“Nimeni nu este o insulă; fiecare suntem un fragment dintr-un continent, o parte integrantă dintr-un ansamblu.” John Donne, 1962
Sinele individual se construiește prin relațiile dintre eul propriu și eurile celorlalți, fiecare om (conștient de sine) comparând și confruntând rolurile pe care le adoptă în diverse situații sociale cu imaginile reflectate de ceilalți despre el.
Așa cum nota Neculau (1996: 157), imaginea de sine se construiește luând în considerare și construcțiile altora, inclusiv imaginea lor despre “mine”. Din perspectiva psihologiei sociale, sinele este un construct social, astfel că persoana nu este înțeleasă doar abstract, ci într-un context anume— persoana în situație. Acest capitol prezintă trei aspecte cu privire la sinele social. În primul rând vom analiza conceptul de sine, anume modul în care oamenii ajung să- şi înţeleagă propriile reacţii, emoţii şi motivaţii. În al doilea rând vom studia stima de sine, anume modul în care oamenii se auto-evaluează şi îşi protejează imaginea cu privire la propria persoană, iar în al treilea rând vom aborda tendințele de auto-prezentare, anume rolurile pe care individul le manifestă pe scena vieții.
A.Conceptul de sine
Conceptul de sine (self-concept) este o componentă cognitivă a sinelui, referindu-se la suma totală a credințelor, informațiilor și atitudinilor unui individ cu privire la propria-i persoană. Potrivit lui Hazel Markus (1977), conceptul de sine este alcătuit din scheme ale sinelui (self-schemas) care ghidează și prelucrează informaţia relevantă cu privire la sine. Schema, la modul general, este înțeleasă ca structură cognitivă, reprezentând un domeniu de stimuli. Modul în care informația va fi tratată presupune formarea sau activarea schemei, integrarea noii informații și revizuirea schemelor trecute pentru a include schema nouă. Psihologii sociali consideră că, pentru a înțelege comportamentul unui individ, trebuie să știm cum anume își prezintă și organizează el mental lumea, una dintre premizele de bază fiind că ființa umană își construiește activ imaginea despre lumea înconjurătoare. Omul percepe și caută informații în mediu, procesează sau își reprezintă mental aceste informații, și abia apoi se angajează în comportamente potrivit reprezentării interne a informației. Schemele sinelui se referă la sistemul de cunoștințe despre sine. Însăși denumirea lor presupune că informațiile sunt structurate în memorie, iar acest ansamblu de scheme sunt exemplare pentru organizarea funcționării cognitive. Markus (1977) arată schemele sinelui reprezintă, pentru conceptul total de sine al individului, ceea ce sunt ipotezele pentru o teorie sau cărţile pentru o bibliotecă. În viziunea cercetătoarei americane, un individ se poate percepe ca fiind masculin sau feminin, independent sau dependent, liberal sau conservator, introvert sau extravert în funcţie de aceste scheme ale sinelui. Conceptul de sine este astfel un întreg sistem de cunoștințe despre propria persoană, folosite pentru a recunoaște și interpreta stimulii relevanți pentru individ (Monteil & Martinot, 1991). Această structură a sinelui sau ierarhia cunoștințelor despre sine funcționează ca parte a sistemului de prelucrare a informației, activându-se în situațiile sociale considerate de individ importante pentru propria persoană. Aceste scheme ale sinelui sunt stocate în memorie astfel încât individul să se poată servi ușor de informațiile respective, fiind astfel conștient de sine (self-aware).
Primele dovezi cu privire la existența conștiinței de sine sunt abilitatea de autorecunoaștere și capacitatea de a comunica. Desigur, studiile arată că doar în cazul ființelor umane se poate vorbi despre conștiința de sine (selfawareness). Totuși, sunt studii care arată că anumite specii au un început de conștiință de sine, dând dovadă de capacitate de autorecunoaștere. Într-o serie de studii, Gordon Gallup (1977) a observat comportamentul mai multor specii de animale în timp ce se aflau într-o încăpere dotată cu o oglindă mare. La început, animalele şi-au întâmpinat propriile reflecţii cu zgomote, gesturi şi alte răspunsuri sociale. După câteva zile, însă, speciile mai mari de maimuţe—bonobo, cimpanzei, urangutani și gorile—dar nu şi celelate specii de animale—au început să folosească oglinda pentru a-şi curăţa dantura, pentru a se aranja sau pentru propriul amuzament. Apoi, în cadrul altor experimente, cu ajutorul unei vopsele roşii, fiecărui animal (anesteziat) i s-a aplicat o bulină roşie pe frunte. Dintre toate animalele, speciile mai mari de maimuţe s-au folosit de oglindă pentru a se curăţa, dovedind astfel că sunt capabile de autorecunoaștere. În alte experimente, animalele care au trecut testul oglinzii au fost afalinii (delfinii cu bot de sticlă—bottlenose) (Marten & Psarakos 1995), elefanții (Plotnik, De Waal & Reiss, 2006), orca (balena ucigașă) (Delfour & Marten, 2001) și coțofanele (Prior et al., 2008). Psihologie socială 251 Specialiştii în psihologia dezvoltării umane au descoperit că majoritatea copiilor cad testul oglinzii până în jurul vârstei de 18-24 luni, când încep să- și recunoască reflecția în oglindă. Abilitatea unui organism de a fi conștient de sine, anume de a se percepe ca entitate unică și distinctă, este un prim pas necesar în evoluţia şi dezvoltarea conceptului de sine. Al doilea pas implică factorii sociali.
B.Introspecţia
Simțul comun sugerează că e nevoie de mai mult decât observarea și analizarea indicilor comportamentali pentru a cunoaște cu adevărat o persoană. Oamenii deseori cred că pentru a se cunoaște trebuie să aibă acces la gândurile, sentimentele și opiniile lor, iar aceste informații pot fi oferite prin introspecție. Dar este oare adevărat? Cu câţiva ani în urmă, Richard Nisbett şi Timothy Wilson (1977) au ajuns la concluzia că adesea oamenii nu-și pot explica comportamentul și nu știu ce anume a cauzat un comportament sau altul. Această observaţie i-a determinat pe cercetători să analizeze posibilele variante de răspuns la întrebarea: îmbunătăţește introspecţia cunoaşterea de sine? Wilson (1985) consideră că introspecţia uneori chiar îngreunează cunoaşterea de sine. Într-o serie de studii a observat că atitudinile pe care subiecţii afirmă că le au faţă de diferite lucruri corespund comportamentului afi- șat cu privire la acel lucru. De exemplu, cu cât participanţii erau mai convinși (afirmau cu putere) că le place o anumită activitate, cu atât mai mult timp petreceau în acea activitate; sau cu cât erau mai siguri că sunt impresionați de un anumit peisaj (i.e. un apus de soare), cu atât mai clar se putea citi plăcerea pe chipul lor; sau cu cât afirmau mai convingător că sunt fericiți cu actualul partener, cu atât durata relaţiei era mai lungă... înțelegeți ideea. În mod ironic, însă, după ce participanţilor li se cerea să analizeze motivele pentru care aveau aceste convingeri, atitudinile raportate nu mai corespundeau comportamentului lor. Pentru a studia din punct de vedere științific discrepanța dintre cauza reală a unui comportament și cauza percepută a acestuia, Nisbett și Wilson au avut o idee ingenioasă. Ei au expus în fața unui magazin de haine din Michigan patru perechi de ciorapi de damă etichetați dinspre stânga spre dreapta cu A, B, C și D. Persoanele interesate de ciorapii expuși erau rugate să completeze un chestionar de evaluare pentru clienți. La întrebarea: Care pereche de ciorapi considerați că este calitativ superioară? cei mai mulți (40%) au ales perechea D și cei mai puțini (12%) perechea A. În realitate, toate cele patru perechi de ciorapi erau identice, iar motivul adevărat pentru care cei mai mulți au preferat perechea D era aranjarea ciorapilor. Cercetătorii știau că oamenii a căror mână dominantă este dreapta, au preferință pentru lucrurile expuse în partea dreaptă. Totuși, când participanții au fost rugați să specifice motivul pentru care preferă perechea D (apel la introspecție, au inventat pe loc un atribut al perechii alese, precum calitatea superioară a materialului, elasticitatea sau luciul. Cercetătorii i-au întrebat pe cei chestionați dacă nu consideră că ar fi putut fi influențați de ordinea în care sunt expuși ciorapii, dar în afară de un singur participant (student la psihologie, care cunoștea efectul poziționării obiectelor asupra comportamentului consumatorilor), nici unul nu s-a considerat afectat de acest aspect, crezând în totalitate că motivul inventat este cel real. Subiecții au găsit explicații/motive plauzibile—dar false—pentru alegerea făcută. Concluzia autorilor este că deseori apelul la introspecție pentru identificarea cauzei unui comportament nu oferă răspunsuri având corespondență în realitate. Parafrazând-o pe Kathryn Schulz, autoarea cărții Being Wrong: Adventures in the margin of Error, autointitulată “experta în greșeli”: miracolul minții umane nu este că vede lumea așa cum este, ci că poate vedea lumea așa cum nu este, reconstruind trecutul și imaginându-și viitorul, acesta fiind atât motivul pentru care greșim, cât și sursa creativității și productivității noastre.
C.Autoperceperea emoţiilor
Din perspectiva teoriei autoperceperii, ipoteza feedback-ului facial afirmă că modificările expresiei faciale pot determina schimbări corespunzătoare în experienţa subiectivă a emoţiei. În primul test al acestei ipoteze, James Laird (1974) a informat subiecţii că participau la un experiment asupra activităţii muşchilor faciali. După ce o serie de electrozi au fost ataşaţi pe feţelor lor, subiecților li s-au arătat mai multe planşe desenate. Înaintea fiecărui desen, participanţii erau instruiţi să contracteze muşchii feţei în aşa fel încât să schiţeze ori un zâmbet ori o privire încruntată. Aşa cum a prevăzut Laird, participanţii au apreciat ceea ce au văzut ca fiind amuzant dacă zâmbeau, Psihologie socială 257 dar neamuzant dacă erau încruntaţi. Specialiștii ne spun că faţa umană are 43 de muşchi responsabili pentru expresiile faciale. Este, oare, posibil ca fiinţele umane să-și explice emoțiile prin observarea propriului comportament? Altfel spus, nu este omul sigur că ceva e sau nu hazliu până se autoobservă zâmbind? Și iarăși, este posibil ca ființele umane să-și modifice emoțiile în funcție de expresia facială adoptată? Laird argumentează că expresiile faciale afectează emoţiile printr-un proces de autopercepţie: “Dacă zâmbesc, înseamnă că sunt fericit.” Alţi cercetă- tori, însă, susţin că mişcările faciale provoacă emoţii prin producerea unor schimbări fiziologice la nivelul creierului. De exemplu, Robert Zajonc (1993) argumentează că zâmbetul, datorită categoriilor de muşchi faciali încordaţi, duce la creşterea circulaţiei sângelui spre creier, proces care produce o stare plăcută, scăzând temperatura creierului. Spre deosebire de acest proces, o privire încruntată duce la scăderea circulaţiei sângelui, producând o stare neplăcută prin creşterea temperaturii creierului. Alte comportamente, precum postura corpului, pot aduce și ele un feedback senzorial şi influenţa modul în care ne simţim. Pe de o parte, când persoana se simte încrezătoare, stă drept, cu umerii ridicaţi şi capul sus. Pe de altă parte, dacă persoana se simte descurajată, se lasă moale, cu umerii că- zuţi şi capul în jos. În mod clar postura furnizează date cu privire la starea emoţională. Dar este posibil ca această postură să afecteze, la rândul ei, starea emoţională? Sabine Stepper şi Fritz Strack (1993) au condus un experiment în care subiecții erau instruiți să scrie la un birou, fiind obligați de înăl- țimea mesei și a scaunului să stea fie în poziţie aplecată, fie dreaptă. După cum au prezis cercetătorii, cei aflați în poziția dreptă au afirmat că s-au simţit mai încrezători la finalul activităţii decât cei aşezaţi în poziţie aplecată.
D.Autoperceperea motivaţiei
Există o diferenţă fundamentală între motivaţia intrinsecă şi cea extrinsecă. Motivaţia intrinsecă îşi are originea în factori interni. Se spune că oamenii sunt motivaţi intrinsec când se implică într-o activitate doar de dragul activităţii. A lua o masă bună, a asculta muzică de calitate sau a petrece timp cu prietenii sunt deseori amintite ca activități în care oamenii se angajează dintr-o motivație intrinsecă. Spre deosebire de ea, motivaţia extrinsecă îşi are originea în factori externi. Știm că oamenii sunt motivaţi extrinsec când consideră că o anumită activitate este un mijloc pentru atingerea unui scop. De exemplu, o activitate poate fi un mijloc pentru îndeplinirea obligațiilor, evitarea unei pedepse sau dobândirea de bunuri materiale, apreciere sau faimă. Aşa cum a afirmat dintotdeauna psihologia behavioristă, oamenii sunt motivați de recompensă. Întrebarea este: ce se întâmplă cu motivaţia intrinsecă în momentul în care recompensa nu mai este disponibilă? Studiile din psihologie socială arată că este posibil ca un comportament să fie supracompensat. De exemplu, dacă cineva este recompensat pentru că ascultă o muzică preferată, joacă un joc interesant sau savurează o mâncare gustoasă, comportamentul, fiind supracompensat, poate fi atribuit atât motivelor extrinseci, cât şi celor intrinseci. Efectul supracompensării poate fi o sabie cu două tăişuri. Cercetările arată că atunci când oamenii sunt “plătiţi” pentru o activitate în care deja găsesc satisfacţie, își pot pierde interesul pentru acea activitate.
E.Stima de sine
Stima de sine este o componentă afectivă a conceptului de sine și se referă la autoevaluările pozitive sau negative ale cuiva cu privire la sine. Unii indivizi au o stimă de sine mai bună decât alţii, iar acest atribut are impact profund asupra felului în care oamenii simt, gândesc și se comportă. Este important să reţinem, însă, că, în ciuda faptului că unii au o stimă de sine mai bună decât alţii, sentimentul valorii de sine nu este o trăsătură de personalitate constantă. Mai degrabă este o stare de spirit ce variază în funcţie de performanță (succes, eşec, interacţiuni sociale etc.). De asemenea, conceptul de sine fiind format din diferite scheme ale sinelui, diferiţi indivizi percep diferit aceste scheme. Astfel, anumite trăsături sunt percepute favorabil sau mai importante decât altele de către un individ, dar nu și de altul. De asemenea, unii oameni se raportează la sine în mod liniar (constant), iar alţii par să fluctueze în aprecierea sinelui în funcţie de experienţele zilnice (Schimel et al., 2001).
Stima de sine are influență semnificativă asupra unei game variate de experiențe și trăiri afective. De exemplu, oamenii cu imagine de sine pozitivă sunt mai fericiţi, mai sănătoşi, mai competitivi şi mai de succes decât cei cu stimă de sine negativă. De asemenea, cei cu stimă de sine pozitivă sunt mai încrezători și optimiști, se odihnesc mai bine noaptea, persistă asupra unei sarcini dificile, sunt mai independenți și nu cedează ușor presiunii de grup (peer pressure) (Lucas, Diener & Suh, 1996; Lyubomirsky, Tkach & DiMatteo, 2006). Spre deosebire de ei, cei cu imagine de sine negativă sunt mai depresivi, mai pesimişti cu privire la viitor şi mai predispuși eşecului (Neff & Vonk, 2009). Lipsindu-le încrederea de sine, cei din urmă abordează sarcinile noi cu atitudine negativă, fapt ce determină producerea unui cerc vicios al auto-înfrângerii.