Binele ca scop şi mijloc al politicii
Gândirea politică a antichităţii au fost dominată de ideea binelui absolut. Filosofii antici (cei mai cunoscuţi fiind Platon şi Aristotel) au încercat să imagineze o societate (cetate) ideală care să asigure tuturor membrilor săi binele absolut menţionat mai sus. Fie că imaginea acestui bine era reprezentată de “dreptatea absolută” la Platon, sau fericirea supremă la Aristotel, scopul activităţii celor care aveau în grijă destinele comunităţii (ale cetăţii) era realizarea acestui înalt deziderat. Mijloacele prin care se putea ajunge la îndeplinirea “binelui cel mai înalt” erau şi ele esenţialmente pozitive, bune (dreptate, virtute, înţelepciune, curaj).
Potrivit lui Platon dreptatea absolută putea fi realizată prin asumarea de către fiecare dintre noi a propriului destin. Cu alte cuvinte, divinitatea a hărăzit fiecăruia dintre noi o anumită soartă şi corespunzător, un anumit tip de ocupaţie (Platon împarte profesiile din cetate în trei mari categorii: cele de conducători ai cetăţii, cele de apărători ai cetăţii şi cele care asigurau subzistenţa cetăţii, meşteşugurile şi agricultura). Dreptatea putea fi realizată atunci când fiecare membru al cetăţii îşi păstra ocupaţia pentru care a fost născut (în acest fel viaţa cetăţii desfăşurându-se într-un mod optim). Conducătorii cetăţii erau cei mai buni fii ai aceseia, Platon fiind de părere că cei mai potriviţi ar fi filosofii (deşi recunoaşte că aceştia nu au, de regulă, apetenţă pentru treburile publice). Pentru a ilustra calităţile pe care aceşti conducători ai cetăţii ar trebui să le aibă Platon ne prezintă într-unul din dialogurile sale alegoria peşterii. Conform acestei alegorii, un grup de oameni erau ţinuţi prizonieri într-o peşteră cu spatele la intrare (cu spatele la lumină care în acest caz semnifica realitatea). Tot ceea ce vedeau ei erau doar umbrele reflectate pe pereţii peşterii (deci o imagine deformată a realităţii). Unul din aceşti prizonieri reuşeşte prin eforturi foarte mari să se elibereze şi să ajungă afară, la lumină. În acest fel el ajunge să perceapă realitatea. Din acest moment el trăieşte o mare dilemă: să se întoarcă în peşteră, încercând să-i elibereze şi pe semenii săi sau să îşi continue drumul păstrând doar pentru el beneficiul cunoaşterii adevărului. Platon vrea să descrie în povestea de mai sus condiţia filosofului, a celui care ar trebui să conducă cetatea: el reuşeşte prin efortul său personal să se ridice deasupra celorlalţi semeni ai săi ajungând la “lumină”, cu alte cuvinte ajungând să cunoască “adevărul”, după cum spuneam valoarea supremă în societatea ideală imaginată de Platon. Realizând acest scop el se află în faţa unei dileme: să se sacrifice în folosul comunităţii (întorcându-se în peşteră pentru a-şi ajuta semenii să se elibereze şi să cunoască la rândul lor adevărul, adică să ajungă la lumina din lumea reală) sau să se retragă în lumea sa păstrând doar pentru el roadele eforturilor sale (este de fapt o ilustrare a dramei personale trăite de Platon, care a fost pregătit pentru o carieră politică la care a renunţat în urma condamnării de către atenieni a “dascălului său”, Socrates; din acel moment el a fost confruntat cu această dilemă: ar fi trebuit să practice meseria pentru care simţea chemare, dar asta ar fi însemnat să-şi sacrifice propriile interese şi principii, studiul în primul rând şi, foarte important, să şi le sacrifice pentru nişte oameni care nu meritau (nu cunoşteau, nu erau capabili să cunoască “adevărul”).
Putem spune astăzi că societatea imaginată de către Platon era utopică. Dezamăgit de realităţile lumii în care a trăit, el a încercat să construiască un stat perfect. Fără a contesta valoarea operei platoniciene, trebuie să spunem că societatea prezentată în operele sale este irealizabilă. In egală măsură, aceasta era şi antidemocratică. De fapt, Platon a fost unul din cei mai mari critici ai democraţiei.
Aristotel a încercat la rândul său să identifice forme mai bune de organizare a statului. Spre deosebire de predecesorul său, el a avut o viziune mult mai realistă, încercând să integreze în construcţia sa aspectele pozitive ale regimurilor politice care au funcţionat în diferite momente. Aristotel a realizat un studiu consistent în legătură cu aceste regimuri (157 sau după alţi autori 170 de „Constituţii” – descrieri de regimuri; este aproape sigur că aceste studii au constituit lucrări pregătitoare pentru „Politica” şi că o parte importantă a lor a fost realizată ce către studenţii lui Aristotel; din aceste constituţii s-a păstrat doar „Constituţia Statului Atenian”). „Ar trebui să căutăm nu numai cea mai bună formă de guvernământ, dar şi cea posibilă şi care poate fi realizată cu uşurinţă de către toţi”[1]. Forma cea mai bună de organizare rezultă din îmbinarea caracteristicilor pozitive ale formelor existente. Aristotel insistă pentru adoptarea soluţiilor „de mijloc”, punând un accent deosebit pe necesitatea existenţei unei clase de mijloc numeroase, care prin natura sa se opune exceselor.
Deşi între cei doi filosofi există această semnificativă deosebire privitor la modul în care se poate constitui un guvernământ bun, există totuşi importante elemente comune: situarea politicii deasupra tuturor celorlalte îndeletniciri din cetate, obiectivul pe care politica trebuie să îl realizeze, „binele absolut”, un bine pe care de fapt cei doi filosofi au dificultăţi să-l descrie. „Dar dacă toate comunităţile umane urmăresc un bine de un anumit fel, statul sau comunitatea politică, care este cea mai înaltă formă de organizare umană dintre toate, şi care le include pe toate celelalte, ţinteşte spre bine într-o manieră mult mai puternică decât toate celelalte, şi anume la binele cel mai înalt”[2].
Creştinismul a preluat foarte mult din învăţăturile filosofilor antichităţii (după cum se ştie, învăţăturile lui Isus au ajuns la noi în primul rând prin intermediul Apostolului Pavel care avea o educaţie cu influenţe greco-romane). Prin urmare marii gânditori ai bisericii (vom menţiona aici doar două nume: Sfântul Augustin şi Sfântul Toma din Aquino) au susţinut la rândul lor, în scrierile lor ideea binelui atât ca scop cât şi ca mijloc al acţiunii politice. Mai trebuie menţionat că în cazul creştinismului apare ideea opoziţiei pasive (“întoarcerea celuilalt obraz”) sugestiv ilustrată prin stoicismul prin care primii creştini au îndurat persecuţiile împăraţilor romani (până la oficializarea religiei creştine - 320 e.n.- toţi capii bisericii au murit executaţi).
Răul ca fundament al societăţii
În afara laturii etice, activitatea politică a bisericii catolice a avut şi ea o importanţă majoră pe parcursul istoriei. La căderea Imperiul Roman de Apus singura structură articulată care s-a păstrat în vestul Europei a fost Biserica. Ca o consecinţă ea a preluat o parte din atribuţiile statului care nu mai exista. Ulterior capii bisericii nu au mai dorit sa abandoneze puterea obţinută în favoarea suveranilor laici. Acest fapt a condus la numeroase confruntări, adesea militare, între Papalitate şi diferiţi monarhi din Europa occidentală. Nu vom intra aici în detaliile acestor confruntări. Ceea ce vrem să menţionăm este că acţiunea politică a bisericii avea loc sub semnul unei controverse care exista în doctrina acesteia: pe de o parte, biserica ar fi trebuit să se ocupe doar de latura spirituală a vieţii lăsând treburile lumeşti în seama suveranilor laici (potrivit afirmaţiilor lui Isus: “daţi Cezarului ce-I al Cezarului” sau “Impărăţia mea nu este în această lume”). Dar pe de altă parte una din misiunile bisericii consta în mântuirea omenirii de păcat. Ori cum putea fi realizat cel mai bine acest lucru: prin conducerea efectivă a comunităţilor umane. În consecinţă, Biserica Catolică şi-a păstrat până târziu (într-o anumită măsură, până în zilele noastre) pretenţia de a participa la conducerea societăţii.
În mare măsură acţiunea politică a bisericii, mai cu seamă în evul mediu a avut un efect pozitiv. Competiţia între multiplelele centre de putere care au existat în acea perioadă (monarhie, biserică, nobilime, marile oraşe) a contribuit la păstrarea unui nivel acceptabil de libertate în societăţile medievale permiţând evoluţia spre democraţiile moderne.
Prezenţa bisericii pe scena politică a avut însă şi o latură negativă. Existenţa a două centre de putere care revendicau fiecare pentru sine dreptul de a conduce treburile publice a fost o sursă de dezordine, dezordine care de multe ori a luat forma războiului. Scindările, schismele survenite în decursul timpului au provocat la rândul lor confruntări armate. Prin urmare proiectul care a dominat gândirea şi practica politică între secolele XIII-XVII a fost eliminarea bisericii din viaţa politică şi limitarea acesteia doar la latura spirituală a vieţii. Din punct de vedere ideologic acest lucru a fost greu de susţinut atâta timp cât politica şi societatea erau fundamentate teoretic pe “bine”, după modelul antic, preluat după cum am spus şi de către biserică. Pentru a înţelege mai bine, să ne imaginăm o situaţie în care un suveran intra în conflict cu biserica. Potrivit teoriilor antichităţii, conducătorul trebuia să fie un om bun, drept, înţelept, virtuos, iubitor de oameni, etc. Insă este uşor de înţeles că nici o fiinţă umană nu putea să pretindă că este mai bun, mai drept, mai înţelept decât Dumnezeu, respectiv, decât reprezentantul său pe pământ, Papa. Prin urmare, din punct de vedere ideologic monarhul, sau cu alte cuvinte puterea laică se afla pe poziţii de inferioritate faţă de biserică. Apariţia religiilor concurente (catolicismul şi diferitele forme de protestantism) a ridicat o altă problemă în ceea ce priveşte fundamentarea societăţii şi a politicii pe valori pozitive, pe “bine”. Orice religie este o reprezentare a binelui, ne învaţă cum să ne comportăm pentru a fi aleşi de Dumnezeu sau pentru a ajunge în Rai. Care este însă, “calea cea dreaptă”? Este cea arătată de catolicism? Sau de ortodoxism? Sau de protestantism? Şi enumărarea religiilor ar putea continua. Războaiele religioase au reprezentat o formă extremă a conflictului între religii, adică a conflictului între mai multe reprezentări ale binelui. Având imaginea acestor războaie autori ca Niccollo Machiavelli sau Thomas Hobbes au tras concluzia că binele, fiind diferit pentru fiecare fiinţă umană, nu poate reprezenta un fundament pe care să poată fi construită societatea, respectiv corpul politic. Un astfel de fundament îl poate reprezenta răul, răul care este pentru fiecare dintre noi “răul cel mai mare” şi anume moartea, teama de moarte. Una din teoriile privind apariţia statului afirmă că statul a apărut ca răspuns la nevoia universală de protecţie a fiinţei umane. Cu alte cuvinte omul a creat şi acceptă statul şi rigorile rezultate din existenţa acestuia pentru că în felul acesta obţine un anumit grad de protecţie în faţa agresorilor interni (răufăcători) sau externi, în faţă vicisitudinilor naturii sau în faţa altor evenimente neprevăzute. Altfel spus ameninţările de tot felul şi teama faţă de acestea au determinat omenirea să creeze instrumentul numit stat. In egală măsură aceste elemente îl determină la supunere, adică la respectarea regulilor impuse de către stat.
Originalitatea lui Machiavelli a constat în curajul de a afirma că, din punct de vedere politic şi social, mijloacele violente (răul) sunt cele eficiente. O societate în care să domnească ordinea poate fi creată, întemeiată prin mijloace violente: „Se poate spune că foloseşti bine cruzimea (dacă este îngăduit a vorbi bine despre rău), atunci când o foloseşti o singură dată şi constrâns de nevoia de a-ţi asigura puterea, dar nu continui pe aceeaşi cale, ci faci în aşa fel încât acţiunea pe care ai săvârşit-o să aducă un cât mai mare folos supuşilor tăi”.[3]. Intr-adevăr, statul asigură pacea în societate prin mijloace negative – amenzi, închisoare, etc. Aceasta este, de fapt, teoria lui Machiavelli: pentru menţinerea ordinii în stat violenţa este necesară şi justificată.
Prin teoria sa Machiavelli ne propune în acelaşi timp, o desacralizare a politicii. Scopul acesteia nu mai este realizarea unui bine absolut, a fericirii sau a dreptăţii absolute. Politica şi politicienii trebuie să realizeze un obiectiv mult mai modest: siguranţa fizică a membrilor comunităţii, fericirea, binele fiecăruia rămânând în responsabilitatea fiecăruia. Mijloacele prin care se asigură această siguranţă personală sunt violente, dar teama de moarte (cel mai mare rău pentru majoritatea oamenilor) ne face să acceptăm constrângerile impuse de legi şi pedepsele care survin în urma nerespectării acestora pentru că în acest fel ne este protejată viaţa.
Sigur că folosirea unor astfel de mijloace ridică importante probleme etice. Pedeapsa este folosită pentru a asigura respectarea unor reguli. Cine stabileşte aceste reguli, cine stabileşte pedepsele, când sunt ele justificate şi care este nivelul de “violenţă” care poate fi folosit pentru asigurarea ordinii în stat? Acestea sunt probleme care vor fi întotdeauna subiectul unor intense dezbateri.
In orice caz, teoria formulată de către Machiavelli a pus bazele ideologice pentru eliminarea bisericii din activitatea politică: odată demonstrat că binele în societate se realizează prin mijloacele răului este evident că biserica nu putea să îşi asume aceste mijloace.
Etica virtuţii
Primele teorii privind etica au fost formulate în antichitate. Acest domeniu al cunoaşterii a constituit o preocupare pentru foarte mulţi filosofi, dar cei care au realizat primele construcţii coerente au fost cei doi mari gânditori greci, Platon şi mai ales Aristotel. In cel priveşte pe acesta din urmă, îi sunt atribuite trei tratate de morală în legătură cu care mai există încă controverse legate de paternitatea lor. Se pare totuşi că, cel puţin asupra uneia dintre acestea, Etica nicomahică, există un oarecare consens între specialişti în a-i fi atribuită lui Aristotel[4].
Potrivit filosofului grec, virtuţile etice nu sunt inoculate în noi de natură. Oamenii beneficiază din naştere doar de aptitudinea de a deprinde aceste virtuţi, proces care are loc în urma practicării lor. „...nici una dintre virtuţile etice nu este inoculată în noi de natură; căci nimic din ceea ce există în mod natural nu poate fi schimbat prin deprindere: de exemplu, piatra, căreia natura i-a dat o mişcare descendentă, nu ar putea fi deprinsă cu mişcarea inversă,....aşadar virtuţile nu apar în noi nici în mod natural, nici contra naturii, ci ne-am născut cu aptitudinea de a le primi, pentru a le perfecţiona prin deprindere”[5].
Aşadar, orice calificare umană se câştigă prin învăţare, prin exerciţiu. De modul în care sunt practicate diferitele activităţi depinde dacă rezultatul va fi pozitiv sau negativ. Astfel, în urma cântatului la liră pot să rezulte cântăreţi buni sau proşti, în urma practicării arhitecturii putem avea arhitecţi buni sau mai puţini buni. Această regulă se aplică şi în cazul virtuţiilor: prin maniera de a interacţiona în relaţiile cu ceilalţi oameni devenim drepţi sau mai puţin drepţi.
Prin urmare, procesul de învăţare, ceea ce deprindem de la cei din jurul nostru, este determinant pentru modul în care ne vom comporta în viitor din punct de vedere al normelor etice. Din punctul de vedere al sectorului public este de subliniat importanţa culturii organizaţionale, a mediului cu care tinerii care acced în funcţiile publice intră în contact. Construcţia instituţională, precum şi deciziile manageriale trebuie să aibă în atenţie în permanenţă limitarea posibilităţii elementelor care prezintă risc din perspectiva normelor etice de a influenţa negativ funcţionarea instituţiei.
Etica consecinţei
Am făcut referire mai sus la opera lui Niccolo Machiavelli. Foarte mulţi specialişti îl consideră întemeietorul ştiinţei politice moderne. La fel, este considerat şi inventatorul mijloacelor negative, murdare folosite în politică. Această din urmă imagine este nedreaptă. Gânditorul florentin şi-a formulat teoriile bazându-se aproape în întregime pe experienţe preluate din istorie. Cu alte cuvinte, crimele, minciuna, înşelătoria au existat dintotdeauna în politică. Machiaveli nu a făcut decât să arate cum pot fi acestea folosite pentru realizarea proiectului său politic: construcţia unei societăţi care să asigure siguranţa fizică a componenţilor săi.
„Principele”, lucrarea în care Machiavelli îşi sintetizează ideile politice, este de fapt un manifest şi în acelaşi timp un manual adresat familiei de Medici care se afla în postura de a cumula prin doi membri ai familiei puterea atemporală a bisericii (prin Papa Leon al X – lea) şi o putere laică (prin ducele Lorenzo de Medici – conducătorul Florenţei). Prin acest manifest, Machiavelli încearcă să îi determine să acţioneze pentru realizarea unităţii statului italian, unitate care ar fi trebuit să asigure pacea şi prin urmare siguranţa cetăţenilor. Fărâmiţarea politică a Italiei din perioada pe care o analizează gânditorul florentin este văzută ca sursă a unor războaie repetate. (Aşa cum am menţionat mai sus, atât fărâmiţarea politică, cât şi războaiele sunt cauzate sau alimentate de către disputa pentru putere între biserică şi stat; în Italia aceste conflicte fiind mai acute din cauza prezenţei papalităţii, care nu dorea constituirea unui stat puternic pe teritoriul italian). Unificarea Italiei este prin urmare soluţia care ar pune capăt acestor războaie. Iar familia de Medici, prin cei doi reprezentanţi ai săi ar putea realiza acest proiect. Pentru acest scop nobil orice mijloace sunt permise. Machiavelli afirmă că un principe nu trebuie să utilizeze în mod curent metode condamnabile, dar trebuie să fie pregătit în orice moment să o facă pentru a asigura supravieţuirea statului. Cu alte cuvinte, violenţa, minciuna, înşelătoria, chiar dacă sunt reprobabile, sunt justificate atâta vreme cât servesc unui scop nobil, în cazul de faţă crearea unui stat capabil să asigure siguranţa cetăţenilor săi: „...spun că fiecare principe trebuie să vrea ca oamenii să-l socotească milos şi nu crud; cu toate acestea el trebuie să ia aminte şi să nu folosească rău această milă. Cezare Borgia era socotit un om crud, totuşi această cruzime a lui restabilise ordinea în Romagna, adusese acestei provincii unitatea şi pacea...Dacă vom privi cu atenţie aceste lucruri, ne vom da seama că el a fost mult mai milos decât poporul florentin, care, pentru a nu fi acuzat de cruzime, a lăsat ca pistoia să fie distrusă”[6]
Teoria lui Machiavelli a constituit fundamentul conceptului cunoscut sub numele de „raţiune de stat”. Potrivit acestui concept unele acţiuni care în alte condiţii ar fi considerate reprobabile, pot fi justificate prin prisma unui interes superior, în cazul de faţă al statului.
Activitatea în sfera publică ridică de multe ori astfel de dileme: suntem nevoiţi să luăm decizii care au consecinţe negative pe termen scurt, dar vor da rezultate pozitive în viitor. Luăm hotărâri care afectează negativ anumite persoane, dar are efecte benefice pentru un număr mai mare de concetăţeni. (Inchiderea unei întreprinderi cu pierderi reduce activitatea economică şi creşte şomajul pe termen scurt, dar crează premizele pentru investiţii sănătoase şi profitabile şi pentru locuri de muncă mai bine plătite).
O altă abordare potrivit căreia acţiunile noastre sunt apreciate în funcţie de finalitatea acestora este utilitarismul. Gânditori precum Jeremy Bentham sau John Stuart Mill au afirmat că fiecare activitate umană trebuie să fie întreprinsă cu un scop, să aibă o finalitate. Cu alte cuvinte, umblăm pentru că trebuie să ajungem într-un anume loc, construim un pod pentru a asigura un mod de traversare a unei ape, etc. Această teorie utilitaristă stă la baza noilor abordări din administraţia publică modernă, abordări conform cărora activatea din instituţiile publice trebuie orientată spre obiective şi rezultate.
Etica principiului
Viaţa noastră de zi cu zi este guvernată de legi şi de norme informale pe care le numim tradiţii, obiceiuri, etc. In acest fel ne sunt indicate moduri dezirabile de comportament în comunitate. Regulile, formale sau informale, respectiv respectarea lor au relevanţă mai mare sau mai mică pentru societate. Traversarea străzii pe culoarea roşie a semaforului nu reprezintă un fapt de aceeaşi gravitate ca un furt sau o crimă. Există însă o categorie de reguli a căror respectare este imperativă. Codurile etice utilizate în administraţiile publice ale tuturor ţărilor moderne stabilesc astfel de reguli care trebuie respectate necondiţionat. Cum identificăm aceste reguli? Filosoful german Immanuel Kant a arătat că acestea pot fi determinate analizând acele comportamente sau acţiuni umane care ar avea consecinţe deosebit de grave pentru întreaca omenire, ulterior adoptând contrarul acestor acţiuni ca reguli sau principii de comportament. Pentru a-şi susţine teoria Kant ne oferă şi o serie de exemple: un individ care are o viaţă dominată de nerealizări se hotărăşte să scape de probleme prin sinucidere. Am putea accepta ca un astfel de comportament să fie considerat potrivit şi declarat ca un principiu sau o lege universală a naturii? Răspunsul este evident negativ întrucât o astfel de lege ar intra în contradicţie cu însăşi raţiunea de a fi a naturii: promovarea, menţinerea vieţii. Prin urmare Kant deduce de aici un principiu universal, obligatoriu pentru toate fiinţele umane: datoria de a-şi asuma propriul destin, cu alte cuvinte de a-şi trăi viaţa, de a încerca să învingă dificultăţile cu care ne confruntăm pe parcursul acesteia.
Un alt exemplu furnizat de către filosoful german este cel al unei persoane care are nevoie de bani, solicită aceşti bani ca un împrumut, ştiind foarte bine că nu va putea să-i returneze. In acelaşi timp este conştient că dacă nu va promite solemn că îi va restitui, nu va obţine suma de bani dorită. Prin urmare, decide să facă o promisiune mincinoasă. Poate un astfel de comportament să devină o regulă cu caracter general? Evident nu, deoarece dacă toată lumea ar proceda în acest fel societatea omenească ar fi paralizată de neîncredere. Rezultă un alt pricipiu general: trebuie să fii corect în relaţie cu ceilalţi.
Un al treilea exemplu ne prezintă un individ dotat cu calităţi deosebite care i-ar permite să devină un personaj foarte folositor comunităţii, dacă ar face eforturi în acest sens. Dar el preferă o viaţă comodă. Din nou Kant deduce un principiu universal: datoria fiecăruia dintre noi este de a ne utiliza calităţile pe care ni le-a dat natura, un comportament opus având ca efect regresul omenirii.
Cel de-al patrulea principiu se referă la nevoia de solidaritate umană şi acţiune în folosul comunităţii, punând în discuţie situaţia opusă, în care fiecare şi-ar urmări doar propriile interese[7]. In administraţiile publice moderne asemenea principii se regăsesc în codurile de conduită a funcţionarilor publici, în care sunt indicate reguli obligatorii pentru fiecare angajat..
Etica înţeleasă ca responsabilitate
In cunoscutul său eseu numit „The Study of Administration” politologul american Wodrow Wilson, ulterior preşedinte al Statelor Unite, a promovat ideea existenţei unei delimitări clare între sfera administrativă şi cea politică. Astfel, politicienii sunt cei care i-au deciziile, funcţionarii urmând să le pună în practică. „Domeniul administraţiei publice este un domeniu identic cu cel al afacerilor. Este separat de agitaţia şi conflictele care caracterizează viaţa politica. Este o parte a acesteia din urmă în aceeaşi măsură în care maşinile sunt parte a producţiei industriale. Dar este în acelaşi timp ridicat la un nivel mult superior celui plictisitor de simplu detaliu tehnic, deoarece este legat direct de principiile perene ale înţelepciunii politice şi de adevărul permanent al progresului politic”[8]. Derivă de aici ideea unei responsabilizări a funcţionarilorfaţă de politicieni, reprezentanţi ai voinţei populare. Această responsabilizare porneşte de la premiza că mandatul primit de oamenii politici din partea cetăţenilor trebuie dus la îndeplinire aşa cum a fost acordat, aceasta fiind o condiţie indispensabilă pentru funcţionarea unei societăţi democratice.
In acelaşi eseu Wilson vorbeşte şi de o responsabilitate a funcţionarilor publici faţă de interesul public, respectiv faţă de cetăţeni. Răspunzând la întrebarea: ce rol trebuie să joace opinia publică în raport cu administraţia, Wilson afirmă că aceasta este criticul autorizat al actvităţilor din acest domeniu.
Etica statului
Ideea supremaţiei statului în raport cu individul a dominat gândirea şi practica politică o lungă perioadă de timp, fiind practic necontestată până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. In antichitatea greco-romană întreaga viaţă a individului era subordonată intereselor statului, libertatea personală fiind un concept necunoscut. Cetatea ideală prezentată de Platon în Republica presupunea supunerea fiecărui membru al acesteia destinului hărăzit de către divinitate, doar în acest fel ei putând fi utili comunităţii. La rândul său Aristotel afirmă că individul nu poate fi considerat om decât atunci când are calitatea de membru al cetăţii. Pentru a-şi susţine afirmaţia el compară cetatea cu organismul uman, spunând că aşa cum o mână desprinsă de corp devine un obiect nefolositor, lipsit de viaţă, la fel orice persoană îşi pierde statutul de om în afara cetăţii: „Statul este de la natură superior familiei sau individului, în măsura în care întregul este cu necesitate deasupra părţii; ca exemplu, când un corp este distrus părţile desprinse din el devin simple obiecte lipsite de viaţă şi valoare...Dovada că statul este o creaţie a naturii şi este superior individului este că acesta din urmă, atunci când este izolat, nu poate să îşi îndeplinească menirea de om şi prin urmare este ca o parte în relaţie cu întregul. Dar cel care este incapabil să trăiască în societate, sau care nu are nevoie deoarece poate să îşi asume destinul individual trebuie să fie un animal sau un zeu: nu este parte a statului”[9].
O abordare similară se regăseşte la filozoful german Hegel. Acesta afirmă că statul este o creaţie divină, care ulterior a fost desăvârşită de către evoluţia istorică. Statul prin urmare are o natură supraumană şi o raţiune de existenţă şi evoluţie care transcede voinţei muritorilor de rând. Viaţa acestora este determinată de către stat, iar fericirea fiecărui membru al societăţii este dependentă de fericirea colectivă. Filosofia lui Hegel a alimentat ideologiile totalitariste care vor apărea începând cu sfârşitul secolului XIX. Concluzionând etica statului propune un set de norme care subordonează total individul statului şi unui aşa zis interes superior al acestuia.
[1] Aristotel, Politica, Batoche Books, Kitchener, 1999, cartea a IV, p. 81
[2] Idem., p.5
[3] Niccollo Machiavelli, Principele, Editura Antet, Bucureşti 2000, p.37.
[4] Unele din operele aristoteliciene sunt atribuite, integral sau parţial unor discipoli ai săi.
[5] Aristotel, Etica nicomahică, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988, p.32
[6] Niccolo Machiavelli, Principele, Editura Antet, Bucureşti, 2003, p.59
[7] Willliam L. Richter, Frances Burke şi Jameson W. Doig, Combating Coruption, Encouraging Ethics, ASPA Publications, Washington 1990, pp. 27-28
[8] Wodrow Wilson, The Study of Public Administration, în Richard Stillman,,Public Administration. Concepts and Cases, Houghton Mifflin Company, Boston, 2000, p.6
[9] Aristotel, Politica, Batoche Books, Kitchener, 1999, Cartea I, p.9.