Din aceastã categorie fac parte : comunicarea, publicarea, aprobarea, confirmarea.
- Comunicarea este operaţiunea prin care organul administrativ emitent aduce la cunoştinţa celui interesat un act administrativ, fie prin predare directã acestuia, fie prin afişare la domiciliul lui, fie prin alte mijloace.
Necesitatea comunicãrii este prevãzutã de lege, în special, pentru actele administrative individuale şi pentru actele administrative jurisdicţionale. Totodatã, unele anexe ale actelor administrative se comunicã direct celor interesaţi.
- Publicarea este operaţiunea materialã prin care un act administrativ este adus la cunoştinţa cetãţenilor fie prin imprimare, fie prin afişare într-un loc public sau prin alte mijloace de difuzare scrisã[1].
Publicarea este prevãzutã ca o formã proceduralã posterioarã, obligatorie pentru actele administrative normative. În cazul acestor acte, necesitatea publicãrii apare ca o consecinţã a principiului nemo censetur ignorare lege[2]. Obligaţia publicãrii este prevãzutã în Constituţie şi în diferite legi.
Astfel, conform art. 108 alin.(4) din Constituţie, hotãrârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se publicã în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea lor este sancţionatã prin textul aceluiaşi articol cu inexistenţa, hotãrârii sau ordonanţei. Sunt exceptate de la obligaţia publicãrii hotãrârile cu caracter militar, despre care se precizeazã cã se comunicã numai instituţiilor interesate, ceea ce se explicã prin considerente de securitate şi de respectare a secretului militar.
Publicarea actelor individuale are loc numai în situaţia în care este imposibil sã se comunice aceste acte cãtre toate persoanele interesate, spre exemplu, listele celor reuşiţi la un concurs, listele electorale.
În unele legi, pentru obligaţia publicãrii actelor adiministrative normative se foloseşte termenul „aducerea lor la cunoştinţa publicã”.
- Aprobarea este în general înţeleasã ca o manifestare de voinţã a unui organ superior, prin care se declarã de acord cu un act emis de un organ inferior, act care, fãrã aceastã manifestare de voinţã posterioarã lui, nu ar produce, conform legii, efecte juridice.
Aprobarea conceputã astfel şi denumitã „aprobare propriu-zisã”constituie doar o condiţie de formã, fãrã de care actele administrative ale organului inferior nu sunt valabile.
Alte aprobãri sunt denumite „substitutive”. Prin acestea se înţeleg aprobãrile date de organul ierarhic superior unor acte prin care un organ administrativ inferior acţioneazã într-un domeniu de raporturi sociale de competenţa celui ierarhic superior, situaţie în care se considerã cã efectele actului de aprobare înlocuiesc efectele actului aprobat[3].
Actul aprobat şi aprobarea alcătuiesc un act juridic complex, cu sublinierea că aprobarea reprezintă un element esenţial al acestuia şi, în lipsa ei, actul administrativ emis de autoritatea inferioară nu poate fi executat.
S-au mai evidenţiat aşa numitele aprobări improprii, folosite pentru aprobarea unor cereri sau propuneri adresate unor organe ale administraţiei publice, În asemenea situaţii, aceste organe nu se pronunţă asupra unui act administrativ prealabil ci, în realitate, emit un act administrativ pe baza cererii sau propunerii celui interesat,
Ca atare, actul de aprobare constituie, de fapt un act administrativ, o singură manifestare de voinţă, ceea ce înseamnă că, în această situaţie, nu ne găsim în prezenţa unui act administrativ complex.
- Aprobarea tacită
Prin procedura aprobării tacite se înţelege procedura prin care autorizaţia este considerată acordată dacă autoritatea administraţiei publice nu răspunde solicitantului în termenul prevăzut de lege pentru emiterea repectivei autorizaţei.
Drept urmare, faţă de sensul larg dat sintagmei autorizaţie, prin procedura aprobării tacite se va considera că avizele, licenţele, permisele şi orice altă operaţiune administrativă prealabilă sau ulterioară autorizării sunt eliberate dacă autoritatea administraţiei publice nu a răspuns în termenul prevăzut de lege pentru emiterea lor.
Legiuitorul român a avut în vedere şi alte reglementări europene, în special legislaţia franceză.
Principiul care a dominat dreptul administrativ francez, în sensul că tăcerea administraţiei cu privire la o cerere prin care se solicită emiterea unei decizii semnifică refuzul acelei cereri, a cunoscut în ultimii 30 de ani un număr mare de derogări, stabilite fie prin legi, fie prin alte acte normative, derogări care priveau mai ales dreptul urbanismului, amenajarea şi utilizarea solului. În cazul acestor derogări, tăcerea administraţiei asupra solicitării unui act decizional este socotită ca o acceptare a cererii şi ca o adoptare implicită a deciziei.
Astfel, prin deciziile implicite de acceptare se asigură o mai bună satisfacere a interesului administraţilor şi o mai mare eficacitate a activităţii administraţiei.
Dar, totodată, se atrage atenţia asupra unor posibile riscuri pentru interesul public, pentru ordinea publică sau pentru libertăţile individuale. Ca urmare, se sublinează că în procedura deciziilor implicite trebui luate anumite precauţii pentru a permite administraţiei să ia o decizie expresă de refuz, dacă ea consideră că cererea solicitantului nu este întemeiată.
Revenind la reglementarea din ţara noastră, pentru autorităţile administraţiei publice competente să emită autorizaţii se insituie obligaţia ca, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanţei, să afişeze la sediul lor sau pe pagina proprie de internet, pentru fiecare tip de autorizaţie, următoarele informaţii:
-formularul cererii care trebuie completată de către solicitant, precum şi modul de completare a acesteia;
-toate informaţiile privind modul de întocmire a documenaţiilor şi, dacă este cazul, indicarea autorităţilor administraţiei publice care au competenţa de a emite acte administrative, ce fac parte din documentaţia ce trebuie depusă, precum : adresa, numărul de telefon sau fax, programul de lucru cu publicul.
Orice pesoană interesată poate realiza o copie conţinând informaţiile de mai sus, autorităţile administraţiei publice putând elabora ghiduri privind procedura de autorizare şi constituire a documentaţiei care stă la baza emiterii unei autorizaţii[4].
În scopul simplificării procedurilor administrative, autorităţile administraţiei publice efectuează o analiză a tuturor condiţiilor cerute pentru emiterea autorizaţiilor şi identifică acele condiţii care nu sunt absolut necesare, în vederea eliminării sau a înlocuirii acestora cu declaraţii pe propria răspundere.
Autorizaţia se consideră acordată sau, după caz, reînnoită dacă autoritatea administraţiei publice nu răspunde solicitantului în termenul prevăzut de lege pentru emiterea sau reînnoirea respectivei autorizaţii.
Dacă legea nu prevede un termen pentru soluţionarea cererii de autorizare, autorităţile administraţiei publice sunt obligate să soluţioneze cererea de autorizare în termen de 30 de zile de la depunerea acestuia.
Solicitantul autorizaţiei depune, odată cu cererea, documentaţia completă, întocmită potrivit prevederilor legale care reglementează procedura de autorizare respectivă.
În cazul în care autoritatea administraţiei publice constată o neregularitate a documentaţiei depuse aceasta va notifica acest fapt solicitantului autorizaţiei cu cel puţin 10 zile înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru emiterea respectivei autorizaţii, dacă acest termen este mai mare de 15 zile, sau cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru emiterea autorizaţiei dacă acest termen este mai mic de 15 zile[5]. Autoritatea administraţiei publice trebuie să precizeze şi modul de remediere a neregularităţii constatate.
În cazul expirării termenului stabilit de lege pentru emiterea autorizaţiei şi în lipsa unei comunicări scirse din partea autorităţii administraţiei publice, solicitantul poate desfăşura activitatea, presta serviciul sau exercita profesia pentru care s-a solicitat autorizarea.
Pentru obţinerea documentului oficial prin care se permite defăşurarea activităţii, prestarea serviciului sau exercitarea profesiei, solicitantul se poate adresa autorităţii în cauză sau direct instanţei judecătoreşti.
În situaţia în care solicitantul s-a adresat autorităţii administraţiei publice în cauză, acesta îi aduce la cunoştinţă existenţa cazului de aprobare tacită cu privire la autorizaţie şi solicită eliberarea documentului oficial prin care se permite desfăşurarea unei activităţi, prestarea unui serviciu sau exercitarea unei profesii.
În cazul în care autoritatea administraţiei publice nu răspunde sau refuză să elibereze documentul oficial prin care se permite desfăşurarea unei activităţi, prestarea unui seviciu sau exercitarea unei profesii, solicitantul se poate adresa instanţei judecătoreşti[6].
Cererea de chemare în judecată a autorităţii administraţiei publice având ca obiect constatarea aprobării tacite se introduce la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă.
Instanţa va soluţiona cererea în termen de cel mult 30 de zile de la primirea acesteia, cu citarea părţilor, participarea procurorului fiind obligatorie. Cererea este scutită de taxa de timbru.
Reclamatul depune la instanţă, anexată la cererea de chemare în judecată, copia cererii de autorizare purtând numărul şi data înregistrării la autoritatea administraţiei publice pârâte, însoţită de întreaga documentaţie depusă la aceasta.
Autoritatea administraţiei publice poate invoca în apărarea sa existenţa unui răspuns adresat solicitantului autorizaţiei în termenul prevăzut de lege sau, după caz, a notificării transmise.
Dacă instanţa constată existenţa răspunsului autorităţii administraţiei publice sau, după caz, a notificării transmise, purtând data poştei de la locul de expediere a corespondeţei sau data la care solicitantul a luat cunoştinţă de răspuns, anterioare expirării termenului pentru emiterea autorizaţiei, respinge cererea reclamantului.
În cazul în care instanţa constată îndeplinirea condiţiilor privind aprobarea tacită, pronunţă o hotărâre prin care obligă autoritatea administraţiei publice să elibereze documentul oficial prin care se permite solicitantului să desfăşoare o anumită activitate, să presteze un serviciu sau să exercite o profesie.
Hotărârile se redactează în termen de 10 zile de la pronunţare şi sunt irevocabile.
Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea administraţiei publice nu dă curs obligaţiei de eliberare a documentului oficial în termenul stabilit prin hotărârea judecătorescă, la cererea reclamantului, instanţa poate obliga conducătorul autorităţii administraţiei publice în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia la plata unei amenzi judiciare reprezentând 20% din salariul minim net pe economie pentru fiecare zi de întârziere, precum şi la plata unor despăgubiri pentru daunele cauzate prin întârziere.
În situația în care, după obținerea documentului oficial prin care se permite desfășurarea unei activități, prestarea unui serviciu sau exercitarea unei profesii, autoritatea administrației publice constată neîndeplinirea unor condiții importante prevăzute pentru eliberarea autorizației nu va putea anula documentul, ci va notifica titularului, în cel mult 3 luni de la data expirării termenului legal pentru emiterea autorizației, neregularitățile constatate, modul de remediere a tuturor deficiețelor identificate, precum și termenul în care titularul trebuie să respecte această obligație[7]. Acest termen nu poate fi mai mic de 30 de zile.
Se permite anularea documentului oficial de către autoritatea administrației publice prin care se permite desfășurarea unei activități, prestarea unui serviciu sau exercitarea unei profesii, în cazul în care constată neîndeplinirea unor condiții care aduc o gravă atingere interesului public, siguranței naționale, ordinii sau sănătății publice și care nu pot fi remediate sau în cazul în care deficiențele constatate nu au fost remediate în termen de 30 de zile.
- Confirmarea
În dreptul administrativ, această formă procedurală, posterioară emiterii actului administrativ, are mai multe sensuri.
Într-o primă accepțiune, prin confirmare se înțelege actul prin care un organ al administrației publice încunoștințează subiectul de drept interesat să-și mențină un act administrativ anterior. O asemenea manifestare de voință nu produce nici un efect juridic în plus față de actul confimat, iar acesta nu dobîndește caracterul de act complex.
Într-o a doua accepțiune, prin confirmare, un organ al administrației publice urmărește să acopere un viciu al propriului său act emis anterior sau să acopere un viciu de care era lovit un act al organului inferior. Acestă confirmare este în realitate un act administrativ distinct de cel confirmat, care contribuie la valabilitatea acestuia.
Actul de confirmare va putea produce efecte retroactive numai dacă legea nu interzice emiterea unui act cu asemenea efecte în domeniul respectiv de raporturi sociale. Dacă viciul care afectează actul organului inferior constă în faptul că emiterea sa era de competența organului superior care a confirmat actul, acțiunea în anulare potrivit Legii continciosului administrativ trebuie introdusă împotriva acestui din urmă organ[8].
Într-o a treia accepțiune, confirmarea este întrebuințată pentru a desemna, de fapt, o aprobare dată de organul administrativ superior, față de care, potrivit legii, un act juridic anterior nu poate fi pus în executare. Dat fiind că asemenea confirmări intervin când este vorba de acte atributive de personal, ele au o sferă mai restrânsă de aplicare.
Oricum, această formă de confirmare nu produce și nu adaugă efecte juridice noi actului confirmat. În schimb, actul administrativ prealabil emis de organul inferior nu poate fi pus în executare fără confirmarea autorității administrației publice ierarhic superioare.
Formele procedurale stabilite de lege cu ocazia elaborării actelor administrative au importanță diferită[9]. Unele dintre ele, denumite esențiale, urmăresc asigurarea legalității și oportunității actelor administrative, iar neîndeplinirea lor atrage nulitatea sau anulabilitatea acestor acte; în schimb altele, denumite neesențiale, au ca scop doar asigurarea operativității activității administrative sau o anumită tehnică de elaborare a actului administrativ, nerespectarea lor neinfluențând valabilitatea actului.
[1] Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ediția a-III-a, Editura Universul Juridic, București, 2009, p.316.
[2] Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. II, Editura All Beck, Ediţia a-III-a, București, 2005, p.60.
[3] Tiberiu Pavelescu, Gabriel Moinescu, Drept Administrativ Român, Editura Tritonic, București, 2005, p. 170.
[4] Dr, Valentin I. Prisacaru, Tratat de drept administrativ român, Ediția a-III-a, Editura Lumina Lex, București, 2002, p. 378.
[5] Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Hamangiu, București, 2009, p. 329.
[6] Dr. Emilian Stelian Ticames, Dr. Savu Gheorghe, Drept administrativ și elemente de știința administrației, Editura Sedcom Libris, Iași, 2003, p.305.
[7] Dr. Gheorghe T. Zaharia, Odette Budeanu-Zaharia, Tudor I. Budeanu, Tudor Alexandru Chiuariu, Tratat de drept administrativ român, Editura Junimea, Iași, 2001, p. 336.
[8] T. Drăganu, op.cit., p.107
[9] A. Iorgovan,op.cit., p.72.