinte care să descrie oroarea cumplită a acestui fapt. Te simți pierdut, cu inima îndurerată în fața acestei uri nemascate, și nu doar fiindcă ești amenințat ca om, ci în mod special fiindcă îți arată ființele umane într-o lumină atât de inumană. Observi un fel de nebunie, ceva atât de obscen încât tocmai această obscenitate (mai degrabă decât amenințarea ei) te înspăimântă. Totul a fost atât de nou pentru mine, încât nu-mi puteam lua ochii de la fața acelui bărbat. Îmi venea să-i spun: “Pentru numele lui Dumnezeu, nu-ți dai seama ce-ți faci?“ Odată interiorizată ura de membrii societății, istoria ne arată că mai este decât un pas până la dorința de segregare, torturare și chiar ucidere. Zimbardo (2007: 32-33) spune că “imaginația ostilă” este o construcție psihologică implantată adânc în mințile oamenilor de o propagandă care-i transformă pe ceilalți în “dușmani”. Această imagine este cea mai puternică motivație a  soldatului “care-și încarcă arma cu muniția urii și fricii”, încurajându-i pe părinți să-și trimită fiii să apere “bunăstarea personală” și “securitatea națională”. Tot acest proces începe cu niște concepții stereotipe asupra celuilalt: celălalt este lipsit de valoare, celălalt este o amenințare la adresa valorilor și credințelor noastre, celălalt este un monstru abstract. Cazul extrem al acestei imaginații ostile duce la genocid—planul de a-i elimina pe toți cei conceptualizați ca dușmani. Propaganda inițiată de Hitler a transformat compatrioți, vecini, colegi sau prieteni evrei în dușmani care merită “soluția finală”; în anul 1915, turcii au măcelărit 1,5 milioane de armeni; imperiul sovietic al lui Stalin a ucis douăzeci de milioane de ruși; guvernul lui Mao Zedong a produs peste 30 de milioane de morți: în Cambodgia, regimul comunist al khmerilor roșii a ucis 1,7 milioane de oameni; partidul Baath al lui Saddam Hussein este acuzat de uciderea a 100 de mii de kurzi în Irak, iar exemplele pot continua. Cum putem începe să înțelegem forțele care au determinat astfel de atrocități? Jurnalistul francez Jean Hatfeld a intervievat zece dintre membrii miliției Hutu, care au recunoscut că au omorât cu macetele mii de civili Tutsi (Hatzfeld, 2005). Să nu uităm că aceștia erau, în cea mai mare parte, fermieri, membri în bisericile locale sau profesori: Vecinii noștri Tutsi—știam că ei nu sunt vinovați de nimic, dar credeam că toți Tutsi sunt vinovați de problemele noastre. Nu-i mai priveam individual, unul câte unul, nu ne-am mai gândit la ei cum erau, nici măcar nu i-am mai văzut ca vecini sau colegi. Au devenit o amenințare mai mare decât trecutul nostru împreună, mai importantă decât experiențele noastre comunitare. Așa am gândit și așa am ucis atunci. Pe lângă violență există și alte modalități mai subtile de manifestare a stereotipurilor și prejudecății. De exemplu, în lucrarea The nature of prejudice, Gordon Allport (1954, 1980: 13) descrie următorul dialog: Domnul X: Problema cu evreii este că nu le pasă decât de-ai lor. Domnul Y: Dar datele oferite de acțiunile organizate de Caritatea Comunitară arată că au fost mai generoși în donațiile către asociațiile filantropice comunitare, relativ la numărul lor și la restul populației. Domnul X: Asta ne arată că ei întotdeauna încearcă să obțină aprecierea celorlalți și să tulbure rânduielile creștine. Nu se gândesc decât la bani: de asta sunt atât de mulți bancheri evrei. Domnul Y: Dar un studiu recent arată că procentul bancherilor evrei este neglijabil, fiind mult mai mic decât procentul bancherilor neevrei. Domnul X: Exact, ei se feresc de afacerile respectabile; aleg afacerile de film și conduc cluburi de noapte. Psihologie socială 155 Acest dialog ilustrează natura insidioasă a prejudecății: domnul X distorsionează orice informație cu privire la evrei, astfel încât stereotipurile la care evident ține mult să rămână intacte. Cei care sunt ținta prejudecăților se simt umiliți, descumpăniți sau, în cuvintele psihiatrului de culoare Alvin Francis Poussaint (1971), “castrați din punct de vedere psihologic”. Sentimentele de neputință care, de cele mai multe ori, duc la scăderea stimei de sine, sunt servite la ordinea zilei de cei oprimați și exploatați. De exemplu, un studiu arată că încă de la vârsta de trei ani copiii afro-americani resping păpușile de culoare neagră, considerând că cele albe sunt “mai frumoase” și “mai bune” (Clark & Clark, 1947). Într-o analiză mai recentă, Elena Zamfir și Cătălin Zamfir (1993) notează că în România se remarcă o tendință a romilor care doresc să trăiască la nivelul societății moderne de a se desolidariza cultural de comunitatea etnică din care provin. Autorii au sesizat situații frecvente în care romii, identificați ca atare de cei din jur, au declarat categoric: “eu sunt român”, considerând că a fi rom e ceva rușinos. Aceeași tendință de diminuare a stimei de sine o întâlnim într-un alt grup social: genului feminin. Goldberg (1968) a demonstrat că femeile au fost învățate să se considere inferioare bărbaților din punct de vedere intelectual. În experimentul său, participantele la cercetare (toate studente) au evaluat o serie de articole științifice mult mai favorabil când credeau că autorul este de gen masculin. Același articol, sub semnătura unei autoare (și nu autor), era cotat inferior. Astfel, în mod similar cu copiii negri care considerau păpușile negre inferioare celor albe, sau cu romii care ar dori să treacă drept români, aceste tinere au perceput munca intelectuală a unui bărbat ca fiind superioară față de a unei femei. În acest capitol vom analiza, întâi, stereotipurile, definite ca fiind atribuiri ale unor trăsături identice tuturor membrilor unui grup, apoi vom studia fenomenul prejudecăţii, definit ca atitudine negativă sau ostilă cu privire la un grup, din pricina generalizării unor informații incomplete sau incorecte, iar în final vom prezenta câteva perspective oferite de psihologii sociali asupra performanței în grup și deciziilor de grup.

  1. Stereotipurile

Dacă ar fi să listăm stereotipurile comune, probabil am obține un document impresionant. Vom lua în considerare doar câteva exemple: “moldovenii sunt afemeiați”, “oltenii sunt prăzari”, “ardelenii sunt înceți la minte”, “bă- nățenii sunt zgârciți”, “bucureștenii sunt șmecheri”, “romii sunt hoți”, “ungurii sunt mândri” “musulmanii sunt teroriști, “femeile sunt blânde”. Aplicarea noțiunii de “stereotip” în domeniul socio-psihologic îi revine lui Walter Lippmann, care a preluat termenul rezervat acțiunii de turnare a plumbului într-o formă destinată “clișeului” tipografic și l-a aplicat “imaginilor mentale” indispensabile în procesarea informațiilor emise de mediul social . Lippmann consideră că nu vedem realitatea înainte de a o defini, ci o definim înainte de a o vedea. În următoarea secțiune vom oferi câteva răspunsuri la întrebările: (1) cum se formează stereotipurile? (2) cum ne influenţează ele percepţiile sociale și (3) care aspecte ale stereotipizării pot fi controlate şi care aspecte sunt automate? Formarea stereotipurilor Formarea stereotipurilor implică un proces cognitiv denumit categorisire socială. Ca observatori, oamenii elaborează categorii care-i ajută să perceapă realitatea, iar procesele de categorisire sunt determinate de interacțiunile dintre subiectul care percepe și obiectul perceput (Corneille & Leyens, 1997). Pe de o parte, informațiile cu privire la realitate sunt luate dintr-un prototip sau o schemă. Modelul de categorisire pe baza prototipicității a fost introdus de Rosch (1973), autor care explică faptul că judecățile referitoare la ceilalți se fac pe baza calităților “naturale” ale membrilor celor mai reprezentativi, care devin puncte de referință. Din această perspectivă ne formăm o imagine despre juriști, cum ar fi aceea că sunt extraverți. Această imagine va dicta modul ulterior de a percepe un individ care face parte din această categorie, astfel încât domnul Jurist va fi considerat mai extravert decât dacă nu i-am fi cunoscut profesia. Dacă, însă, domnul Jurist este deosebit de tăcut în momentul în care facem cunoștință, vom atribui extern cauza comportamentului său (e.g. este concentrat datorită următorului său proces), astfel stereotipul cu privire la categoria “juriști” rămâne intact— prototipul primează. Pe de altă parte, însă, informația cu privire la realitate este stocată în memorie, iar în diverse instanțe comparăm informația specifică de care ne amintim, astfel ne formăm categorii. Când facem cunoștință cu domnul Jurist, îl comparăm mental cu ceilalți domni și doamne Juriști de care ne amintim, astfel atribuim diverse atribute domnului Jurist, în funcție de exemplele invocate. Întâlnirea noastră cu un nou individ poate schimba conținutul categoriei, dar acest lucru depinde de factorii sociali, motivaționali și contextuali. Judecățile noastre asupra celorlalți se bazează pe reprezentările unor indivizi, iar apoi categorisirea unui individ va depinde de trăsăturile pe care le are în comun cu ceilalți—instanța primează. Criteriile de similitudine depind, desigur, de informațiile, teoriile și bias-urile individul despre lume. Astfel putem explica, în mod creativ, asocieri aparent nepotrivite. Kunda, Miller și Claire (1990) indică faptul că subiecții pot concepe combinații categoriale contra-intuitive precum “licențiat la Harvard și dulgher”, dezvoltând explicații precum “fostul student la Harvard a devenit dulgher în urma radicalismului din anii ’60 și a deziluziei provocate de climatul de competi- Psihologie socială 157 ție materială identificat cu Harvardul (Kunda, Miller & Claire, citați în Corneille & Leyens, 1997:39). Procesele de categorisire socială sunt facilitate de saliența similitudinilor superficiale, precum culoarea pielii sau vorbirea unei anumite limbi, dar acestea implică și o explicație de esență (e.g. genetică, rasă, cultură, istorie etc.), care le dă sens și determină o diferență categorială mai mare între “noi” și “ei”. Stereotipizarea nu are, în mod necesar, motivație negativă. Din contră, categorisirea care stă la baza ei este necesară atât pentru învățare, cât și pentru adaptare. Având în vedere multitudinea de lucruri care ne atrag atenţia zilnic, putem economisi timp şi efort cognitiv folosind calitatea de membru într-un grup ca indice pentru atribuirile pe care le facem privind comportamentele celorlalți (Sherman, 2001). Stereotipurile nu sunt utilizate pur și simplu din lene cognitivă, ci mai degrabă pot servi ca mijloc de prezervare a unor resurse cognitive ce pot fi consacrate altor sarcini. Așadar, în măsura în care stereotipurile sunt fundamentate în experiență și au corespondent în realitate, ele sunt adaptative și benefice. Problema apare, însă, când se ignoră diferențele dintre indivizii plasați mecanic în cadrul aceleiaşi categorii. Prin emiterea de inferențe corespondente cu privire la persoane datorită calității lor de membre într-un anume grup, vom supraestima diferenţele dintre grupuri şi vom subestima diferenţele dintre membrii aceluiaşi grup (Stangor & Lange, 1994). De exemplu, într-un studiu condus de Charles Bond (1988) au fost comparate comportamentele angajaților unui spital de psihiatrie (toți de culoare albă) față de pacienții de culoare albă și neagră. Rezultatele arată că, într-o perioadă de 85 de zile, metoda de disciplinare a comportamentului violent în cazul pacienților de culoare neagră era mai aspră (e.g. folosirea cămășii de forță concomitent cu administrarea sedativelor) decât în cazul albiloră (e.g. trimiși într-o altă încăpere pentru a se liniști—time-out). Mai mult, cercetătorii au notat că nu existau diferențe între numărul de incidente violente în funcție de culoare, ci, din contră, caucazienii au fost, în medie, diagnosticați cu tendințe comportamentale mai violente decât afro-americanii. Dat fiind stereotipul cu privire la “violența negrilor”, membrii staff-ului au tratat inițial pacienții de culoare neagră mai aspru, dar pe măsură ce gradul de familiaritate dintre angajați și pacienți creștea (prin contactul inter-rasial prelungit), comportamentul prejudiciar s-a redus. Ca regulă generală, judecăţile despre un stimul sunt influenţate de discrepanţa dintre stimulul respectiv şi aşteptările individului. Dacă un stimul diferă în mod minim față de aşteptări, diferenţa nu este observată, însă dacă un stimul variază semnificativ, diferenţa perceptivă este amplificată datorită efectului de contrast. Precum Guliver care părea un uriaș în Liliput, dar un   pitic în Brobdingnag, un afro-american inteligent va părea mai ager la minte decât un american de origine europeană cu maniere similare (Jussim, Coleman & Lerc, 1987). De asemenea, o femeie puternică, asertivă și de succes, văzută prin lentilele efectului de contrast, va fi percepută ca fiind mai aspră decât un bărbat aflat în aceleaşi circumstanţe (Fiske et al., 1991). În cadrul categorisirii sociale, observatorii sunt membri sau non-membri ai categoriilor pe care le folosesc. Grupul cu care vă identificați (ţara, religia, partidul politic, chiar şi echipa favorită de fotbal) poartă denumirea de grup intern (in-group), pe când celelalte grupuri sunt denumite grupuri externe (out-groups). 1 Tendinţa de a împărţi lumea între “noi” şi “ei” are consecinţe importante. Cea mai cunoscută poartă denumirea de efect al omogenităţii grupului extern și se referă la faptul că observatorii presupun că există o similaritate mai pronunţată între membrii grupului extern decât între membrii grupului intern. Cu alte cuvinte, pot exista diferenţe subtile între “noi”, dar “ei” sunt toți la fel. Efectele omogenităţii grupului extern sunt universale (Leinville, 1998). De exemplu, notează Brehm, Kassin și Fein (2002: 134), imigranţii din China, Coreea, Taiwan şi Vietnam se percep ca diferiţi, dar pentru majoriatea celor din vest toţi sunt incluși în categoria “asiatici”. De asemenea, studiile de specialitate arată că oamenii întâmpină dificultăți în distingerea şi recunoaşterea feţelor membrilor unor grupuri rasiale, mai ales dacă nu sunt familiarizați cu aceste grupuri externe (Slone, Brigham & Messner, 2000). Există două explicaţii ale tendinţei de a percepe grupurile externe ca omogene. În primul rând nu observăm diferenţele subtile dintre membrii grupurilor externe pentru că nu avem relaţii personale cu ei. Gândiţi-vă la familia dumneavoastră sau la echipa de sport preferată, şi în memorie se vor actualiza imagini ale unor persoane specifice. Reflectaţi, însă, la un grup nefamiliar (e.g. echipa de fotbal feminin din Argentina), şi probabil veţi gândi în termeni abstracţi despre grup ca întreg. În al doilea rând apelăm la imagini prototip, cu ajutorul cărora membrii considerați cei mai exemplari pentru o categorie servesc ca punct de referință în judecățile noastre față de ceilalți membri ai aceleiași categorii. Astfel, un turist care caută o felicitaresuvenir austriacă probabil va alege una care să ilustreze un cuplu tânăr caucazian, în port popular tirolez și servind Bratwurst mit Sauerkraut pe terasa 1 Termenii englezi de out-group și in-group pot fi traduși în diverse moduri, precum: “intragrup-extragrup”, “endogrup-exogrup”, dar alegerea noastră s-a oprit la conceptele de grup intern-extern și a preluat termenii in-group și out-group datorită faptului că se regăsesc în majoritatea lucrărilor de cercetare din domeniul psihologiei sociale. Psihologie socială 159 unei cabane din Munții Alpi. Cuplul austriac are și doi copii: un băiat și o fată, desigur. Cum se transmit aceste categorii sociale? În mod special, atributele alese în descrierea celorlalți sunt influențate de contextul socio-cultural al individului. Modul în care părinţii, prietenii, colegii, profesorii și mass-media promovează anumite metode de clasificare a oamenilor va fi decisiv pentru categoriile folosite de membrii comunității. Dacă, de exemplu, în presă oamenii sunt deseori clasificați în funcţie de etnie sau dacă părinţii îşi avertizează copiii cu privire la cei ce aparțin altei etnii, atunci categoria “etnie” devine importantă în perceperea realității (Schaller & Conway, 1999). Oamenii învață stereotipurile și prejudecăţile prevalente în contextul lor social (Guimond, 2000). Așadar, tindem să acceptăm mesajele la care suntem expuși frecvent deoarece acele informații sunt stocate, iar apoi devin accesibile memoriei. De asemenea, este dificil (dacă nu chiar imposibil) ca în judecățile noastre să luăm în considerare aspecte care nu ne sunt reprezentate. De aceea, factorii contextului nostru social joacă un rol atât de important pentru stereotipurile și prejudecățile acceptate și promovate de noi.

B.Efectele stereotipizării asupra percepției

Stereotipizarea constituie o formă aparte de atribuire, deci ne influențează percepţia despre ceilalți. Pentru a ilustra, imaginaţi-vă următoarele două scenarii descrise de Brehm, Kassin & Fein (2002: 136): (1) o mamă ridică vocea la fiica ei de 14 ani; un avocat se poartă agresiv şi un tânăr cercetaș ia de braț o bătrânică care trece strada; sau (2) un muncitor în construcţii ridică vocea la o fată de 14 ani; un fost deţinut se poartă agresiv; şi un skinhead ia de braț o bătrânică care trece strada. Dacă ați fi rugat să explicați comportamentele prezentate în cele două tipuri de scenarii, probabil ați atribui diferit acțiunile scenariului 1 față de cele din scenariul 2. Nevoia de a descoperi cauzele comportamentelor face parte din tendința umană de a interpreta o situație, dincolo de informațiile concrete. De exemplu, Aronson (2004: 248-249) descrie o persoană care de puțin timp și-a mutat domiciliul într-un alt oraș și, simțindu-se singură, se bucură de vizita vecinului. Cei doi se angajează într-o discuție amicală, se simt bine, iar vecinul lasă impresia unui individ cumsecade și prietenos. Totuși, pregătindu-se să plece acasă, acesta se întoarce spre noul venit adăugând: „Apropo, dacă ai nevoie vreodată de asigurare, eu lucrez în domeniu și mi-ar face plăcere să discutăm despre opțiunile tale.” Care a fost motivul vizitei? A fost o vizită amicală sau de afaceri? Desigur, nu avem de unde ști cu siguranță, dar putem bănui, iar acest lucru presupune o interpretare a situației care trece dincolo de informațiile direct perceptibile. Astfel, atribuirile pot fi corecte sau incorecte, funcționale sau disfuncționale. Într-o situație ambiguă, cei mai mulți atribuie comportamentul astfel încât explicația dată să fie consecventă cu prejudecățile lor. Observatorii reduc ambiguitatea situației, interpretând comportamentul ca fiind compatibil stereotipului accesibil (Dunning & Sherman, 1997). De exemplu, într-un studiu, unor băieţi de clasa a șasea (de culoare albă şi neagră) li s-au arătat o serie de fotografii şi li s-a dat să citească niște descrieri ale unor posibile comportamente agresive (e.g. un copil lovindu-se în fugă de un coleg). Atât copiii de culoare albă, cât şi cei de culoare neagră au apreciat comportamentele ca având potențial agresiv mai mare dacă făptașul era de culoare neagră (Sagar & Schofield, 1980). De asemenea, într-un studiu asemănător, Jeff Stone şi colegii lui (1997) le-au cerut unor studenţi să asculte un meci de baschet. Unora li s-a spus că un anumit jucător era de culoare albă, iar altora că era de culoare neagră. După ce au ascultat jocul, toţi studenţii au fost rugaţi să aprecieze performanţa jucătorului. Conform așteptărilor, studenţii care au crezut că jucătorul este de culoare neagră au afirmat că “e un jucător foarte bun, spontan și atletic”, iar studenții care au crezut că jucătorul este de culoare albă au spus că “jucătorul este inteligent, tehnic și bine antrenat”. Efectele stereotipizării asupra percepției nu se limitează la stereotipurile rasiale. Shirley Feldman-Summers și Sara Kiesler (1974) au remarcat că participanții la cercetare au considerat un medic ca fiind mai competent dacă era de gen masculin decât feminin. Alte studii arată că succesul într-o sarcină complexă este atribuit abilității dacă persoana care l-a obținut este de gen masculin, și șansei în cazul celor de gen feminin, iar această atribuire stereotipizată este făcută atât de bărbați, cât și de femei (Deaux & Emsweiler, 1974). Cealaltă faţă a monedei este că eșecul celor de gen masculin este atribuit șansei (e.g. “a avut ghinion”) sau efortului scăzut (e.g. “nu și-a dat tot interesul”), iar eșecul celor de gen feminin este atribuit lipsei abilității (e.g. “a fost prea dificil pentru ea”) (Swim & Sanna, 1996). Pe lângă interpretarea informaţiei în manieră stereotipizată, observatorii adesea caută informaţii care să le confirme stereotipurile, căzând pradă bias-ului denumit testarea confirmatorie a ipotezelor (confirmatory hypothesis testing) (vezi secțiunea: Câteva bias-uri de confirmare a impresiilor formate; subcapitolul “Testarea confirmatorie a ipotezelor). De exemplu, într-un studiu condus de Yaacov Trope şi Erik Thompson (1997), subiecţii au fost rugaţi să ia un interviu unei persoane cu scopul de a-i afla atitudinile: când subiecții au crezut că persoana aparținea unui grup stereotipizat, au ales întrebări care să inducă anumite răspunsuri, iar apoi au folosit răspunsurile pentru a-și întări atitudinile stereotipizate față de grupul respectiv. Studiile lui David Hamilton (1981) asupra stereotipurilor arată că oamenii nu doar caută informații care să le confirme impresiile formate, ci percep corelări iluzorii. Efectul iluziei corelării (illusory correlation) a fost testat Psihologie socială 161 de Hamilton și Gifford (1976) într-un experiment clasic, în care subiecții au fost expuși unor fraze, fiecare specificând un comportament al unui membru din grupul majoritar A sau minoritar B. Majoritatea comportamentelor descrise sunt pozitive, iar în total sunt de două ori mai multe fraze care-i vizează pe membrii grupului A (26) decât pe membrii grupului B (13). Totuși, proporția relativă de comportamente pozitive și negative este aceeași pentru cele două grupuri: 18 vs. 8 pentru grupul A și 9 vs. 4 pentru grupul B. Ipoteza autorilor, conform căreia asemănarea lucrurilor saliente este una dintre cauzele menținerii stereotipurilor, a fost confirmată. Subiecții au supraestimat frecvența comportamentelor negative ale membrilor grupului B, din cauza iluziei unei corelări dintre datele saliente: comportamentele negative mai puține și grupul minoritar. Pentru a arăta că acest proces nu depinde de prejudecățile anterioare ale subiecților față de minorități, cercetătorii au repetat experimentul, de data aceasta prezentând de două ori mai multe comportamente negative decât pozitive. Din nou, subiecții au perceput o corela- ție iluzorie între noile date saliente: comportamentele negative mai numeroase și grupul majoritar. Unul dintre motivele pentru care stereotipurile sunt atât de rezistente la schimbare este tendința oamenilor de a comite eroarea fundamentală a atribuirii (vezi secțiunea: Atribuirea: un răspuns cu privire la cauzele comportamentului; subcapitolul “Eroarea fundamentală a atribuirii”). Eroarea fundamentală a atribuirii explică faptul că, în general, oamenii atribuie comportamentul celorlalți trăsăturilor dispoziționale, subestimând impactul contextului situațional. De exemplu, discriminarea—definită ca și comportament îndreptat împotriva membrilor unui grup din cauza interiorizării stereotipurilor și prejudecăților cu privire la ei—poate reduce performanţa indivizilor stereotipizaţi prin procesul de profeție auto-realizatoare (vezi secțiunea: Câteva bias-uri de confirmare a impresiilor formate; subcapitolul “Profeția auto-realizatoare”), dar, din pricina erorii fundamentale de atribuire, observatorii nu vor recunoaște consecințele discriminării, ci vor presupune că performanța scăzută se datorează, spre exemplu, cu lipsa de perseverență a subiectului. Eroarea fundamentală de atribuire reprezintă o cale prin care observatorii falimentează să ia în considerare influența situațională asupra comportamentului. Totuși, în situațiile în care aşteptările observatorilor cu privire la ceilalţi nu sunt împlinite (e.g. o persoană dintr-un grup stereotipizat are o performanță extraordinară), observatorii mai degrabă atribuie comportamentul factorilor situaționali (e.g. “a avut noroc”) decât să renunțe la stereotip. Mai mult, oamenii preferă să explice comportamentele care-i iau prin surprindere (i.e. comportamentele incompatibile cu stereotipul acceptat), astfel încât atitudinile lor să râmână intacte. De exemplu, în situația în care niște studenți   află că o colegă a lor a obţinut punctajul maxim la un examen dificil, ei pot atribui rezultatul factorilor dispoziționali (e.g. “studenta este abilă”) sau factorilor situaționali (e.g. “studenta a copiat”). Studiile arată că în cazul în care studenta aparține unui grup minoritar, subiecții sunt mai predispuși să-i atribuie succesul factorilor situaționali, menținându-și astfel, cu multă ușurință, stereotipurile negative cu privire la acel grup (Wigboldus, Semin & Spears, 2000). Un paradox al formării impresiilor este că, deseori, oamenii reuşesc să-și menţină impresia negativă cu privire la un grup social în general, în ciuda faptului că admiră un număr, relativ mic, de indivizi care aparțin acelui grup. Astfel, stereotipurile supravieţuiesc infirmărilor, iar Gordon Allport (1954: 23) numește acest mecanism cognitiv care le permite oamenilor să-și mențină prejudecățile: “mecanismul admiterii excepțiilor”. Excluzând câteva cazuri favorizate, rubrica negativă a stereotipurilor este păstrată intactă. Așadar, oamenii, fiind confruntați cu dovezi contradictorii, refuză să-și diversifice sau să-și schimbe părerea, incluzând informația non-consecventă într-o subcategorie specială. De exemplu, când un individ convins că “romii sunt hoți” întâlnește un rom care dă dovadă de o moralitate exemplară, preferă să includă membrul într-o subcategorie specială (e.g. “romi educați”) decât să-și schimbe părerea generală. Ridicând din umeri și afirmând că “excepția întărește regula”, atitudinile noastre stereotipizate vor rămânea neschimbate. Stereotipurile ne afectează nu doar percepţiile şi interpretările, ci şi amintirile. În mod specific, ne amintim mai bine informaţiile asociate stereotipurilor decât informaţiile incompatibile cu aceste stereotipuri (Dijksterhuis & van Knippenberg, 1996). Într-o demonstraţie clasică asupra efectelor zvonurilor, Gordon Allport şi Leo Postman (1947) le-au arătat unor subiecţi imaginea unui metrou plin cu pasageri. În imagine erau un bărbat de culoare neagră îmbrăcat în costum şi un bărbat de culoare albă care ţinea un briceag. Un subiect a privit scena câteva clipe şi apoi i-a descris-o unui alt subiect care nu văzuse imaginea. Acesta a comunicat descrierea unui al treilea şi tot aşa, până la al şaselea subiect. Rezultatul a arătat că în mai mult de jumătate de sesiuni, ultimul subiect afirma că bărbatul de culoare neagră ţinea în mâ- nă un briceag. Mai mult, unii subiecţi afirmau că bărbatul de culoare ținea briceagul în mod ameninţător. Așadar, descrierile au fost progresiv deformate pentru a corespunde stereotipului cu privire la “negrul agresiv”. Hamilton și Rose (1980) au arătat că stereotipurile asociate profesiilor pot, de asemenea, să afecteze memoria. Cercetătorii le-au prezentat subiecților mai multe descrieri de persoane cu două trăsături de personalitate și profesia acesteia. În total au fost trei profesii prezentate de opt ori: contabili, vânzători și medici. Fiecare trăsătură de personalitate era atribuită de două Psihologie socială 163 ori fiecărei profesii: trăsătura “timid”, stereotipă pentru categoria “contabil”, descria doi contabili, dar și doi vânzători sau medici. Rezultatele arată că subiecții au supraestimat frecvența prezentării trăsăturilor stereotipe profesiilor, deformând realitatea în funcție de stereotipurile cunoscute. Stereotipurile ne oferă o perspectivă rapidă şi convenabilă de a ne forma impresii despre grupurile sociale. Totuși, prin stereotipizare, impresiile noastre sunt mai vulnerabile în fața bias-urilor, iar, pentru a recapitula, studiile de specialitate arată că percepțiile noastre sunt influențate de stereotipuri în următoarele ipostaze: 1. Într-o situație ambiguă, majoritatea oamenilor atribuie comportamentul astfel încât explicația dată să fie consecventă cu prejudecățile lor, iar uneori chiar caută informaţii care să le confirme atitudinile stereotipizate. 2. Când așteptările unui observator nu sunt împlinite sau când este luat prin surprindere, preferă să atribuie comportamentul perceput situației decât să-și schimbe atitudinea. 3. Dacă un individ admiră câteva persoane care aparțin unui grup stereotipizat, le include într-o subcategorie, menţinându-și astfel impresia negativă generală despre respectivul grup. 4. Oamenii își amintesc mai bine informațiile conforme stereotipurilor decât cele non-conforme, și astfel atitudinile stereotipizate se autoperpetuează.

C.Prejudecățile

 Prejudecățile sunt atitudini negative față de un grup sau față de membrii acestuia, pe baza unei generalizări rigide sau eronate (Allport, 1954). Prejudecățile sunt problematice fiindcă impun generalizări defavorabile asupra fiecărui individ care aparține unui grup stereotipizat, indiferent de diferența dintre el și ceilalți din grup. Prejudecățile pot să apară față de orice categorie socială vis-à-vis de care individul are sentimente negative sau de respingere. Astfel, sexismul se referă la prejudecățile față de femei sau bărbați, rasismul cuprinde prejudecățile față de indivizii unei alte “rase”2 , iar antisemitismul desemnează prejudecățile față de evrei. De asemenea, prejudecățile pot fi bazate și pe alte categorii sociale, precum “etnie”, “religie”, “vârstă”, “dizabilitate”, iar efectele lor sunt, de obicei, negative. Prejudecățile apar la nivelul judecăților cognitive și reacțiilor afective, iar când reprezintă un comportament se trece la discriminare. Discriminarea reprezintă un comportament îndreptat împotriva membrilor unui grup din pricina interiorizării stereotipurilor și prejudecăților cu privire la ei.

D.Teoria conflictelor reale (realistic conflict theory) este prima teorie intergrupuri autentică. Aceasta explică faptul că, pentru a înțelege comportamentul intergrupuri, trebuie să se analizeze relațiile funcționale care se formează între grupuri (Sherif, 1966). Conflictele nu sunt cauzate doar de interacțiunile dintre indivizii aceluiași grup, ci sunt provocate și de relațiile de competiție sau cooperare dintre grupuri. Sherif consideră că motivele apari- ției conflictelor și competiției sunt obiective și declanșează prejudecăți și bias-uri în favoarea grupului intern și în defavoarea grupului extern. Teoria conflictelor reale a fost testată pe parcursul unor experimente de teren (Sherif et al., 1961), la care au participat băieți în vârstă de 12 ani aflați în tabere de vară. În vara anului 1954, Sherif împreună cu colegii săi au selectat, cu cea mai mare atenție—pentru a se evita interferențele datorate caracteristicilor de personalitate—un grup mic de băieţi de 12 ani, ca participanți la trei experimente. Băieții, care nu s-au cunoscut înainte de studiu, proveneau din familii ale clasei sociale de mijloc, de rasă albă, religie protestantă și cu echilibru psihologic bun. Aceștia au ajuns pe terenul unei tabere de vară de 800.000 metri pătrați din zona împădurită Robber’s Cave State Park din Oklahoma. Băieţii au petrecut prima săptămână mergând în excursii, înotând, plimbându-se cu barca şi jucându-se în corturi. În această fază s-au format legături bazate pe cunoaștere, simpatie și prietenie. În a doua fază a studiului, copiii și-au constituit un grup independent, dându-i un nume şi imprimându-l pe şepci şi tricouri. Inițiativele și exercițiile desfășurate pe parcursul etapei au dus la dezvoltarea unei structuri interne a grupului, organizată ierarhic și reglată printr-o serie de norme și valori Psihologie socială 167 comportamentale. Băieţii nu știau de existența unui alt grup pe terenue taberei. În curând, însă, pe parcursul celei de-a treia faze, cercetătorii au invitat cele două grupuri să se întreacă într-o serie de jocuri competitive precum meciuri de fotbal, căutarea comorilor sau întreceri cu odgonul, la finalul că- rora un grup câștiga, iar celălalt pierdea. Astfel a început o perioadă în care grupurile Rattlers şi Eagles au fost puse în situația în care victoria uneia aducea înfrângerea celeilalte. Interacțiunea dintre cele două grupuri a avut loc în situații de concurență, în cadrul cărora, la fiecare probă, echipa câştigătoare primea puncte, iar în final echipa care aduna cele mai multe puncte avea să câştige un trofeu, medalii şi alte premii atractive pentru băieți de 12 ani. Acest lucru a antrenat o serie de comportamente ostile, care au apărut aproape peste noapte, transformând copiii echilibrați în adversari ostili. Competiția a produs atitudini cu un pronunțat bias în favoarea grupului intern, însoțite de violență față de grupul extern. Steagurile grupului advers erau arse, cabanele percheziţionate şi o bătălie cu mâncare, care semăna mai degrabă cu o răscoală, a izbucnit în cantină. Acești copii obișnuiți s-au transformat în băieți “răi, dezechilibraţi şi brutali...” (Sherif, 1966: 85). Interac- țiunile din interiorul grupurilor au suferit, de asemenea, transformări, coeziunea grupului crescând, iar conducerea fiind încredințată celor mai deciși și mai agresivi băieți. Contextul în care copiii au devenit dușmani a fost uşor de realizat: introducerea competiției. Ultima fază a studiului, anume faza de cooperare dintre grupuri, a fost ceva mai dificilă. Întâi, cercetătorii au încercat o campanie de propagandă în care, de pildă, grupul Rattlers a aflat multe lucruri bune despre cei din grupul Eagles, dar strategia nu a fost eficientă. Apoi cele două grupuri s-au întâlnit în circumstanţe non-competitive, dar nici această strategie nu a dat roade. Ceea ce a funcţionat, însă, în cele din urmă, a fost crearea unui context de cooperare prin introducerea unor scopuri supra-ordonate ce nu puteau fi rezolvate decât prin efort comun. Cercetătorii au încercat să reducă dimensiunile conflictului prin pregătirea unor situații de dificultate obiectivă, care nu puteau fi depășite cu succes decât dacă grupurile își uneau eforturile. De exemplu, camionul care livra provizii pentru tabără s-a stricat, iar băieții din ambele grupuri au fost nevoiți să lucreze împreună pentru depanarea acestuia, sau copiii trebuia să identifice cauza unei probleme apărute în aprovizionarea cu apă. Această strategie a fost extrem de eficientă. La sfârşitul taberei, băieții din cele două grupuri deveniseră buni prieteni, insistând să călătorească spre casă în acelaşi autocar. Teoria conflictelor reale oferă perspectiva conform căreia competiţia directă pentru resurse importante, dar limitate, dă naştere ostilității dintre grupuri (Levine & Campbel, 1972). 

E.Teoria identităţii sociale

 În anii 1970, psihologul social britanic Henri Tajfel a elaborat o teorie generală a comportamentului social manifestat în raporturile intergrupale. Primele sale lucrări au tratat problema stereotipurilor (Tajfel, Sheikh & Gardener, 1964; Tajfel, 1959; Tajfel & Wilkes, 1963); teoria identității sociale fiind în mare măsură influențată de cercetările pe tema condițiilor minimale de discriminare inter-grupală. Tajfel considera că introducerea unui context competitiv, precum în studiul lui Sherif (1966), nu este o condiție necesară pentru ca membrii grupului intern să-și supraestimeze propriile abilități, în defavoarea grupului extern. Autorul a studiat problema condițiilor minimale de discriminare intergrupală, construind un model original cunoscut sub numele de paradigma grupurilor minimale (minimum group paradigm) (Tajfel et al., 1971).

F.Performanța și deciziile în grup

Grupurile interactive pot fi definite în funcţie de trei componente: roluri, norme şi coeziune (Levine & Moreland, 1990). Rolurile se referă la funcțiile deținute de un individ în cadrul grupului de apartenență, iar ele pot fi formale (i.e. profesor, student, vice-președinte, președinte executiv etc.) sau informale (i.e. instrumental, expresiv etc.). Normele sau regulile de comportament pot, de asemenea, să fie formale (i.e. regulile oficiale) sau informale (e.g. Cu ce să mă îmbrac?, Oare să-i sun eu?, Cine plătește?), iar coeziunea, anume forţele exercitate asupra grupului care duc la apropierea emoţională a membrilor, poate fi pozitivă (i.e. recompensele obţinute în grup) sau negativă (i.e. costurile presupuse de părăsirea grupului). Factorii care contribuie la coeziunea grupului sunt: atracţia faţă de membrii grupului, angajamentul faţă de sarcina grupului şi mândria grupului, iar dintre aceștia angajamentul faţă de sarcină are cel mai mare efect asupra performanţei grupului. Odată format grupul, având rolurile, normele şi gradul de coeziune stabilite, membrii grupului încep să acţioneze şi să ia decizii. În următoarea secțiune vom analiza câteva dintre perspectivele oferite de psihologii sociali asupra performanței și deciziilor de grup.

G.Gândirea în grup

 Complexitatea deciziilor cunoaște o creștere când necesită acordul mai multor persoane. De multe ori, în cazul discuțiilor colective mai mulți indivizi își expun părerile, atitudinile, iar în luarea deciziei încearcă să cadă de acord. În situația în care în grup există divergențe și prevalențe de valori, simpla introducere în corespondență a răspunsurilor individuale este, deseori, imposibilă. În celebra sa lucrare, Irving Janis (1972) analizează modul în care unele comisii de experți din SUA au luat decizii eronate în situații istorice dramatice, precum: începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, în timpul războiului din Coreea, la pregătirea unei invazii în Cuba sau în fața amenințării unui atac japonez. De exemplu, analizați circumstanțele următoarelor două hotărâri: Spre finele anului 1941, o flotă compusă din 6 portavioane japoneze a plecat spre o zonă de la nord-vest de Hawaii. Spionii armatei americane precizau în rapoartele lor că japonezii planifică un atac asupra Statelor Unite ale Americii undeva în zona Pacificului. De asemenea, înainte de atacul de la Pearl Harbor, serviciile de contrainformații militare au anunţat că navele japoneze se îndreaptă spre această zonă, dar membrii consiliului de apărare nu au luat în seamă rapoartele, subestimându-și adversarii și supraestimând propria capacitate defensivă. Acea bază navală importantă a rămas total nepregătită și vulnerabilă. În dimineața zilei de 7 decembrie 1941, japonezii au atacat, iar rezultatul s-a dovedit dezastruos pentru Statele Unite, soldându-se cu mii de morți şi cu distrugerea unei părți importante a arsenalului naval și aerian al armatei americane. La doar două zile după instalarea sa la președinție, John Kennedy preia planurile de invazie a Cubei pregătite de predecesorul său, Eisenhower, antrenând în acest scop refugiați cubanezi anti-castriști. Invazia urma să declanșeze o insurecție care să-l răstoarne pe Fidel Castro, al cărui regim comunist era considerat o amenințare la interesele SUA din regiune. Acţiunea din 16 aprilie 1961, cunoscută sub denumirea de “Invazia din Golful Porcilor”, a fost însă un dezastru pentru Statele Unite. În doar trei zile, întreaga brigadă a fost scoasă din luptă. Responsabili guvernamentali de la Washington, reuniți într-un comitet format din aproximativ zece experți, au subestimat capacitatea de răspuns a armatei cubaneze, supraestimând primirea favorabilă a brigadei de exilați de către opozan- ții lui Fidel Castro. Rezultatele acestor decizii colective au infirmat dramatic așteptările celor care le-au luat. Să nu uităm că deciziile s-au luat în comitete formate din   experți care în alte situații au luat decizii pertinente. Janis (1982) analizează astfel de decizii, precum: elaborarea primului plan de reconstrucție economică conceput de SUA și destinat aliaților europeni din Al Doilea Război Mondial, sau “Planul Marshall”, evitarea unei escaladări militare de către administrația Kennedy în timpul crizei proiectilelor cubaneze, când Războiul Rece era gata să devină război nuclear (Al Treilea Război Mondial). Aceste exemple sunt cu atât mai utile cu cât membrii grupurilor de decizie erau, în anumite situații, aceiași cu cei care au acționat eronat înainte. De ce uneori oameni inteligenți iau decizii cu consecințe devastatoare? Răspunsul dat de Janis în cartea sa ne îndreaptă atenția spre caracteristicile procedurilor de luare a deciziilor. Aceste proceduri implică o dinamică socială caracteristice gândirii în grup (groupthink). Gândirea în grup descrie o tendinţă excesivă de căutare a acordului tuturor membrilor grupului. Tendinţa se iveşte în situația în care nevoia de a ajunge la un acord devine mai importantă decât motivaţia de a obţine informaţii corecte, care să reflecte realitatea socială. Janis notează că există trei caracteristici ale grupului care contribuie la declanșarea gândirii în grup: 1. Gradul înalt de coeziune se corelează gândirii în grup, pentru că în grupurile coezive membrii devianți sunt respinși. 2. Structura grupului. Grupurile vulnerabile gândirii în grup sunt: (1) grupurile compuse din indivizi cu trecut similar; (2) grupurile care se izolează; (3) grupurile conduse de un lider puternic şi (4) grupurile care nu deţin proceduri sistematice de luare și evaluare a deciziilor. 3. Situaţiile stresante creează un context favorabil pentru manifestarea gândirii în grup. Indivizii aflați într-o situație stresantă, remarcă faptul că dorinţa de a lua o decizie rapidă pare mai importantă decât cea de a lua o decizie corectă. De asemenea, susţinerea emoţională din partea celorlalţi membri ai grupului devine necesară într-o astfel de situație, iar grupul în general nu susține emoțional membrii care adoptă o pozi- ție adversă majorității.

Loading...